« Revista ASLRQ
Un mesaj dantesc în lirica lui Caragea
 
Ca și aforistica plurivalentă, lirica semnată de Ionuț Caragea în volumul „Mesaj către ultimul om de pe Pământ” (ed. Fides, 2017) are un caracter eminamente sapiențial. Stihurile lui aduc în prim plan trăiri de mare forță care vin din adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt mut, rostite atunci când ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei. Ea – prăpastia – care îl desparte și ne desparte de ”inevitabilul nicăieri”.
Verbul din lirica lui Ionuț Caragea are capacitatea de a surprinde și acele momente de trezire a universului, exact ”atunci când prima lacrimă a curs/ din prea multa singurătate/ a totului captiv în nimic”. Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emițătorului și receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinței”. Ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste trăiri. Poate o vom face altădată.
Poet al unei generații de orbi, acesta nădăjduiește că ultimul om de pe Pământ îi va mulțumi că n-a renunțat să viseze la nemurire și că a scris în condiții vitrege poeme de iubire, acestea dându-i puterea de a înfrunta: ”cu pieptul dezgolit/ și cu pletele în vânt/ a p o c a l i p s a/”.
Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuț Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului și al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri amenințate mai mult decât oricând de apocalipsă. (Nicolae Mareş, 5 martie 2017)
 

 
 
 
Poeme de Ionuţ Caragea din volumul „Mesaj către ultimul om de pe Pământ” (ed. Fides, 2017):
 

 

Nesfârşitele dileme ale concretului
 
cândva credeam că
voi putea schimba lumea
şi fiecare poem pe care-l scriam
avea în el un dram de speranţă
chiar şi din regiunile
întunecate ale fiinţei
mă contorsionam
            înspre lumină
chiar şi din mlaştinile cărnii
sufletul mirosea a
            floare de lotus
acum, din întreaga lume
nu se mai aud decât strigăte
gemete, foşnituri şi zornăituri
chiar şi nesfârşitele dileme
            ale concretului
se supun nevoilor palpabile
nici nu mă mai mir că
scrisul meu a devenit
            un strigăt mut
la marginea prăpastiei care
            mă desparte
de inevitabilul nicăieri
 
 
Murmurul suferinţei
 
şi din coconul negru al umbrei
se va ridica fluturele cu aripi de cuvinte
şi va zbura către lumile
închipuite de gând
lumi existând cu mult timp
înaintea gândului
 
în drumul său pe firul invizibil
al scrisorilor fără răspuns
trimise zeului neînduplecat al fatalităţii
fluturele îşi va spune povestea
glasurilor de demult
preschimbate-n tăceri rătăcite
în spaţiu infinit
şi cu fiecare bătaie de aripi
se va aprinde o nouă candelă a speranţei
iar stelele căzătoare se vor dezvălui
celor care încă mai cred
în miracole
 
căci pentru a concepe nemurirea
e nevoie de miracole, speranţe
şi cineva care să le spună celor din jur
că pot înfăptui atât de multe lucruri
mai ales atunci când sunetul
aproape imperceptibil
al râului de lacrimi
iese din matca suferinţei
şi le inundă sufletul
 
acel murmur, acel cântec de trezire
al universului la starea primordială
atunci când prima lacrima a curs
din prea multa singurătate
a totului captiv în nimic
           
nu trebuie decât să ne deschidem
ferestrele inimilor
şi să ascultăm împreună
murmurul suferinţei
 
apoi toţi fluturii din stomac
ne vor aduce aminte
de ultima călătorie a umbrei
spre ceruri
 
