« Revista ASLRQ
 

Mircea Lungu:  Puţinul şi multul – fascinaţia interogaţiilor miturilor culturale

 

Nimic din finalul celei de-a unsprezecea povestiri, care constituie şi grosul cărţii din 2003 şi inspiratoarea unui titlu echivalând cu o încărcătură misterioasă transportată cavalereşte, Întâmplări din anul şarpelui,[1] nu ar fi dat de-nţeles că autorul s-ar fi simţit condiţionat să continue cumva. Date fiind perspectivele deschise de reconstruirea unei lumi – şi din care cititorul ar putea extrage o semnificaţie – lume despre care spune: ,,Curând, după păţelile cu şarpele, care siliseră satul să stea ca pe jăratec, noi întâmplări, la fel de sălbatice au continuat să facă, într-adevăr, din acel an – cum lăsaseră să se întrevadă încă de la începutul lui – unul nemaipomenit“, acest fapt s-a întâmplat. Situarea vocii narative într-un trecut temporal era reperabilă doar dacă cineva ar fi fost atent – nu ca să admită apoi că trama narativă propusă ar fi la graniţa dintre fictiv şi real şi să fie astfel tentat a căuta temeiuri în înlănţuirea evenimentelor cu structura lor logică, descoperind o organizare pe niveluri – la poziţionarea acesteia chiar de la începutul povestirii: ,,Semnele că anul acela avea să fie unul de pomină s-au arătat, fără zăbovire, încă din primele lui zile.“ Imperfectul,,avea“, ca echivalent al ficţiunii şi suport pentru cum şi de ce ar urma un an să devină de pomină, rezultat prin acţiunea unor forţe care vor dezechilibra o situaţie posibil stabilă, este înlocuit cu un mai mult ca perfectul ,,nu se potolise“– desigur din dorinţa de a nu trece sub tăcere recursul la germenii în aşteptare ai fantasticului din scrisul său şi a-l face pe cititor să lunece, imperceptibil, într-o lume când a ambiguităţii, când a miraculosului – pentru a construi ceea ce până la urmă Ovidiu Dunăreanu a hotărât să fie aliajul ambiţios a tot ceea ce scrisese până acum şi anume, romanul Lumina îndepărtată a fluviului: ,,Nici nu se potolise bine vâlva celor petrecute în anul şarpelui, care obligase satul să stea ca pe ghimpi, că alte şi alte păţanii straşnice l-au luat cu asalt şi în anii ce au venit, întipărindu-i în mintea oamenilor drept unii greu de netăgăduit şi de uitat. Istorisirile se succedau ademenitoare, fabuloase, magice, învăluite în mister, stranii de cele mai multe ori...“[2]

În fapt, ce avem dintr-un început? Pare a fi o obsesie care îl roade pe interior în a fi el cel care, preluând procedee ale oralităţii, anunţă – prin interpretarea unei materii fabuloase potrivite cu locul unde a crescut, prin căutarea himericului şi oniricului, a inefabilului şi biograficului din existenţa altor povestitori şi ascultători, personaje avide să îşi spună propria lor versiune-poveste sau a altuia – evenimente şlefuite până ce a fost ştearsă din desfăşurare lor, adesea, linia dintre adevăr şi ficţiune, dintre verosimil şi sinceritate când profunzimile psihice par greu de sondat. Ce urmează, apoi? Un fel de cronică imperturbabilă construită pe rivalitatea dintre lumi reale sau visate înzestrate cu fapte, loc, timp şi oameni cu anumite însuşiri care răspund dorinţei de taină şi de evadare, de triumf al fanteziei şi imaginaţiei – poartă de acces al umanului la energia timpului – al posibilelor simultaneităţi când timpul şi spaţiul au alte dimensiuni, independent de constrângerile structurilor materiei, eliminându-se diferenţa dintre gând şi faptă, adică o administrare coerentă dintre realitate şi fantastic.

 

Spiritul vântului în căutarea imposibilului

 

Aşa se face că istorisirile au stratificaţiile lor dramatice, au rupturi insuportabile în lumea cotidiană (identificabile chiar în exemplul mai înainte citat din preambulul În miezul faptelor, (îi vom spune incipit de acum), un fel de avertizare în legătură cu excesul de fantezie dat imaginaţiei, de care este responsabil doar în măsura în care a fost martor, şi motivări ale apariţiei acesteia cel mai adesea prin intermediul unor întâmplări care depăşesc resursele omeneşti de înţelegere, distrug monotonia prin anecdotic, referinţe lămuritoare, unele digresiuni sau obiecţii şi care ar face pe oricine să exclame, precum Berlioz din Maestrul şi Margareta[3]: ,,Nu se poate una ca asta!...“, când din pâcla văzduhului dogoritor se înfiripă în faţa lui un cetăţean străveziu, cu o înfăţişare nespus de ciudată, purtând o haină cadrilată ţesută şi ea din văzduh, şi acceptări reprimate voios prin acest: ,,Aşa a fost să fie“. Ele sunt tot atâtea explorări ale zăcămintelor cu diferite consistenţe de imaginar şi dezvoltări ale influenţelor în conştiinţa umană a basmelor, miturilor şi superstiţiilor când e vorba de literatura fantastică. Pentru că sursele de inspiraţie sunt pretutindeni în viaţa culturii satului.

Ovidiu Dunăreanu îşi asumă regizarea liniilor şi gestionarea informaţiilor narative, cu puterile şi limitele sale, chiar şi excesul de neprevăzut, fatalitate şi conflict între inimă, conştiinţe şi împrejurare aruncat în culoarea locurilor şi existenţa unor oameni,şi întâmplat doar pentru că acestea s-au cristalizat în memoria şi conştiinţa personajelor care au căpătat concreteţe în momentul în care nu s-au mai izolat în confesiune şi şi-au spus: ,,timpul nu este pierdut“. Spaţiul lor se va particulariza prin regimul poveştilor, al păţelilor, nouă la număr, primele patru – Vânturi şi miracole, Mândria rănită a zmeului, O căruţă în toată regula şi Viitura, ca mană cerească fiind anunţate de acest incipit În miezul faptelor, celelalte cinci,Vremuri acoperite de aur, Casa cea veche din paiantă, Felul omenesc de a privi al vulpii, Setca de fund şi Drumul care urcă la cer şi coboară în adâncuri, de faptul că Viaţa merge înainte.

Povestea, ca structură primară. Oare spusa lui Goethe: ,,Staţi să vă istorisesc ceva“ nu trimite la începutul unui act literar, totul în literatură începând de la povestire şi baladă? Şi, pentru a răspunde titlului de mai sus, să vedem spre ce ne dirijează în acest amestec de motive existenţiale, de real şi mitologie devenite temeiuri literare pe care este construită cartea ca tentaţie a scriitorului din spaţiul acesta predeltaic, prin mijlocirea magicului chiar de la început: ,,Ostrovul, ca toate satele de pe faţa pământului, îşi avea şi el vânturile lui: Vântul alb, Crivăţul, Munteanul, Răsăritul, Cornul caprei“. Iată cum un spaţiu bine ştiut, Ostrovul, devine dintr-o dată satul global, cu conexiuni de comunicare asemenea satului imaginat de Mc Luhan în Galaxia Guttenberg. Localizarea va veni mai târziu. Cine are harta deţine şi informaţia, îşi mărturiseşte dorinţa de precizie,iar ştiinţa poate ocupa poziţia singulară de ascultare poetică a naturii. Tabloul meteo cu o hartă a vânturilor este doar un pretext în dozarea efectelor prin nararea faptelor ulterioare. Rememorarea, o cronologie simbolică a anotimpurilor în funcţie de viaţa acestor vânturi asupra căreia nu zăboveşte mult, îi prilejuieşte lui Dunăreanu să cuprindă cu privirea, o privire panoramică i-aş spune, pământul şi să explice, într-un elan dramatic care ne va ţine în alertă odată cu istorisirile cu iz de basm – înclin să cred că ele vin din Cronica micilor praznice – Vânturi şi miracole, dar şi Mândria rănită a zmeului, cum ele cuprind şi încarcă locul şi timpul cu energii devenite entităţi cu care eroii intră în contact, făcând să dispară din mintea lor, la un moment dat, convenţiile despre trecut, prezent şi viitor, şi care-i vor asalta pe aceiaşi eroi, mutându-i dintr-un timp istoric într-unul al fabulosului, al distorsionărilor temporale şi al altor relaţii cu natura, cu o realitate interpretată doar de ei, empiric; Ostrovul devine astfel spaţiul unor întâmplări destabilizatoare a unei linişti domestice, un anume spaţiu privilegiat ca scenă a unor breşe dintre văz şi auz, simţuri şi procese mentale, dintre trup şi suflet, în definitiv. Totul pus sub semnul relativului şi ambiguităţii, al legilor transformării lucrurilor şi al jocului conştient de riscul frivolului, ştiind că înfloriturile sunt necesare atâta vreme cât au legătură cu viaţa – metafora fiind dusă mai departe e dovada certă a intenţiei de a vorbi despre altceva decât despre vânturi, cum se şi întâmplă în textele Cronicilor după cum vom vedea – cât oamenii se conectează la capacitatea de regenerare a naturii în care trăiesc, ceea ce dă o anume calitate existenţei lor. Un elogiu adus vieţii satului printr-un realism al reconstituirilor.

