« Revista ASLRQ

 

 
EU LA PUTEREA A DOUA SUNT DUMNEZEU sau SCURTĂ REFERINŢĂ DESPRE CARTEA „EU LA PATRAT” (editura FIDES, 2017), autor IONUŢ CARAGEA

           
Motto: „Dumnezeu s-a coborât odată cu lacrima pe pagina albă şi aşteaptă scări de cuvinte pentru a urca în sufletul altora.” (Citat din carte)
 
...Şi lacrima e prezentă pe foaie... E prezentă şi-n suflet! E o prezenţă de fericire, de imensă bucurie! Ori, a-ţi intersecta tangenţial viziunile proprii cu trăirile poetului Ionuţ Caragea, înseamnă un moment euforic imposibil de redat prin cuvinte, doar poate de profilat aceste trăiri prin lacrimi. Lacrimi sincere, pure, de parcă aş fi cuprins o magnifică statuie de aur înălţată cuvintelor, de parcă aş fi cuprins un Univers imens de iubire menţinut de doi ochi albaştri senini ca cerul, de un suflet măreţ ce aparţine unui Om onest, de o minte lucidă şi ageră, de sentimente nobile exprimate faţă de Părinţi, în primul rând, apoi faţă de fetiţa care poartă doar rochiţe dantelate, faţă de Patrie, faţă de Omenie şi Omenire, faţă de valori care, dacă nu sunt transmise prin sânge, nu mai ai cum le dobândi. Şi aici nu se sfârşeşte şirul calităţilor caracteristice poetului Ionuţ Caragea. Încântată să recunosc în poet un iubitor al adevărului istoric, un mare patriot.
Biblioteca mea personală, poate nu este ca un ocean de mare, fiindcă foarte multe din cărţile citite iau calea spre familiile prietenilor sau ale cunoscuţilor, dar este scumpă, fiindcă colecţia ei numără o mulţime de titluri ale scriitorilor pe care i-am cunoscut (unii mi-au devenit prieteni!), ca de exemplu: părintele Corneliu Paiu; prozatorul Alexandru Mihăilă; poetul Adrian Păpăruz; scriitoarele Lidia Vrabie şi Ludmila Sandu; filozoful Laurenţiu Vasiliu; poeta Dorina Codreanu; jurnalista Irina Staver; artistul Victor Cobzac. Numele lui Ionuţ Caragea în şirul enumerat, este unul strălucitor, iar opera distinsului scriitor este menită să înnobileze, să îmbogăţească spiritul, să cheme la meditaţie, să cultive calităţi înălţătoare.
Am lecturat cu multă atenţie conţinutul florilegiului „Eu la pătrat” de Ionuţ Caragea (Conţine poeme în vers clasic, aforisme (333), cronici, referinţe şi recenzii). În repetate rânduri mi-am oprit ochii peste rândurile înşirate ca peste nişte mărgăritare selectate de mâna celui mai iscusit giuvaiergiu, dar nu mă puteam hotărî să-mi ordonez gândurile într-o referinţă. Am considerat şi cred că trebuie să fii rudă cu Dumnezeu ca să poţi pătrunde sensul celor relatate de poet c-o uşurinţă vădită, dar nu una simplistă, ci una care orbeşte prin frumuseţe, armonie, profunzime şi trăire. Sau retoric, mi-aş exprima gândul în felul următor: „Cum se poate să apreciezi un Om sau rodul activităţii sale, dacă acest Om îşi cunoaşte cu exactitate valoarea, ştie cine este şi, mai ales, este conştient de importanţa operei sale pentru posteritate?” Ideea enunţată este evidentă în versurile din poemul „Taci şi execută ca un bun soldat”, pag. 75: „va veni şi vremea când mă vor iubi / şi-mi vor înţelege jalea inimii...” Sau în cutremurătorul poem „Şi te închini”, pag. 74: „durerea nu-i o cale, de nu ştii să o porţi, / bei vinul din pocale şi îi jeleşti pe morţi. // ideile-s corupte, cuvintele-s murdare, / iubiri cu haine rupte, atac şi apărare, / o viaţă-ntâmplătoare nu-ţi va grăbi clemenţa, / de cauţi ajutoare, te bântuie... demenţa. ”
Şi cât de evidentă este durerea întrebătoare ce macină sufletul poetului, exprimată în poemul „Un Dumnezeu în treizeci de-universuri”, pag. 82: „N-aş vrea ca tot ce-am scris să nu mai fie; / De ce n-ar fi nemuritor cuvântul / Atunci când el devine poezie?
De ce îl faci totuna cu pământul? ”
Preocupările şi scopul activităţii sale, poetul le redă în poemul „Micul arhitect”, pag. 52: „Construiesc paradisul, paradisul pierdut, / Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut, / Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei, / Construiesc paradisul pentru oamenii mei!”