şi ne vom iubi fără temeri
şi dornici de nedespărţire
vom fi
 
 
Poemul meu de azi
 
şi această zi va trece
o zi ca oricare alta în care
poate cel mai bun lucru
a fost un poem despre viaţă
pe care l-am scris în ciuda
tuturor previziunilor sumbre
despre timp şi distrugere
 
un poem ca un cântec suav
lângă zidurile cetăţii adormite
transmis din generaţie în generaţie
de copacii bătrâni
prin foşnetul frunzelor
 
un poem ca un râu
obosit de atâta goană prin defileuri carstice
odihnindu-se sub pletoasele sălcii
care-i spun, printre lacrimi
povestea lor tristă de sfânta sărbătoare
când le-au fost rupte crengile
 
un poem ca un soare
care se ascunde după turla bisericii
când pot privi oraşul în toată
splendoarea sa
 
un poem ca un Dumnezeu
care scoate stelele din jobenul nopţii
cu mâna lui nevăzută
şi le aruncă în calea dorinţelor mele
iar eu nu mai trebuie să sufăr
de blând-ucigătoarea plictiseală
 
un poem pe care-l va citi
ultimul om de pe Pământ
la revărsatul zorilor
şi va spune
îţi mulţumesc ţie
poet al unei generaţii de orbi
că n-ai renunţat
să visezi la nemurire
îţi mulţumesc că ai fost
atât de legat de viaţă
prin cuvânt
şi în tăcerea ta
când alţii profanau
templele sacre ale sufletului
ai scris poeme de iubire
îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat
să mă prăbuşesc în mine
şi mi-ai dat puterea să înfrunt
cu pieptul dezgolit
şi pletele în vânt
 
a p o c a l i p s a
 
 
Constelaţii
 
ar trebui să-ţi vorbesc
despre oamenii din ziua de azi
cu ură şi brutalitate
astfel încât la despărţirea ta
de acest pământ
să nu regreţi nimic
să stai cu ochii aţintiţi
spre constelaţiile în care
ai visat mereu să ajungi
să nu mai priveşti
niciodată înapoi
 
în spatele tău nici măcar mormintele
celor dragi n-au rezistat
nici măcar mormintele
ultimilor înţelepţi
să nu te mire ce s-a întâmplat
cu noi în această vreme
întreaga planetă a fost profanată
clipă de clipă
de noii zei ai distrugerii
iar din cenuşa cărţilor
niciun imn închinat vieţii
nu s-a mai ridicat
 
priveşte aşadar constelaţiile
fărâme de amintiri
din lumea unui Dumnezeu
care a coborât pe pământ
şi a devenit om
pentru a cunoaşte
sentimentul sfârşitului
 
oh, suflet al meu
zburdalnic printre atâtea făgăduinţe
te-am rostogolit prin cuvânt
peste văile timpului
doar pentru a cunoaşte sfârşitul?
 
pentru cine mai curge
ultima lacrimă?
 
 
Reîntoarcerea la marea singurătate
 
oricât de mult
ne înşelăm singurătatea
cu oameni sau cu amintiri
despre oameni
tot la ea ne întoarcem
nici măcar visele
unde suntem mereu cu cineva
nu ţin o eternitate
chiar şi viaţa este un vis
din care suntem ispitiţi
să ne trezim
atunci când întunericul
ne întinde fructul otrăvitor
al cunoaşterii
 
poate că părerea noastră de rău
când părăsim această lume
este şi părerea de rău
a Dumnezeului din noi
care se întoarce la marea
S I N G U R Ă T A T E
 
la asta te-ai gândit
vreodată?
 
tocmai de aceea
căutăm pe cineva
cu care să fim fericiţi
acum aici
aşa cum şi eu
îmi caut celălalt eu
în pragul
apocalipsei
mele personale
 
între mine
şi celălalt eu
e o prăpastie
peste care încerc să trec
mergând pe frânghia subţire
a unui vers
o frânghie care tremură
la fiecare bătaie de inimă
o frânghie care se îndoaie
sub greutatea îngerilor
care mi se aşază pe umeri
pentru a-mi testa
echilibrul
 
n-am avut alte aripi
în afara paginilor
pe care cititorii
au încetat
să le răsfoiască
atunci când iubeam
şi nutream să primesc
iubirea înapoi
 
dar poate
că e mai bine aşa
să fiu lucid
precum o lamă de cuţit
care spintecă
iluziile
 
să-l am martor
doar pe Dumnezeul din mine
care îşi bea cafeaua tare
în zorile nemuririi
 
ce va fi
va fi

 


Sursa: Ionuţ Caragea şi Nicolae Mareş, 2017