De la forţa incredibilă a necunoscutului purtat de vânturi: ,,Erau foarte mari vânturi pe toate feţele acestei lumi,/ Foarte mari vânturi voioase prin lume, fără cuib nici bârlog/ foarte mari vânturi pe feţele celor vii/ Adulmecând întreaga lume a lucrurilor, crescând şi şuierând la răscrucea vârstei noastre...“, ca să-l citez pe Saint J. Perse din ciclul de poeme, Vânturi, ajungem la proprietăţile acestora dea intra oricând în destinul oamenilor, în germenii pământului şi de a se întoarce, fără să-şi fi pierdut avântul, în acelaşi loc după un periplu planetar, dar şi de uneltire în patul vântului, cum s-ar putea crede. Şi autorul o spune, urcat pe meterezele satului şi odată cu el mândrul Vântul turbat ce-şi căutase alianţe în lumea pământeană supusă procreaţiei: ,,Se ştie bine că Vântul turbat, nimerind odată pe ceairul de la coada ghiolului Bugeag, pe coastă, peste Egreta, una din ciobăniţele tinere şi date naibii de dârze şi de frumoase din neamul lui Cercel Staicu s-a împreunat cu ea, iar fata, când i-a venit sorocul, a născut o nălucă“. Sigur, nimic nu e nou sub soare chiar şi atunci când copiii nu sunt odraslele oamenilor. Împrejurările deosebite au făcut loc în basm ideii concepţiei imaculate sau prin agenţi miraculoşi. Astfel, după ce o fată de împărat, care stătea la fereastră este privită de un june fluieră-vânt, aceasta simţi după un timp că se simte rău: ,,luase în pântece, fără ştirea lui Dumnezeu“ (Voinicul cel fără de tată, P. Ispirescu) sau, cum se întâmplă cu o fată de împărat, nemângâiată nici de lumina soarelui sau de gingăşia vântului până la ceasul când merge la înmormântarea fratelui său: ,,Lumea uitase şi de mort tot uitându-se la dânsa. Atunci veni un vântişor lin şi uşor, de-i răsfiră pletele; iară ea simţi că un fior rece i se strecură prin inimă (iată cum vântul capătă notorietate!). De la moartea fratelui său, fata nu se prea simţea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură...Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată“ (Fata de împărat şi fiul văduvei, P. Ispirescu). Un alt exemplu vine dintr-o Ţară a Dorului unde era suficient gândul pentru a împlini iubirea, inclusiv cea fiziologică. Astfel,,,O concubină Jiang Yuan, s-a simţit atât de atrasă de nişte urme uriaşe zărite în ţărână, a călcat pe ele şi a rămas însărcinată.“[4]

Niciun cuvânt despre blamul comunităţii din punct de vedere moral sau religios. ,,Din când în când sătenilor li se înfăţişa la marginea porumbiştilor, a viilor sau a pârloagelor, ori pe cărările încurcate ale plantaţiilor de salcâm, un copil ca din altă lume. Despuiat, cu pielea de un albastru strălucitor, cu părul scurt, de culoarea paiului de orz copt, jucând în găvanele mari două zvârlugi de ochi verzi, limpezi, fosforescenţi, îi lăsa neputincioşi de a mai îngăima o vorbă şi de a mai face un pas. Băiatul chicotea năzdrăvan, surâdea prietenos, le fericea sufletele cu privirea lui îngerească şi, ca fulgerul, dispărea fără urmă...“ ,,Acum îl vedeai aici, iar peste o clipă răsărea în altă parte, pe pământ ca oamenii, pe apă ca peştii, prin aer ca păsările.“ Iată cum o realitate necesară, existenţa vânturilor şi o sporire a rangului unuia prin acapararea tuturor puterilor celorlalte, condiţie, se pare, pentru a cunoaşte fierbinţeala pântecului feminin, înzecindu-i vigoarea, naşte apoi o relaţie dintre figura de stil şi fantastic, copilul luând diferite forme ca dovadă a puterilor sale de transformare, pregătindu-ne pentru o animare a sa reală, ca urmare a altor relaţii ţesute întru o altă mare călătorie de reînnoire şi uitare a morţii. Poate fi vorba aici şi de o sugerare pe de o parte că acel spaţiu rural este prin sine însuşi seducător iar pe de o alta că,deşi seducerea este enigmatică, poate şi violentă, ea ,,este“ la vedere, deci închide circuitul producerii, nu ca o înfruntare între fiinţă şi neant, ci ca o fascinaţie a farmecului actului seducerii aflat în legătură cu clipa nesupusă nici unei legi universale, cu ocazia. Fără îndoială, este o aspiraţie către întâmplări care pot rămâne în mentalul colectiv şi pot scoate lumea satului din amorţeală, emoţionante şi palpitante prin vizualitatea lor; fecunditatea aceea e ruptă de cotidian, se întâmplă în împrejurări pastorale – cultura noastră populară îşi are combustia în viaţa pastorală, din care vin şi doina şi basmul – fără nicio logică, imaginaţia e chiar năvalnică, seducătoare, clipa e tragică, dacă tragicul seduce. Nu ştiu însă cine pe cine a sedus, cum nici care e baza pasională: fata prin natura trupului întruchipând iconul feminităţii, naratorul organizează trupul Egretei dintr-o privire, o ciobăniţă tânără şi a naibii de dârză şi de frumoasă, să fie vorba şi de voyerism?, sau vântul prin atingere bărbătească?; aici avem deja un secret propriu actului seducerii şi al iniţierii în caracteristicile maternităţii, deşi nimic nu legitimează o sarcină, prin vocile sale ademenitoare care se pot constitui în muzica sferelor – ca în Odiseea lui Homer unde fiecare sirenă îşi cântă propria notă pe un cerc planetar – povestea nemaicăpătând raţionalitate de aici. Şi nici Dunăreanu nu o folclorizează. Putem adăuga însă şi acest tip de seducător, Vântul turbat, printre seducătorii întâlniţi în literatură? Folcloralizat este misterul: ,,Umbla zvonul cum că vedenia, făcută de Egreta cu Vântul turbat, era sortită să rămână copil – cu el ne vom reîntâlni – şi să nu poată fi prinsă niciodată, nici chiar de cei ce o zămisliseră“ (nici măcar de vânt, se înţelege!). Expresia figurativă ,,umbla zvonul că...“ ar putea sugera apetitul pentru supranatural dar şi invizibil, pentru inepuizabile transformări şi modalităţi de a supune timpul; plăcut e să crezi în capacitatea minţii de a pătrunde dincolo de anumite bariere, marginalizate de altfel, chiar dacă e vorba de fantasme, întrucât mărturia naratorului n-ar fi constrânsă, cum se spune, la proba adevărului. Şi Slavici vorbeşte în Zâna Zorilor despre vântoase când Petru, intrând într-o ţară a Sfintei Vineri, dă peste un pustiu unde vede ,,o mulţime de năluci ce se goneau din dreapta, din stânga, pe dinaintea şi pe dindosul lui...“ Erau ,,fetele vântoaselor“ jucându-se în aşteptarea vârcolacilor. Aducând ezitarea prin această sintagmă ,,umbla zvonul“, se cuvine, totuşi, să dăm crezare naratorului când vântul cere ajutorul omului şi nu invers, cum se întâmplă în basme? Sigur, putem vorbi şi despre o purificare a acelui spaţiu aflat în vecinătatea Dunării sau a pasiunilor prin aceea că vânturile Ostrovului au încercat să-şi piardă demonul folosindu-se de o pământeancă chiar sub privirile oamenilor, absente în istorisire, dar că ele, vânturile, nu au influenţat regularitatea mişcării astrelor astfel că nu a fost ocolită măsurabilitatea şi numerabilitatea timpului, cum ne-am fi aşteptat, fata născând la termen un ,,succesor“ zadarnic în existenţa căreia sătenii cred, dar pe care vor să o păstreze ca pe o taină, deşi prezenţa sa nu se instalează în faptele şi evenimentele ulterioare; putem avea aici de-a face şi cu un conflict privind familiaritatea divinului, ca element de compoziţie, lăsând cititorul să-şi poarte încărcătura de imaginaţie şi să înnoade mai departe intriga, dar şi cu întrebarea: ce a rezultat în urma acelei maternităţii, de vreme ce femeia nu îi mai păstrează atributele acesteia? Rămâne ea legată de misterul în floare al formelor de întruchipare ale născutului sau a spiritului său? Cine ştie?, ştiut fiind faptul că motivul transformării în animal sau al puterii magice a omului de a pătrunde într-un alt corp este propriu basmului, ca mărturie a credinţei că după moarte trupul poate lua orice formă, continuându-şi astfel relaţia cu infinitul. Totodată, acel vânt intră şi el, dincolo de poetica furtunii susţinută de vânturile mânioase, în categoria ajutorului năzdrăvan, nevăzut, care i-ar putea spune mamei sale: ,,Sunt lângă tine, chiar dacă forma nu-mi e de ajuns. Frumuseţea nu e paşnică în toate zările lumii, ea nu e un decor pentru hoinari iar eu sunt într-o constantă revoltă împotriva limitelor ei.“

Cu Mândria rănită a zmeului – se creează impresia a ceva deja ştiut – Ovidiu Dunăreanu îşi face intrarea în labirintul fantasticului, continuând în acelaşi registru al unor întâmplări care dau certitudinea că s-a deschis o uşă spre o lume imensă şi că ai devenit mic. Sau că pârghia lumii, din totdeauna, a fost viteza care, în imperiul imaginaţiei, ca reminiscenţă a unui vis prelungit la lumina zilei, i-a mutat, pentru o clipă eroului nostru încărcat de grijile zilnice, ,,capul în nori“, prin atribuirea unor semnificaţii proprii mişcării aerului vuind, o mânie creatoare a unui vortex, a norilor cu jocul zoomorfismului şi al ploii a cărei ţâşnire e absorbită de vânt, toate căpătând în final forma unei apariţii aeriene sinistre. Şi starea aceea de veghe, care va constitui izvorul transformărilor sale, continuă, urechea va fi uimită, dar ce să spunem de văz? Ne vom întâlni apoi cu donatorul, eroul însă nu se disimulează metamorfozându-se pentru că nu e supus niciunui blestem, din contră îndeplineşte o dorinţă a zmeului când i se cere imperativ: ,,Anghele, pune mâna pe sapă şi loveşte-mă cât poţi de tare, dacă nu, te înghit!“ Va fi un gest de viaţă şi de moarte sau unul dezbrăcat de orice morală populară? Înduioşarea lasă loc hotărârii deşi nu ştie ce va rezolva şi nici căror suferinţe şi îndoieli, în legătură cu ce va fi după aceea, reflecţii sau bucurii, va fi supus. Valorile umane sunt fixate în existenţa personală atâta timp cât e legată de cea a colectivităţii. Evenimentul se consumă printr-o învoială diavolească într-un spaţiu liber, simbol al minţii deschise, iscoditoare: ,,Parcă o altă făptură se supunea voinţei zmeului şi-i îndeplinea, cu o îndrăzneală nebună şi cu un sânge rece de nerecunoscut, porunca“, iar nevoia de martor şi deci de credibilitate, oamenii erau învăţaţi să povestească şi lumea satului trăia din astfel de poveşti – ,,Cine să-i fie măcar părtaş, să adeverească ceea ce i se întâmpla? Când va ajunge în sat şi va spune prin ce a trecut şi ce a pătimit, nimeni n-avea să-l ia în serios. Auzi, să te duci pe deal, la săpat la vie, să te apuce ploaia acolo şi, pe nepusă masă, să dai nas în nas cu un zmeu? Când s-a mai pomenit una ca asta? Au să râdă de el cu gura până la urechi...“ gândea Anghel Furcilă – presupunea extragerea unui alibi care să stârnească admiraţia pentru o alegere inevitabilă, de altfel. O alegere asociată dorinţei de dominare a unui spirit malefic. Consecinţele acţiunilor sale nu vor rămâne în stratul de suprafaţă al conştiinţei, dat fiind terifiantul unor întâmplări desfăşurate ierarhic şi dozarea efectelor prin nararea faptelor într-un peisaj paşnic,dominat de lirism şi straniu: ,,Părea că ugerul imens al văzduhului îşi ţâşnea în neştire laptele asupra-i. Bricele de foc ale fulgerelor răzuiau îndrăcite cerul... Auzise că prin cer, pe o astfel de vreme, aduşi de nori, umblau hai-hui zmeii“, şi care musteşte de semne care par a anunţa ceva legat de demonismul naturii. Pentru că şi peste el se abătuse acelaşi Vânt turbat care-i va prilejui, de la contactul vizual şi la cel fizic, întâlnirea cu zmeul al cărui portret este conturat sumar ca având numai cap şi o coadă lungă îmbrăcat în solzi de aur. Ceva asemănător în apariţie ne semnalează Călinescu în basmul Cei trei fraţi şi zmeul[5]: ,,Deodată cu vântul se ivi spre soare-apune un nor negru gălbinicios, care venea repede şi posomorât de ţi se făcea părul măciucă“, ,,nor ca păcura“ ce se despică cu fulgere şi tunete în două şi lasă din el ,,un zmeu îngrozitor“, cu bot şi coadă de câine. Din acest moment şi coordonatele existenţei eroului se vor schimba. Sub efectul acelei faptei incredibile, va apărea şi interdicţia, şi ea un element specific basmului, asumată imediat ce intră în posesia solzilor de aur căzuţi în urma loviturii date zmeului, în sensul că hotărăşte să nu spună nimic acasă soţiei sale despre cele petrecute, deşi poate pământul începuse să miroasă a zmeu, caz în care am avea o răsturnare de situaţie dacă ne amintim că în basm muritorul ajuns pe tărâmul zmeilor este simţit deîndată: ,,Mamă, mie-mi miroase a om de tărâmul celălalt!“. De fapt mirosea a moarte! Dar ce este cu simbolistica şi utilitatea acelor solzi de aur, ca obiecte năzdrăvane aparţinând naturii zburătoare (deşi aripile de obicei nu sunt amintite în basm) sau acvatice a zmeului? Ei ,,erau de mare căutare,buni împotriva răului, a bolilor, precum boala copilului, a vătămărilor de tot felul şi în păstrarea curăţeniei sufleteşti, deci îl fac invulnerabil pe cel care i-ar avea, faptul ne aminteşte de Siegfried din Cântecul Nibelungilor scăldându-se în sângele zmeului ucis, cum nu este omisă precizarea: ,,celui care în acele zile îl hrănea şi avea grijă de el (până la venirea altor vânturi însoţite de ploi ca experienţe ale materiei), îi mergea bine toată viaţa“. Dialogul interior ulterior ne-ar duce spre compătimire, dar basmul nu cunoaşte compătimire, el pune în ecuaţie, aşa cum o face şi Dunăreanu, o credinţă cum că între om şi zmeu, în cazul nostru, ar exista o relaţie de prietenie susţinută de faptul că se ajută reciproc. Momentului de acalmie însoţit de apariţia simbolică a unui curcubeu după furtună, când natura se poate încărca la nivel planetar de o coloratură de sinteză, îi urmează o bufnitură pe pământ ,,ca a unui bolovan uriaş sau a unui tunet rătăcit şi întârziat“... ,,Mi-a luat curcubeul minţile! “ îşi spune Anghel, fără să pună acea apariţie pe seama unui accident cosmic. El lucra la vie, un motiv arhaic şi exemplificare a unei ocupaţii, viticultura, iar zmeul nu vrea să strice nimic. Contactul verbal dintre om şi el dovedeşte că apariţia are un temei precis, motivul celui recunoscător, detectabil în desfăşurarea cu ingeniozitate a poveştii şi în răsturnarea de situaţii: ,,Anghele pune mâna pe sapă şi loveşte-mă cât poţi de tare, dacă nu, te înghit!“ Dincolo de atotputernicia manifestă, imperativul rugăminţii poate fi înţeles ca o descărcare a unor puteri omeneşti, mai presus de cele ale zmeului (şi vom vedea de ce), dat unei făpturi ,,din lumea de dincolo“ spre a fi trimisă înapoi, neexistând niciun ritual prielnic pregătitor în acest sens, ci doar o lovitură scurtă, seacă, executată în ceafă cu sapa, ca o descărcare de energii într-un jet propulsor. ,,La anul ne vedem iar, aici, altfel va fi vai şi amar de tine, Anghele!“ este o atenţionare asupra unei autorităţi sau ordini exterioare de netăgăduit, o alunecare spre un alt moment neaşteptat, poate o surpriză, care l-a obligat să înţeleagă, brusc, că s-a aflat în vecinătatea morţii sale. Se naşte acum, pe acea ţâşnitură a spaimei, un angajament tacit, acela de a reveni în acelaşi loc la timpul stabilit, precum şi o interdicţie asumată, o cenzură impusă de un spirit local, aceea de a nu spune nimănui despre cele întâmplate şi nici despre obiectul ei, ambele specifice lumii basmului, în acest interval el intrând în posesia, după cum spuneam, unui dar, ca expresie a recunoştinţei, despre ale cărui funcţii am amintit mai devreme, şi care va face din zmeu – paradoxal – un benefic ocrotitor al eroului. Înregistrarea acestui detaliu ,,Din locul tăieturii, solzii de aur, cât carapacea scoicilor din Dunăre, au zburat care încotro şi au învăpăiat aerul şi iarba udă“, aminteşte că în basm aurul îşi are originea în foc – povestitorului nu-i e indiferentă culoarea, deci nici natura ignee a zmeului, şi nici materialitatea sa – şi nu în regnul mineral. Ceea ce părea greu de avut, solzii de aur, devine dintr-o dată necesar şi uşor de obţinut deoarece, chiar dacă misterul nu şi l-a putut explica fiindcă era inexplicabil şi s-a petrecut departe de ceilalţi, dar va sfârşi prin a fi judecat şi de aceştia, Anghel ştie, potrivit credinţei populare, definite local şi istoric, că solzii trebuiau păstraţi doar într-o pânză de in imaculată (nu întâmplător e aleasă, inul fiind o plantă sălbatică a cărei floare este... albastră), ascunsă într-o ladă ferecată, un fel de loc seif de tezaur, numai astfel putând să se înmulţească (se poate vorbi şi de efectul hologramei, când întregul purtător de imagine se fragmentează, fiecare parte purtând în memoria sa imaginea întregului), ridicându-l pe posesor deasupra condiţiei de până atunci, împotriva oricărei morale, inclusiv a celei referitoare la viaţa fără de moarte. Doar vorbim de un dar năzdrăvan, deşi eroul nu a cerut nimic! Iată cum un cuvânt vechi, zmeul, dă o imagine nouă când e îmbrăcată cu solzi de aur, trimiţând gândul la o armură. El nu e pluricefal.

Revenind, putem spune că acum e momentul când povestitorul introduce imaginea omului amărât, măcinat de despicătura groaznică făcută în ceafa acelei făpturi. Aşa se construiesc contrastele şi criza morală pe seama unei vinovăţii imaginare cu o cauză unică: ,,Nimic din viaţa lui nu a mai semănat cu ceea ce fusese până atunci. Simţise că şi într-însul se mişcase neîndoielnic ceva, dar îi venea anevoie să adeverească anume ce. Omul a stat ca pe ghimpi..., n-a suflat o vorbă despre povestea păţită la vie, ...întârzia cu ochii pironiţi în gol... Ce urmărea să-i arate dihania prin gestul său curios şi nesăbuit, numai Cel de Sus avea căderea să ştie... Ajunsese numai piele şi os..., se închisese în sine, dezlegase cei doi dulăi cât viţeii... bolborosea în somn... Clevetitorii şopteau că Vântul turbat şi ploaia aia de pomină, cu fulgere şi tunete, îi veniseră de hac, sus la Parapet, că prea era ahtiat, ca nimeni altul, de munca la vie...“ Iată cum este explicată natura acelei singurătăţi alimentată de remuşcări: (,,Şi-atunci cum să rămână nepăsător şi să aibă cugetul curat? Nu se găsea în el insul ăla.“), şi cum Vântul turbat din prima istorisire ajunge ,,să sufle“ şi în a doua, dar şi sorgintea acelei făpturi devenită dintr-odată intermediarul dintre două lumi, care nu e o divinitate. Iar dacă trecutul e de partea serii şi viitorul e de partea dimineţii, a bărbaţilor, întâlnirea din primăvara următoare, introdusă tot printr-o formulă care nu face din timp decât un constituent auxiliar: ,,Dar, uite aşa, pe vrute, pe nevrute, a venit şi toiul primăverii“, este pregătită de cu zori. Anghel Furcilă îşi intră în rol, materia povestirii este organizată pe două decupaje al căror farmec nu este destrămat de caracterul literal al naraţiunii: încărcarea cu ,,suflările tămăduitoare“ ale florii viilor, ale celor de migdal, de cireş şi iasomie de pe dealuri şi terase, toate ca blazoane ale sale sau semne ale paradisului(un fel de imunizare cu sânge proaspăt întrucât nu ştie ce îl aşteaptă, o purificare înaintea căderii luminoase a sufletului şi împăcare cu propria soartă) precum şi o meditaţie asupra vieţii de până atunci legată de locurile de pe malurile Dunării, viaţa acolo se i se consumase, şi a relaţiei sale ancestrale, pe care o simţea pusă în primejdie, cu comunitatea a cărei mânie nu ar fi vrut s-o atragă pentru fapta sa, cum a atras Newton mânia bisericii prin descoperirea gravitaţiei:(,,Dar, unde erau atâţia şi atâţia cei pe care-i cunoscuse în anii aceia şi de care îşi legase strâns soarta?“). O evocare, ca intenţie a oricărei biografii, amintiri sporind prin rememorare, în care pietatea şi sentimentul discontinuităţii lasă loc uneori temeri fondate pe capriciul întâmplării, în final nemaifiind posibil să separăm îndrăzneala şi prudenţa eroului, aflat la o vârstă eroică, de intervenţia efectivă sau închipuită a cerului asupra norocului său. Furcilă se avântă în ultima etapă a unei tragedii seculare al cărei actor vine din generaţii: ,,ziua se închidea din toate zările şi se strângea ca un arici, pâcloasă şi înţepătoare... Luând dezmăţul bălăriilor şi al vântului în faţă, împungea cu ciomagul în ţărână şi trăgea hotărât să ajungă cât mai repede în adăpostul pădurii... Iar, când a dat să pătrundă pe sub bolta joasă şi îndesită a acesteia..., convins că a scăpat pentru totdeauna de el, proţăpit în mijlocul drumului, îl aştepta zmeul.“ Iată, aşadar, cum stihiile, odată cu deplasarea prin spaţiu şi timp, alt element specific în compoziţia basmului, îşi recapătă chipul zoomorf, sau eroul nostru ia o asemenea înfăţişare, într-un joc al dedublării, doar în momentul atingerii pământului. Absenţa ploii este suprimată de repeziciunea cu care este pus în scenă cultul vitejiei şi a cărei primă versiune povestitorului i-a săpat în memorie din momentul primei întâlniri dintre cei doi. Fapte sângeroase, naiva lămurire că în luptă omul va fi rănit, nu vor fi şi nici o altă frenetică ferocitate. Apar însă noi şabloane, ne-am referit până acum la vântoasa năprasnică şi desprinderea din negură a unei arătări fabuloase, deci zmeul a venit călare pe vânt, e un zmeu ceresc, are puterea de a opri ploaia (moartea lui readucând-o, nu?), dialogul dintre cei doi, lovitura cu un obiect care nu e defensiv, într-un anume loc, obiectul năzdrăvan şi donatorul, reîntâlnirea, iar de acum avem lupta inevitabilă, apariţia salvatorului(o făptură hibridă), sugerarea unei regenerări păstrată în cultura populară atunci când lasă întrezărit visul naturii umane de tinereţe fără bătrâneţe; sunt şabloane uşor de recunoscut în cadrul aceleaşi intrigi oriunde în lume, de parcă ar fi avut o origine comună, sens în care Joseph Bédier întreba: ,,Polenul povestirilor pluteşte în miriade de molecule. De unde se trage această pulbere fecundă?S-a desprins din trunchiuri diferite?sau din acelaşi, unic şi puternic? În cazul acesta, în care pământ, în ce epocă a înflorit floarea mumă?“ – chiar dacă veşmântul i-a fost modificat în timp, cum se întâmplă şi acum. Lupta în cazul nostru îşi are combustia în motivul înghiţirii(în alte basme eroul acceptă să fie înghiţit, ucigându-l pe zmeu din interiorul său, caz în care are loc regurgitarea).Ea poate fi totodată lupta cu propriul trecut. Suferinţa fizică a eroului abia e schiţată, cum şi spaima nebună de moarte. Există o anesteziere a acestora prin ieşirea din scenă a zmeului, marcată dinamic: spaţiul tot în matca lui, vinovata şi magnifica nălucă, îngerul de copil albastru, despuiat cum îl ştim, veghează şi intervine. Episodul mitologic se consumă aici. Povestea este salvată. Tabloul are calităţi picturale: ,,Băiatul năstruşnic mâna val-vârtej, prin aer, un stol de ulii ca nişte suveici de foc, iar pe drumul subţire dintre vii şi pădure, o turmă de bursuci albi, precum un tăvălug“. Din India vedică, apropo de acest tip de zmeu ceresc şi de rolul lui dublu, cel de a opri apele din înalt şi a înghiţi strălucirea soarelui, dar şi de cel care, indiferent de ajutor, scapă lumea de zmeu, prin Rigveda ne vin următoarele: ,,Atunci când tu Indra l-ai ucis pe zmeul cel dintâi născut şi ai distrus vrăjile vrăjitorilor celor răi,atunci ai eliberat soarele, cerul, zarea, nu ai mai avut duşmani.“Există aşadar o năpustire, o lovire distrugătoare, o doborâre, o ronţăire până la ultimul oscior şi solz de aur. Şi-n Cartea morţilor vom găsi elemente ale cărnii şi sângelui basmului, Ra fiind protagonistul luptei cu zmeul Apopsis într-un text cosmogonic,înfruntare încheiată astfel: ,,El ţi-a străpuns capul, ţi-a tăiat toată faţa, ţi-a împărţit capul pe stânga şi dreapta drumului...; oasele tale sunt sfărâmate în bucăţi, mădularele ţi-au fost rupte de trup.“Adaptarea la sensibilitatea noastră îl face pe povestitor să încheie această parabolă, cum că acel zmeul i-a fost hărăzit doar lui: ,,Băieţelul i-a surâs lui Anghel Furcilă, scotocindu-l până în adâncul sufletului cu ochii lui curaţi şi fosforescenţi...“Pe uliţe sătenii erau în mare vâlvă, trăiau într-o perplexitate ilustră, vorba nu mai chezăşuia traiul în comun. Nu ştiau cum se petrecuse lichefierea şi turnarea într-o altă formă a acelui dragon despre care istoria crede că ar fi tatăl primilor împăraţi, şi nici nu concepeau să discute despre inexorabila schimbare a omului sub acţiunea elementelor naturii. Totul semăna cu o reîntoarcere pe pământ. Zmeul fusese, vorba lui Leonard Cohen[6], un contract de glorie: ,,Zmeul e un contract de glorie/ ce trebuie făcut cu soarele,/ astfel te împrieteneşti cu câmpul/ cu râul şi cu vântul/ apoi te rogi înainte în noaptea rece/ sub luna călătoare fără frânghie/ pentru a fi mai preţios, mai liric şi mai pur.“ Ambiguitatea şi superstiţia sunt fertile în continuare, cum şi modul fabulos de a trăi: Anghel redevine tânăr, are un alt simţ al vieţii, se eliberează de o existenţă ce îl modelase până atunci, legile fizicii care guvernează materia îi sunt utile,nu se mai supune ponderabilităţii, ba era bănuit că se folosea şi de albastre aripi şi că doar în razele lunii i-ar fi fost observabili solzii de aura căror analiză trimite la metafora focului împietrit de care se leapădă zmeul ceresc spre a-l încărca de focul viu pe eroul nostru, dar şi că hainele lui răspândeau o mireasmă de vie înflorită sugerând ideea continuităţii între regnuri şi faptul că nu s-a produs o totală separaţie materială, temporală şi spirituală în conştiinţa sa faţă de locurile de care soarta îl legase. O formă de vitalitate terestră rostogolindu-se de pe dealurile încărcate de infinita energie a lumii reclamând o altă trecere,iar ce se dezvoltă în timp poate fi povestit. Ca o ficţiune eroică la care lucrează visătorul şi universul deopotrivă.

 

De la o,,investigaţie“ asupra dublului, la una asupra liniei norocului

 

Parte a incipitului În miezul faptelor, mecanism de punere în mişcare a epicului şi de orientare a cititorului spre ce se poate aştepta a găsi în ansamblul cărţii despre care am început a discuta numărul trecut, O căruţă în toată regula vine cu un alt tempo determinat de frecvenţa faptelor spre a ne sili să nu simţim incalculabila trecere a timpului. Apoi, cine mai scrie azi despre o întâlnire cu o căruţă, caretă, poştalion, când velocitatea lor a apus demult? Pe undeva s-or mai opune ele prafului, sordidelor drumuri şi incertelor geografii! Pe cine vor mai fi purtând peste râuri scăzute, peste păşuni poticnindu-se-n zidul pădurii, pe cărări spre vii şi frumoase privelişti anunţate de terase de granit? Cât priveşte vreun dram de supranatural care să copleşească vreo existenţă, nici vorbă. Şi totuşi...Contrastele dintre secvenţe sunt folosite cu dozaje dramatice în tablouri care-i dau posibilitatea lui Ovidiu Dunăreanu să admită că personajul-narator trece cu uşurinţă din tiparul realităţii în tiparul imaginarului, al proiecţiilor subconştientului, al plasării într-o situaţie care îl face să simtă prezenţa forţelor haotice generatoare de teamă şi nesiguranţă, pentru a da coerenţă operei în discuţie şi a obţine o viziune mai complexă în jocul cu elemente de spaţiu şi timp, în miezul căruia se simte foarte bine. O prietenie luminoasă cu o căruţă bântuită de morţi aduce o altă deplasare spre interiorul cărţii şi o alianţă cu simţul nevăzutului pe coordonatele pe care şi le-a impus, deschizând poarta unei ,,investigaţii“ privind: existenţa dublului, a erorii de percepţie a unei apariţii în timpul unei aşteptări, a călătoriei nesfârşite care stă sub semnul lui unde sunt şi cine sunt? ,,O să vă minunaţi de ce-o să vă spun şi o să-mi reproşaţi că sunt poveşti ori plăsmuiri de-ale mele, că aşa ceva nu e cu putinţă.“, este începutul asumării responsabilităţi naraţiunii, a unui contract narativ, prin intermediul căreia autorul se îngrijeşte să experimenteze elementele supranaturalului. Dacă în povestea cu zmeul totul este trecut sub tăcere, aici planul şi itinerariul par supuse unei farse psihologice care nu îl stânjeneşte pe naratorul investigator al spaimei sale şi al datelor simţurilor, reactualizându-le pe unele conservate de memorie, al îndurării de bună voie a unor stări sufleteşti până într-un anumit moment,când naşterea şi fiinţarea lucrurilor devine reală, după ce detalii ale muncii dintr-o zi par a fi fost transferate unui univers paralel supus hazardului, la lumina zilei, când se ştie că lumina risipeşte spaimele şi aduce linişte şi siguranţă. Evocarea călătoriei devine izvorul unei coincidenţe fabricate – pe de o parte avem motivul plecării la drum, plecare specifică epopeii, nu doar basmului fantastic, care fundamentează compoziţia, pe de o alta deplasarea spaţială ca axă în cazul basmului,cu un sac şi-o cuţitoie la adunat frunză şi coajă de scumpie pentru vopsit lâna, tocmai din ,,păduriştea de pe coasta dealurilor de la dereaua almalâienilor“, cum şi alegerea unui anume ceas al zilei, la ora cea mai bună, ora ca tip de reperaj sau indicator temporal – toate consumate apoi într-o fantomatică aventură pentru care nu era antrenat, a eului amorţit de vipia soarelui şi a pierderii identităţii. De la scenariul naraţiunii se trece la acţiune, iar dispozitivele sunt nelimitate în acest sens. Metaforic, protagonistul retranscrie pentru cititor şi dă cheia motivului întâmplărilor ca scene întristătoare, chiar de la început: ,,Înfipt ca un ciulin în răscrucea zilei, soarele nu mai dovedea să prigonească totul în jur. Aerul parcă fierbea... Ce m-o fi îndemnat să plec de nebun?... Mai-mai că-mi venea să intru la păreri şi să mă întreb – de nu l-aş fi cutreierat de nu mai ţin minte de câte ori şi nu l-aş fi învăţat cu ochii închişi – pe ce drum o apucasem“?

Dar dibăcia lui Dunăreanu de a aşeza povestiri de diverse facturi într-o istorisire de mare întindere, care dă substanţă cărţii, are nevoie de un complice: Titi Talălungă. Supus unui joc auditiv, întâmplarea care i-a stârnit acestuia uluire şi spaimă ar depăşi până şi capriciile ursitei,unul dintre elementele supranaturale fiind atât de comun vieţii satului şi anume, căruţa. Păstrând nu doar simbolistica irezistibilă a unui mijloc de transport vrednic de existenţa istovitoare a vieţii rurale ci şi semnificaţia de blazon al unei anume bunăstări domestice. Acest Talălungă se supune unui risc inutil, deci şi unei vinovăţii cu rol de mască, masca unui posibil vis în plină zi. Faptul că ajunge la noi şi ultima informaţie în ceea ce-l priveşte, este dovada că atunci când a spus eu, adică să nu-mi spuneţi mie pe nume, el a folosit un discurs figurat exprimând limpede că nu e vorba despre altcineva, viu sau mort. ,,Tocmai stăteam în cumpănă(cumva la o gâlceavă cu sine însuşi?), neştiind încotro să mă mai îndrept, când, aşa-deodată mi-a răzbit în urechi, ca prin vis, zăngănitul capacelor de fier de la roţi, şi hodorogeala sandâcului (lăzii) unei căruţe. Am avut apoi impresia că surprind, din zbor, şi tropotul cailor.“

Cu acest ,,am avut impresia“ se intră pe un drum al degradării percepţiilor: ,,Căruţa, însă, nici pomeneală să se arate. Zdruncinătura ei, care făcea să se cutremure văzduhul, şi treapădul cailor, în schimb, spre disperarea mea, se auzeau atât de tare şi de aprig apropiindu-se, de ziceai că, dintr-o clipă în alta, atelajul avea să dea buzna peste mine. Dar, cu toate astea, ca şi prima oară, duruitul iscat de ea s-a tăiat subit.“ Dorinţa de a fi în ospitaliera căruţă, prezenţa nu era legată de muncă, singura accesibilă,e o provocare a propriului destin, sugerează dublul ca o parte a personalităţii aflată într-o relaţie specială cu fenomenul supranatural care poate duce la pierderea propriei identităţi. Spre întreţinerea suspansului şi întărirea forţei de semnificaţie dar şi pentru a fixa o amintire, eroul motivează cauza întâmplărilor trăite celor care îl vor fi ascultat, nu neapărat dându-i şi crezare, cum că fuseseră nişte semne care scăpau înţelegerii lui anume, soarele i se păruse a nu se fi urnit din loc iar ziua nu părea una potrivită pentru ceea ce voia să facă, ba mai mult, simţea că se află într-o altă zi, (apare superstiţia, când organizarea timpului numai are repere terestre, dar şi senzaţia că e vorba, totuşi, de cineva aneantizat) şi că el ştia de acea căruţă nepieritoare, cu cai pe potrivă, (demonul morţii ia aici o formă cabalină), care umbla fără noimă prin acel Ostrov, colţ de lume deluros şi izolat din apropierea fluviului. Avem în această rememorare şi un fel de investigaţie psihologică cu gradarea unor emoţii influenţate de o aşteptare premergătoare unei revelaţii, apariţia căruţei în bună regulă (adică adevărată), cum suntem atenţionaţi. Faţa îi luase foc, îl treceau fierbinţelile şi frigurile totodată, gândurile i-o luaseră razna purtate de săruturile cu înfăţişare de soare, încât nu mai ştia pe ce lume trăia; căruţa se auzea, de fapt sunetele discurilor de metal din capul osiilor îi făceau mersul inconfundabil, dar nu apărea, de parcă ar fi fost în acelaşi timp în două locuri. Toate sunt semne că pendularea între lumi începuse: ,,Când îi ascultai răsunetul, te apuca un freamăt lăuntric, înghiţeai în sec, te zăpăceai şi te perpeleai ca pe mărăcini...“, însă cheia tot Talălungă ne-o dă: ,,Unii, aflaţi în baltă, pe înserat la rând la oi sau la muls vacile, o auzeau cum se desprindea din partea de sus a cimitirului şi urca domol pe ţelină...luând drumul cerului. Caii o duceau la pas, iar ecoul i se depăna până peste apă, aşa de clar şi de înalt, de le venea să creadă că ea trece la o aruncătură de băţ... Acelaşi fapt îl mărturiseau şi cei ce se pomeneau, tot atunci, în bărci pe Dunăre.“ Dincolo de spectacolul diverselor munci, amintite în treacăt, fotografia instantanee a acelor momente, când el ştie ce se petrecea în spaţiu, mergând până la epuizarea realului, împinge dubiul mai departe, face ca vidul să fie plin de o prezenţă a nefiinţei ca să spun aşa, care capătă semnificaţia unui corespondent fizic de îndată ce nu mai e în separare cu natura sa omenească, creând moduri de a fi şi moduri de a fi în relaţie.

Dunăreanu pune în discuţie totodată faptul cum pot fi ,,unificate“ lumea pământeană cu lumea de dincolo (căruţa venea totuşi dinspre cimitir, să nu uităm), mai ales că, izolând substanţa invizibilă a unor oameni aflaţi în căruţă, aceştia îi devin cunoscuţi. Discursul despre starea sa: ,,Nu contenisem să mă îndoiesc de născocirile puse pe seama ei, când, surprinzător, m-am trezit lângă mine cu căruţa ce o aşteptam, ca pe-o izbăvire încă de la plecarea din sat...Bărbaţii îmi păreau cunoscuţi,...acoperiţi pe cap cu pălării, şepci şi băşti negre, mă cântăreau cu ochi lucioşi, îşi dădeau coate şi se hlizeau, glumeţi şi de treabă la mine, de parcă cine ştie pe cine văzuseră“, devine o formulă de tranziţie sau suportul a ceea ce urma să schimbe rapid datele aşteptării, odată cu apariţia strigoilor şi a morţii personificate, alte toposuri ale literaturii fantastice. Magia, ca-ntotdeauna, se află în ochii privitorului, (aici nu e vorba de-o inscripţie pe căruţă, de o deviză inventivă amintind de o familie, de o meserie, de un cântec,de ceva muieratic sau un eveniment deşi Arghezi dă câtorva distihuri numele de inscripţii, dar în sens literar: ,,Toţi au fost un timp. Eu sunt./ Eu în aer. Ei în pământ“. Inscripţie pe o biserică), aşa că proiecţia unei iconografii cosmice nu întârzie să apară: ,,Vopsit în albastru, pe fundătoarea dinspre capră, avea zugrăvite soarele şi luna, răsărind deasupra braţului argintiu al Dunării de peste coama verde-trandafirie a dealului Dervent. Fiecare era străjuit de câte un cocoş, soarele de unul alb, luna de unul negru.“ Ciclicitatea. Cocoşii în poziţia de povestitori. Un joc subtil al calendarului organizat în raport cu atotputernicia universului. Curgerea fluviului amestecând aluviunile predestinărilor cu propriile sale aluviuni. Apa nu are amintiri, deşi uneşte locuri dar le şi desparte. Ambele ne captivează din clipa în care trec pe lângă noi. Visul zborului ne apare ca dependent de imagini vizuale. Funcţia simbolică a imaginii îşi extrage armonia din ritmul gândit de noi prin repetiţiile ce marchează etapele itinerariilor. Putem vorbi aici şi de tema fixării privirii, prin crearea acelui fundal al uneia dintre nuanţele albastrului, albastru ca ideal de viaţă, de mişcarea orientată de la un lucru particular spre lume. De la ochii în care aceasta călătoreşte, la ochii dezvăluind, până la nesfârşita singurătate, când Talălungă înţelege, cu discreţie, că nu mai este ceea ce credea că este, din cauza repeziciunii cu care s-ar petrece totul, că o taină îi înnodă tâmpla. Sugerarea celor două imagini totalizatoare, cerul şi apa, şi a unui mijlocitor, pământul, are rolul de anula distanţele dintre lucruri şi locuri şi de a apropia relaţia dintre ele în timpul povestit, care nu e acelaşi cu timpul povestirii, în spaţiul unei realităţi fulgurante care le şi însufleţeşte. Intrarea într-un spaţiu fără realitate este uşor de înţeles, mai ales că nu vom găsi nicăieri menţionată prezenţa umbrei căruţei şi nici a celor din ea, ştiut fiind faptul că mişcarea corpurilor sau simpla prezenţă în lumină produce umbră. Pendularea între lumi, evidentă prin scenele pictate, este întărită de culoarea de fundal vizibilă, ca orice culoare, doar în condiţii de iluminare, punând şi ea în mişcare, dacă o luăm pe urmele lui Aristotel, tot ce atinge. Totodată ne confirmă faptul că, deşi intrată târziu în practicile sociale, artistice şi liturgice, prima dintre funcţiile sale, mă refer doar la dimensiunea simbolică, rămâne aceea de a comunica, silenţios, cu lumea cealaltă.

Dar să privim întregul, o amprentă expresivă a unui mod tradiţional al locuitorilor de a păstra, fie şi aluziv, mărturia locurilor natale în lungile lor călătorii, cum se întâmplă cu navigaţia. Pe fundătoarea din spate cromatica este săracă: în chenarul cu trandafiri roşii şi roz erau pictate portretele unei perechi binecunoscute din sat. Proprietara căruţei. Lateralele aveau şi ele o funcţie narativă: transformau istoria acelor locuri, cu fluviul (ca efect de imensitate prin gurile căruia a ajuns până la noi spiritul Orientului) şi casele de pe maluri, cu dealurile şi platourile din apropiere (elemente ale delimitării) cu grâul primăvăratec şi un lup suriu ratând o vânătoare, cu un şarpe abia năpârlit, fără a uita de însuşi marele surugiu al lumii dumnezeieşti, Sfântul Ilie proorocul, surprins într-un asalt violent, în carul său victorios tras de caii înaripaţi(lumea divină continuă să fie fabuloasă), alungând protector cu biciul de fulgere negurile şi nenorocirile; o mărturie a unei culturi arhaice, atestând legendara apartenenţă a acelor locuri la biografia şi destinul unor oameni. De aici istorisirea din Cronică a lui Talălungă, personaj real de altfel, a cărui poreclă data de pe vremea când trecătorul avea răbdare să-i asculte în faţa curţii sale toate câte şi le imagina de nu se mai oprea, se împarte în două. Posibile uşi spre ieşirea dintr-un vis de furat minţile. Cum de sărise, nefiind pregătit pentru înălţarea finală,în căruţa aceea despre care totuşi ştia că dispăruse, într-o iarnă, sub gheaţa Dunării, împrumutată fiind, plină cu oameni care plecau la o nuntă? Astfel, pare că dincolo de prima uşă s-a desfăşurato deplasare iniţiatică. După nuntă, perechea pictată pe fundădoarea din spate îşi pregăteşte căruţa şi pleacă din Ostrovul ei, la Constanţa. De la fluviu spre vărsarea în mare. O chemare amintind de componenta lichidă a omului. Desigur, nu lipseşte motivul hoţilor de cai la întoarcerea spre casă. Ba, la un moment dat, am fost încredinţat că prin acea aspiraţie a tânărului de a depăşi universul al cărui ecou îl ajungea din urmă în fiecare dimineaţă în pragul casei l-aş putea identifica pe scriitorul însuşi plecat într-o călătorie spre totul înainte de a-şi fi ţesut, mângâiat de gândul că nu va încărunţi în acele ţinuturi, mitul şi cosmogonia proprii. Educat de imaginaţie cum îl ştiu, şi purtat de mâna acesteia, mi-a confirmat intuiţia.

Admiţând că nefiinţa există cumva, de vreme ce este întâmpinat cu îndemnul: ,,Hai, Constantine, urcă şi nu te mai codi atâta,... Ne aşteaptă şi alţii!“ (e de sesizat valoarea stilistică în plan cantitativ pentru acest alţii, lipsind limitarea), Talălungă încearcă să arunce cu privirea minţii o lumină asupra ,,întunericului nefiinţei“ cum zicea Platon, punctând în dialogul Sofistul (în contextul în care nefiinţa era o idee, o reprezentare a minţii), deosebirea dintre a vorbi despre nimic şi a nu vorbi nimic. Ba, mai mult. Ştim că la drum lung oamenii mai stau cu plăcere la taifas, subiectele sunt variate şi se înscriu în ritualul istorisirilor proprii sau ale altora despre care au auzit în diverse împrejurări şi de a căror fermecătură s-au contaminat. Nivelul său confortabil de înţelegere începe să depindă de starea de claritate vizuală când gravitaţia dispare şi căruţa parcă levitează într-un spaţiu devenit plat. Un fel de limpezime a gândului se întrevede. Distorsiuni în textura spaţiului şi timpului apar deîndată ce alt personaj îşi încheie istorisirea. Fusese împuşcat într-o noapte, pe când ce încerca să scape de muncile istovitoare la care era supus în sat pe vremea ocupaţiei germane, traversând Dunărea spre o ascunzătoare pe o insulă. ,,Din seara aceea, eu, normalistul Dinu Zainea, n-am mai fost văzut prin Gura-Gârluţei şi nu s-a mai ştiut nimic niciodată despre mine... Peste trei zile apa m-a scos la suprafaţă iar valurile m-au împins la mal, în drept Pietrele Seci, unde m-aţi găsit voi zăcând şi m-aţi luat cu căruţa. De atunci cutreierăm împreună drumurile...“ O palidă amintire a unui primejdios destin: ,,...s-a întors de spate şi ne-a arătat tuturor, la rădăcina capului, o gaură de grosimea degetului mare de la mână. În scobitura ei, albită şi roasă de apă, lucea roşiatic, încă neatins de cocleală, bine înfipt, glontele de aramă...“

O repunerea timpului împietrit în mişcare, o decuplare de la mirajul metafizic se vor petrece de îndată ce conexiunea dintre împuşcătură şi mort dispare. Emoţia declanşează primul sentiment de frică de abis. Ţinta călătoriei nu se întrezăreşte. Bănuiala că ar putea fi atras într-un ţinut deosebit de trist şi de temut alimentează o superstiţie care, în final, nu-şi va arăta faţa, în sensul că dacă nu se întoarce în aceea zi acasă, nu s-ar mai întoarce niciodată. Cum s-a-ntâmplat cu Peter Rugg, dispărutul.[7] Folosind genul epistolar, un anume Jonathan Dunwell îi trimite angajatorului său toate informaţiile strânse pe parcursul unor cercetări amănunţite, tocmai despre un bărbat şi-un copil dispăruţi cu tot cu cabrioleta trasă de-un cal negru, mare şi frumos, tocmai la întoarcerea acasă, ei fiind plecaţi de cu zori. Mărturiile se refereau la o bântuire a locurilor în căutarea drumului spre Boston,cu toate că uneori chiar pe-acolo treceau, şi că în urma lor se isca, neaşteptată,o ploaie năprasnică însoţită de furtună. Ba mai mult, martorii pretindeau că în mijlocul unui nor apărea, clară, silueta unui bărbat într-o cabrioletă trasă de-un cal negru. ,,Of, mereu trebuie să mă întorc, se văită el. Pesemne că Boston se mişcă după vânt şi se învârteşte ca acul busolei“ spunea Rugg când era sfătuit să se oprească la odihnă, fiind ud până la piele. Relevant însă în toată acea poveste încărcată cu elemente supranaturale este ultimul dialog purtat în noapte în faţa casei unui prieten din Menotomy: ,,Cum se poate, domnule Rugg, să călătoriţi pe-o furtună ca asta? Noaptea e nespus de întunecoasă. Fetiţa dumitale o să piară. Eşti într-o cabrioletă deschisă şi furtuna se înteţeşte.“,,N-are decât să se înteţească, strigă Rugg, înjurând groaznic. Dacă n-ajung astă-seară, în ciuda furtunii, să nu mai ajung niciodată să-mi văd casa!“ Descoperită la final de data asta, cheia dispariţiei devine şi simbolistica furtunii în care am fi prinşi cu toţii, lămureşte situaţia personajului absent adus în prezentul narativ din istorie prin rememorări. Cum se întâmplă şi cu acest Talălungă.

Pe de altă parte, spaţiul şi timpul nemaifiind un fundal inert, devin participante la regăsirea umbrei la contactul cu lumina percepută într-un moment de luciditate, când gândul nu-i mai adoarme, de parcă ar sta lângă o sobă încinsă, astfel că Talălungă se trezeşte strigând şi ameninţând disperat: ,,Măi oamenilor! N-auziţi! Opriţi căruţa, când vă spun! Că de nu, sar din mers!“În alţi termeni, nu ar exista nicio deosebire între cer şi pământ, deşi mitologia, religia, poezia romantică şi sensibilitatea estetică au ţesut de-a lungul veacurilor o bogată tapiserie în jurul deosebirii dintre acestea. După ce a îmbrăcat stofa naratorului homodiegetic şi pe a celui heterodiegetic, iată-l pe Talălungă şi în postura de prestator al unui jurământ în vederea relansării intrigii prin izolarea unei nenorociri dacă nu ar spune adevărul. Prezentul şi imperativul lui: ,,Să mi se strâmbe gura dacă vă mint cu ceva“, nu captează doar atenţia, stârneşte ecouri şi afinităţi, poate şi o revizuire drastică a modului obişnuit de a privi lumea, ci face trecerea către un personaj episodic,cu consecinţe în plan uman, cu rol de salvator năzdrăvan – îi e rândul lui Talălungă să-l întâlnească – şi care ne ameninţă iar cu onirizarea: ,,Un pui de om gol puşcă, de un albastru de necrezut...“ Să notăm că e ultima sa apariţie. Năluca Egretei, înconjurată de o haită de lupi albi şi negri, făgăduieşte rezolvarea pe nesimţite a situaţiei. Demonii morţii, sub formă cabalină, întindeau domoliţi boturile. Terifiantul, neaşteptatul readuc în atenţie fascinaţia miraculosului, interesul pentru credinţe şi eresuri: ,,...îngerul meu mi-a zâmbit poznaş...m-a încurajat să nu-mi fac griji şi m-a îndemnat s-o şterg cât mai iute de acolo din răspântia de pe platou până nu se prindeau alde vântură-lume ăia din căruţă“ (şi Dumnezeu-Tatăl a trimis un înger albastru care a răsturnat cu aripa lui piatra grea de la intrarea în mormântul lui Iisus). Din infern, în paradisul lumesc. Este invocat motivului fugii, în basm ştim că e însoţită de aruncarea în spate a unui obiect ce se va transforma într-o piedică pentru urmăritor, de o metamorfoză în răţoi, cal, popă bătrân, copac, pasăre măiastră etc., şi aşa se încheie şi odiseea eroului. Pământul matern îi va da o energie sigură. Reflecţiile referitoare la forţe misterioase ale naturii din faptul zilei sau propria realitate mitică ne-au făcut să înţelegem că sufletul, părăsindu-i trupul şi luând substanţă din lumea materială îşi construieşte, prin propria lumină, obiecte proprii pentru a se manifesta şi deplasa apoi cu ajutorul lor unde doreşte, în cazul nostru, o căruţă. Apare aici şi interdicţia de trezire bruscă a celui care încă doarme, caz în care sufletul nu şi-ar mai găsi calea de întoarcere. Titi Talălungă are o astfel de trezire, aş spune, conştient, că a fugit imediat de primejdie ,,ca o sălbăticiune hăituită de gonaci la vânătoare“ până s-a prăbuşit fără a mai şti ceva de el. Adevărata trezire îl găseşte pe acelaşi dâmb din marginea drumului, singur sub ,,crucea amiezii“ care chema iar, sub acelaşi soare înşurubat puternic în moalele capului, ca-ntr-o coborâre în sine, ca o premoniţie a morţii, aceeaşi căruţă a aducerii aminte trecând spontan prin universul său senzorial, gata să îl prindă sub roţi. Se petrece o reînnodare cu valoare de predicţie a viitorului şi avertisment asupra destinului când se ajunge la vama timpului, o fixare definitivă a ideii îndrăzneţe de a şterge graniţele dintre real şi superstiţiile pe care crede că şi le-a învins, dintre memoria prezentului şi uitarea de care fuge. În fapt, atât stătea în puterea lui; el era în repaus, nu se mişca în spaţiu, ci doar se deplasa în timp. Scurgerea lui a fost încetinită în momentul în care s-a trezit şi n-a mai avut cuvinte pentru un vizitiu care putea fi parte a sufletului său şi a început să se mişte, astfel că mişcarea prin timp s-a transformat şi în mişcare în spaţiu. Sau cine ştie, într-o altă frenezie a subconştientului atribuindu-şi o altă identitate, până a-şi aminti de faptele de zi cu zi, a fiinţei care a fost.

Într-o altă conexiune, păstrând proiecţia unor elemente legate de ecouri ulterioare ale existenţei care pot fi prelucrate cu fantezie cuceritoare, vom găsi în,,Secretul pădurii bătrâne“[8]următoarele: o căruţă a morţii trasă de un cal maiestuos, bântuie o bătrână pădure. Este oprită, tot în vremea primăverii, într-un luminiş de către unul dintre proprietarii acelei păduri, care îi cere vizitiului,şi el dispărut demult, repezind ameninţător şi autoritar biciul în aer, să îi arate ce are înăuntrul acelei cutii negre şi lăcuite ca un sicriu: ,,Ce e înăuntru? Inima ta blestemată, asta e înăuntru!“pentru ca imediat căruţaşul să deschidă capacul. ,,Se auzi dinăuntru un vuiet nelămurit dar puternic şi apoi un nor de fluturi mici, îndesaţi şi albicioşi se înălţă spre cerşi se roti şi se desfăcu spre direcţia pădurii“. Mai târziu, ronţăitul omizilor care intonau imnuri prosteşti şi-şi urau treabă bună, se auzea ca un vuiet rău prevestitor printre copaci.

Revenind, putem conchide că Ovidiu Dunăreanu pune în scenă psihologia ascensională şi caracterul estetic al visului zborului, renunţă la aripi ca vector de portanţă şi aduce în discuţie raţionalizarea visului de către inteligenţa celui ce visează, integrând aici cele două segmente narative ca elemente de legătură pentru susţinerea imaginaţiei dinamice şi a experienţelor epifanice la care ne face martori, când supremaţia legilor fizice asupra formei dispare amintindu-ne că împărăţia cerului este şi împărăţia motivelor literare. Deşi moartea nu spune poveşti pentru că ea ,,e nimic în raport cu noi, deoarece,când noi suntem, moartea nu e prezentă, iar atunci când moartea e prezentă, noi nu mai suntem“, conchide Epicur, într-o Scrisoare către Menoiceus, păstrată în cartea a zecea din Vieţile şi doctrinele filosofilor a lui Diogenes Laertios.[9]

Iar când linia norocului se împleteşte cu linia inimii şi a vieţii, putem să stăm pe tărâmul unor întâmplări fabuloase cărora să le găsim explicaţii cât se poate de prozaice. O dispariţie enigmatică, un mister poematic născut în timp ce relua un taifas petrecut la unul dintre micile sau marile praznice, (să-nţelegem că a fost unul dintre martori?) îi dau lui Ovidiu Dunăreanu avântul de a le turna în Felul omenesc de a privi al vulpii. Prin mijlocirea metamorfozei nocturne şi a corespondenţelor plastice spre exersarea artei cu disponibilitate, ca om din camera motoarelor.

Pe scurt, ar fi vorba de două ţări (au şi basmele ţări, nu?), şi despre câte un străjer. Cel din cătunul bulgăresc aflat la graniţa cu Ostrovul întocmeşte un raport: ,,În timpul gărzii mele am întâlnit un român, trecut în ascuns, de alaltăseară pesemne la ibovnica sa de la noi din sat, pe care o bănuiesc a fi Stiriana..., sălbatica aia cam sucită, ce aduce la înfăţişare şi apucături mai degrabă cu o vulpe..., că nu înţeleg ce-o fi găsit zăpăcitul ăla la ea pentru că aici la noi, nu o bagă nimeni în seamă.“ Lipsesc amănunte, cum se întâmplă adesea în basm, în legătură cu împrejurările cunoaşterii celor doi, dar şi cele privitoare cum că fata ar fi fost sub efectul unui descânt ursitor de care ar scăpa numai în ziua când îşi va găsi un ales. Alte indicii ca semne lămuritoare: românul avea un zbenghi pronunţat la îmbinarea sprâncenelor (un semn al destinului?) iar calul său o stea albă în frunte. (Să fie o coincidenţă?). Ce avem aici? Locul nu prezintă un interes anume, ci doar oamenii vrednici de crezare prin mărturiile lor scrise despre un fapt cu legături în triunghiul femeie-bărbat-cal. Urmează rostirea evocatoare, detaliul şi inefabilul despre trecătorul prin noapte înfăşurând în cârpe copitele calului, ca şi cum ar închide o vrajă, în numele unui secret comportamental şi, fiind vorba de înnoirea unui sentiment uman, acestui mythos n-ar trebui să-i refuzăm dreptul de a spune ceva convingător. Pentru că mitologia nu povesteşte doar despre seducţia dintre zei şi oameni, ci şi dintre oameni şi animale, ea fiind o sfidare care introduce hazardul şi aleatorul în viaţa celor dintâi.

Prin Crăişor Domnaru, protagonistul acestei istorisiri, se unifică, nu se respinge semnificaţia a două întâlniri stranii într-o singură zi: apariţia unui şarpe tăindu-i calea şi pe care evită să-l omoare, tulburându-l cu înfăţişarea sa şi ,,strecurându-i în inimă înţepăturile unei înfiorări vii, plăcute şi ameţitoare“, îndemnându-l la interogaţii (adică nu era dintr-aceia familiari) şi o vulpe ivită, ca dintr-un loc subpământean, din întunecimea butucilor de vie, ca-ntr-un joc sclipitor, precum ochii acesteia. Evenimentele iau o întorsătură pe care nu el o hotărăşte. La fel ca în cazul şarpelui, la a doua întâlnire cu ,,o vulpe tânără, neobişnuit de mare şi de arătoasă, cum alta nu întâlnise nicicând“, un fel abuziv de acces în scenă, a avut o şovăială cutremurătoare care merita un elogiu. Şi, ca-ntr-un basm, iată că apare un alt motiv, pe lângă cel al şarpelui (o fi pregătit el apariţia vulpii?), şi cel al pândei. Anecdoticul umple curba existenţei lui Crăişor aşezat la pândă pentru a vâna un musafir nepoftit. A treia oară însă – nu aflăm dacă animalul s-a dat peste cap şi de câte ori – în locul vulpii este semnalat, de blândele sforăituri ale cailor pe care-i mângâia, un om: o fetişcană cu un păr lung, roşiatic, precum părul de vulpe, a cărei prezenţă n-a ştiut nici atunci, nici mai târziu, când s-au iubit în culcuşul din nuc, dar şi multe zile de atunci, dacă să o pună pe seama predestinării, a îndrăznelii sau între aşteptare şi noroc. Iar, pentru a nu rămâne departe de atmosfera plină de neprevăzut creată în jurul personajelor, prin glasul povestitorului mai aflăm că relaţia a funcţionat ca un fel de abandon şi integrare în universul acela singular. Apare însă o nedumerire: cei doi nu se înţelegeau prin cuvinte, ceea ce mă duce cu gândul nu la o posibilă soră geamănă a bulgăroaicei a cărei limbă o vorbea, ţinând cont de declaraţiile grănicerului bulgar, ci la cineva deja mort, ceea ce nu motivează misterul. Sigur, el cunoaşte ce îi e dat şi nu se întreabă, kantian, în legătură cu acea fiinţă, ,,Ce pot să ştiu?“ şi nici ,,Ce trebuie să fac?“  Şi, pentru a amesteca totul cu subînţelesuri, revine asupra satului bulgăresc pe unde-şi avea potecă românul într-o vreme la iubita lui: ,,La un moment dat, în timp ce băiatul îşi căuta... un loc ferit unde să poată sta la pândă (să vâneze), fata s-a făcut nevăzută cu cal cu tot după meterezele impunătoare ale canaralei.“ Întoarcerea a însemnat multe desagi cu bunătăţi şi o ploscă pântecoasă cu vin ,,încinsă în curele pe care doar bulgarii ştiau s-o meşteşugească“, şi s-a întâmplat tocmai în momentul în care în bătaia puştii apăruse o vulpe. Se produce atunci un fapt simbolizant: cu calul în galop, scoţând un fel de scheunat mânios, ca de animal încolţit, fata se năpusteşte asupra bărbatului smulgându-i arma care se descarcă aiurea. Păstrăm imaginea. Adevărul celor întâmplate cu bună ştiinţă e confirmat de dispariţia ulterioară a fetei, pe când el dormea. Contrastul este expresiv: la o îngemănare a nopţii cu zorile, Crăişor este trezit de un tunet violent care a cutremurat văzduhul, venit dinspre liziera din apropiere. Apariţia unui vecin în braţe cu o vulpe rănită de o haită de şacali, semănând izbitor cu aceea căreia îi dăduse iertarea în curtea lui, aminteşte refuzul unui deznodământ clasic, deşi nu ştiu ce poate fi clasic în întâlnirea dintre un om şi o vulpe, atâta timp cât ne stăruie în minte o neîncrezătoare uimire.

Am întâlnit un merit – pentru a intra în jocul aparenţelor şi al metamorfozelor – dobândit ca urmare a unei nonacţiuni – refuzul de a ucide – avem acum o pedeapsă, ca o ironie. Gestul de a o lua spre îngrijire ar presupune un nou rol şi refacerea unui spaţiu la adăpostul căruia să actualizeze traiul într-o lume paralelă, ca o frustrantă vinovăţie, cu cineva de a cărui soartă fusese răspunzător şi pe care nu a putut să-l apere împotriva degradării. Sau cine ştie, era vorba de o introspecţie cauzată de întâlnirea cu propriul destin, o variantă a unui tu neîndestulător pentru structura sa psihologică, de un echivoc sentimental pe care a vrut să-l experimenteze sau de calda convingere că a fost vorba de o revoltă faţă de o realitate terestră în care nu-şi găsea locul şi atunci avea nevoie de una fenomenală? Pe mai departe, rapoartele grănicerilor bulgari consemnau prezenţa românului în satul lor; cele ale românilor doar la nişte urme de cal nepotcovit, adânci cât palma, dublate mereu de cele ale unei vulpi, ca semn al însoţirii cu o fiinţă supusă care s-a învoit să o apere, desfăşurate pe fâşia de graniţă... Pe de altă parte, să nu uităm că vulpea este considerată o călăuză a sufletelor din cealaltă lume, îndeplinindu-şi funcţia de animal psihopomp. Iată că, dacă la început am avut triunghiul femeie-bărbat-cal, în final, pentru că metamorfoza, după cum ştim, este nelipsită în naraţiunile cu caracter fabulos, ne întâlnim cu binomul cal-vulpe, dar şi cu farmecul mitului fidelităţii animale. Despre acest antonim, în aceeaşi dimineaţă în care era semnalată prezenţa românului într-un cătun bulgăresc la o femeie aducând ca înfăţişare şi apucături mai mult cu o vulpe, se făcea vorbire la un pichet românesc de grăniceri. Fixarea în timp, încă de la început a pierderii imaginii iniţiale a celor doi pe un drum, face ca drumul să devină creator de noi identităţi. Se abătuse cumva o nelimitată pedeapsă asupra bărbatului şi a femeii, astfel că animalele o luaseră, cu îngăduinţă divină, asupra lor spre iertarea în chip fericit a celor doi? Aşadar, miza nu ar fi misterul dispariţiei lui Crăişor şi al femeii, implicat, cum se poate crede fie şi la nivel simbolic în dispariţia lor, cât răspunsul la invocatele urme ce se însoţeau pe acolo, la intervale egale de timp, mărturie a unor alte prezenţe, a unei suferinţe care poate fi şi a noastră: ,,Ce v-am raportat, aşa este şi nu altcumva... şi, până va suna gornistul de amiază, mă voi duce şi le voi şterge“, ne încunoştinţează grănicerul român în raportul său. Desigur, fabularea va continua atâta timp cât vor exista argumente, iar drepturile povestitorului vor decurge tocmai din calitatea acestora. Însă urmele libertăţii nu se pot şterge niciodată, lăsând poveştii să aibă ultimul cuvânt. Pentru că ea ne spune cum tărâmul miraculos este prezent în lumea ideii. Prinsă în discursul scris sau în oralitate. Să-l cităm acum pe Ovidiu Dunăreanu: ,,La o masă îngustă...preotul-învăţător Gheorghe C. Mihalcea, căruia noi toţi îi mai ziceam Gigi Cronografu, (deşi potrivit ar fi fost Logograful), nota cu înfocare, într-un catastif aşa cum auzea din gura fiecăruia, basm după basm, poveste după poveste... spre veşnica pomenire a acestor minunăţii şi a celor ce le spuneau. ...Umpluse, încă din tinereţe, o căruţă cu asemenea registre (parcă am vorbit mai devreme despre o căruţă!) păstrate cu sfinţenie într-un dulap masiv, încuiat cu lacătul...“ Nelipsit de la acele mari sau mici praznice ale ostrovenilor, chiar după spusele lui, a fost şi prozatorul de mai târziu, atras, ca un fluture, de flacăra unei lămpi, de toate cele câte le adunase în mintea şi-n hârtiile sale, preotul-învăţător.

Imaginarul social are o viaţă mai lungă decât economiile, religiile, societăţile, pare să transmită Ovidiu Dunăreanu chiar şi atunci când o introduce, într-una dintre istorisiri, cu inventivitate, pe Casandra grindurilor, un fel de duh al unor animale sălbatice prevestind moartea braconierilor lor, sau atunci când o ,,ulicioară neisprăvită“ îşi deapănă propria devenire anevoioasă până a ajuns ditamai drumul cu dreptul de a împărţi Ostrovul în două, ca şi cum ar fi avut cunoştinţe topografice şi de geografie umană, continuând să trăiască în ritmul impus de marele fluviu, geometrizat în nenumărate forme, cum se-ntâmplă cu fragmentarul din viaţa noastră. Un drum ţine loc de centru, iar o apă, a cărei stăruinţă înfăptuieşte principalul fără a-şi pierde marginile trupului, este în toate câte se întâmplă şi nu se întâmplă în lume. Cu toate acestea, fluviul rămâne o prezenţă periferică în cuprinsul cărţii, oricât destinele oamenilor s-ar antrena în înţelegerea şi respectarea legilor de autonomie a curgerii acestuia; nu-mi dă niciun fior de firească metaforă profetică simplul toponim, oricât s-ar manifesta în încarnarea spaţială. Lumina lui răzbate doar ca viteză a luminii şi nu din faptul că ar fi curgătoare, prozele acoperind mai degrabă termenul de povestire decât al speciei clasice de roman.

Şi, dacă printre alte nume (Drumul Bisericii) l-a avut şi pe acela de Drumul Melcilor, înseamnă că el şi-a ,,văzut“ imaginea dezlipită de real, astfel că nu se mai putea asculta pe sine însuşi înglobând contradicţii de moment din tacticile vieţii cotidiene. Filosofia sa insistă în acest caz pe iluzia unui gol: după ce un sat întreg, hărţuit şi zorit de timp, intrase la păreri în ceea ce priveşte o numeroasă familie a cărei prezenţă nu mai fusese semnalată într-o vară în Mahalaua Cimitirului, se întâmplă, ca la o cercetare mai atentă a oamenilor, să afle ceea ce nimeni nu şi-ar fi putut închipui nici măcar din neştiinţă, anume că familia aceea trăia în limitele unui destin brut: scotea apă din fântână sub simplitatea cerului nopţii – iată cum lucrează hazardul şi necesitatea în acelaşi nod existenţial – pentru a menţine vigoarea ierburilor care ajunseseră să producă un camuflaj perfect al curţii, astfel că în zori melcii adunaţi dădeau acelei familii o îndestulătoare hrană. Iată cum povestea drumului îşi aminteşte de un trecut irecuperabil ascuns în întrebarea: Dumnezeu, care a făcut melcul, te-a făcut şi pe tine? Fără a fi istoric, Dunăreanu s-a aplecat asupra unei comunităţi cu nostalgia copilăriei, a încercat să o reabiliteze; cultura populară nefiind doar trecutul, ci şi viitorul, poate funcţiona ca un principiu de reglare care organizează haosul experienţelor noastre, dovedindu-se că nu e o ladă de vechituri care ar trebui aruncată; ce au simţit, gândit şi inventat unii dintre exponenţii acelei comunităţi care au ştiut, frecventând spontaneitatea plăcerii de a povesti, să devină uimitori, este parte a istorisirilor din această carte, a unui timp inventat şi reconfigurat pentru şi în aceste istorisiri. Şi apoi, după cum ştim, creştinismul e o religie a miracolelor. Dacă nu s-a chestionat în legătură cu o anume critică, este neajunsul său. ,,Discursurile“ în scris şi-au cerut dreptul la autenticitate abia după ce au trecut din memoria individuală în cea colectivă, deşi ambele, prin esenţa lor, sunt orale, iar verbele a păstra şi a crea s-au dovedit a nu trăi în vrăjmăşie. Pentru că dezagregarea continuă a relaţiilor cu lumea şi cu realul lumii satului nu este un leit motiv în scriitura sa. Cu excese sau nu. Desigur, dacă l-am auzi pe autor vorbind precum unele dintre personajele sale cum că distinge greu ceea ce vede cu ochii reali de ceea ce vede imaginaţia sa, nu cred că ne-ar surprinde. Proza lui trăieşte din contrarietăţi domestice, inventariază incompatibilităţi pe care le explică el sau eroii săi inspiraţi din tot felul de credinţe populare, după cum am văzut, şi care sunt acele spirite comunicând între ele dincolo de timp şi spaţiu, în funcţie de relaţiile influente dintre acestea, ca şi cum la un joc de noroc rând pe rând ar întoarce cărţile.

Ovidiu Dunăreanu e liric, speculativ, dramatic, contaminează experienţa livrescă cu ingenuul popular, schiţează hărţi cu un raţionament de tip geografic, propunându-ne să citim spaţiul, aşa cum istoria ne reflectă timpul. Vrea să ne dovedească faptul că şi el a aruncat o privire prin ocheanul fermecat, că a ştiut să amestece pietrele, cum se spune, şi că văzutul şi auzitul pot fi multiplicate în războiul de ţesut al unei alte urzeli ancilare şi prinse într-o condică păstrând uneori pasaje originale, care i s-au băgat în suflet, scopul cunoaşterii fiind, în definitiv, nu deconspirarea secretului lumii, ci dialogul cu el. Pentru a rămâne scris pe vecie. Ca o răzbunare împotriva timpului pe care nimeni nu-l pune la îndoială şi uneori nici nu-l înţelege. Totodată, asistăm la un fel de desprindere, cum spunea Borges, ,,de irelevantul realism fotografic“ astfel că,  ,,pentru a impregna de fantezie însăşi realitatea înşelătoare“, cele mai importante i se păreau acestuia a fi ,,visul, dedublarea şi dimensiunea estetică a realităţii, călătoria în timp“. Temele cărţii, impregnate de un fantastic individual ce îl ajută să susţină iluzia verosimilităţii, îi îngăduie să meargă, în siguranţă, pe toată frânghia talentului său de prozator.[10] Cât priveşte oralitatea, consideraţiile lui Socrate (el a atacat logografia, neavând încredere în cuvântul scris despre care zicea că fiind scris pe apă, deci cu cerneală, nu putea fi apărat, cum nici cel care l-ar fi scris nu putea fi, sigur, era important şi ce se scria), sunt un elogiu adus narativităţii, relaţiei privilegiate dintre memorie şi înţelepciune, artei de a vorbi, de a te face ascultat. Ori, ceea ce face Ovidiu Dunăreanu este şi un elogiu adus deopotrivă muzelor şi povestitorului.

Şi, pentru a epiloga, memoria mă trimite, deloc întâmplător, la acest fragment al unui dialog dintre Socrate şi Phaidros[11]: ,,În orice caz, după cum se pare, nu răgazul ne lipseşte. Şi totodată am impresia că greierii care cântă deasupra capetelor noastre şi îşi răspund unul altuia, aşa cum numai arşiţa îi mână să o facă, şi-au aţintit privirea spre noi. Dacă ei ne-ar vedea în plină amiază, nu stând de vorbă, ci aţipind la rândul nostru asemeni oamenilor de rând şi lăsându-ne, cu mintea lenevită, vrăjiţi de cântul lor, ei şi-ar râde pe bună dreptate de noi... Dacă în schimb, ne văd că stăm de vorbă şi, nesimţitori la vraja lor, îi ocolim precum corăbierii pe sirene, atunci, plini de admiraţie, poate ne vor acorda darul pe care l-au primit de la zei spre a-l trece oamenilor.“ Phaidros nu auzise de un asemenea dar, aşa că filosoful îi dă lămuriri: ,,Se spune că a fost o vreme pe când greierii erau oameni, oameni de felul celor care existau înainte de a fi apărut Muzele. Ci născându-se Muzele şi, odată cu ele cântecul, unii dintre oamenii de atunci s-au lăsat prinşi până într-atât de patima cântării, încât, nemaioprindu-se o clipă, ei au uitat să mai mănânce şi să bea, şi se stinseră fără măcar să fi băgat de seamă. Dintre aceştia se născu apoi neamul greierilor... care mergând la Muze, le dădea de veste cine dintre cei de pe pământ le-aduce lor cinstire şi cărei Muze anume... Caliopei, care-i mai vârstnică dintre Muze, şi Uraniei, care vine după ea, greierii le dau de veste despre cei care-şi petrec viaţa ca iubitori de înţelepciune, aducând cinstire artei care e proprie acestora. Căci ele, mai cu seamă, îndeletnicindu-se cu toate câte privesc cerul precum şi pe zei şi oameni, au glasul cel mai pur dintre toate. Iată deci nu puţine motive care ne îndeamnă să vorbim în loc să aţipim în ceas de amiază.“ Un răgaz în care, după cum se înţelege, invocau mitul greierilor vorbitor despre originea divină a cântului-povestire pe care, pentru a-l duce la bun sfârşit, gândesc că povestitorului i-ar fi îndeajuns să fie nemuritor.


1. Ovidiu Dunăreanu, Întâmplări din anul şarpelui, Ed. Ex Ponto, 2003.

2. Ovidiu Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului, roman, (Istorisiri din Condica marilor şi micilor praznice), Ed. Ex Ponto, 2015.

3.Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Ed. Litera 2015.

4. Lie Zi, Cartea Adevărată a Vidului şi a Supremei Virtuţi, traducere din limba chineză veche, introducere, comentarii şi note de Adrian Daniel Lupaşcu, Ed. Qilinul de jad, Buc.2010.

5.Estetica basmului, G. Călinescu, E.P.L.1965, (N. D. Popescu, Cei trei fraţi şi zmeul).

6. Leonard Cohen, Zmeul este o victimă, în volumul Înţelegând zăpada, 60 de poeţi canadieni de limbă engleză, Ed. Univers, 1977.

7.William Austin, Peter Rugg, dispărutul în Himera, Proză fantastică americană vol.1, Ed. Minerva, 1984.

8. Dino Buzatti, Secretul pădurii bătrâne, Ed. Polirom 2003.

9 Andrei Cornea, O istorie a nefiinţei în filozofia greacă, Ed. Humanitas, 2010.

10. Aluzie la George Călinescu referindu-se,în Istoria literaturii române, la romanul Cimitirul Buna-Vestire a lui Tudor Arghezi sunând că: ,,tema simplă a cărţii îi îngăduie autorului să meargă pe toată frânghia talentului său poetic.“

11. Platon, Phaidros, în Opere V, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, trad. Andrei Cornea.

Sursa: Mircea Lungu, 2017