Şi ce frumos este îndemnul poetului în poemul „Cu un strop de fericire”: „Şi spun către-ntreaga lume: / Fericirea n-are nume, / Iar de vrei s-o simţi în pântec, / Scrie versuri, fă un cântec... / Sau citeşte, căci lectura / Îţi sfinţeşte chiar şi gura, / Iar cu-n strop de-nţelepciune / Vezi lumina din genune...”
Anterior vorbeam despre încrederea poetului în grandoarea sa, prea bine cimentată în versurile sale din poemul „Coloana infinită”, pag. 32: „promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea, / Coloană infinită cu palmele pe cer, / Şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea / Când inimile noastre nu vor avea reper...”
Sau cât de viu răsună întrebarea poetului: „Cu cine se luptă întruna poeţii? ” în poemul „Soarta poeţilor”, pag.71: „Cu umbre, cu demoni, cu muze parşive, / Cu versuri în sânge şi lacrimi tardive, / Cu vise cumplite-n secundele-n care / Idilele nopţii ne sunt mai precare...”
Un vădit argument al afirmaţiei că poetul Ionuţ Caragea îşi cunoaşte valoarea e prezent şi în poemul „Vodă Caragea”, pag. 86: „Motto: Pe nesimţiţi i-aş pune pe goană, / Aş vrea de rele lumea s-o scap; / Sunt suveranul fără coroană / Şi fără tron, cu scaun la cap. // Atâţia oameni n-au să ştie / Cine a scris aceste rânduri: / Un sclav ales de poezie / Sau sclavul propriilor gânduri? // Oare-am iubit? Am fost exemplul / Ce trebuie urmat de mase? / Sau am zidit, cu ură, templul / Credinţelor primejdioase? // Am fost perfect? Mai am defecte, / Să mă condamne generaţii? / Ideile mi-au fost corecte / Sau tot ce-am spus sunt aberaţii? // Nu vor afla, doar dacă visul / Mi-l vor fura în zorii zilei, / Forţându-mi, schimnic, compromisul / Cu diriguitorii milei. // Să stau la mâna lor, să-mi ceară, / Să îi înveşnicesc în odă, / Să-mi pună chipu-apoi în ceară /Şi să devin, post-mortem, Vodă. ”
Poetul Ionuţ Caragea trece viaţa printr-o pluridimensională trăire, recunoscând că, deşi este amară, viaţa poate fi ornată în roz, exprimându-şi astfel iubirea chiar faţă de mirosul „duhnit” al pământului de la oasele sacrificaţilor eroi, eterni nerăzbunaţi, deoarece trufia, aroganţa şi prostia omenească sunt „calităţi persistente” ale biciuitorilor şi răuvoitorilor care opresc perpetuarea sacralităţii bazate pe iubire. În poemele scriitorului, romantismul e bine conturat, lipsit de confesiuni banale. Aş încerca să semnez radiografia acestui suflet măreţ şi nobil şi aş afirma cu toată responsabilitatea unui cititor fără studii de critic literar că Ionuţ Caragea face parte din galeria marilor scriitori din literatura română.
O lacrimă, precum miile ce mi-au scăldat obrajii, a căzut şi asupra versului în care poetul o elogiază pe Mama, îşi exprimă profundul respect faţă de Femeie, în general. Şi poeziile, dar mai ales aforismele poetului, sunt ţesute în pânză fină de borangic, scăldate fiind în transpiraţia realului împletit cu visarea. Mări fremătânde, codri cu jivine, cotloane cu fantome se deschid vizorului numai de la studierea coperţilor cărţilor Domniei sale. Poemele, dar şi aforismele, înscriu în aerul cotidianului un strigăt de durere omenească, un strigăt de-aducere aminte, un strigăt de avertizare: suntem pe muchie, suntem pe ultima treaptă!
Poetul Ionuţ Caragea, atât de tânăr fiind, (doar 42 de ani) emite gânduri şi realităţi, stări, situaţii, care parcă ar fi fost trăite pe parcursul a lungi şi grei ani de viaţă. Probabil, experienţa exilului creator l-a marcat puternic. Într-unul dintre poeme, poetul îşi exprimă dorinţa de-a lua viaţa de la început, dar cu mintea şi cunoştinţele pe care le deţine în prezent.
Numele scriitorului Ionuţ Caragea îmi este cunoscut încă dinainte de-a avea legături cu tehnica digitală şi de-a flirta cu lumea virtuală. Este un nume care s-a impus printr-o vastă operă, (peste treizeci de cărţi), iar pe potriva mărimii operei Domniei sale, a reuşit să acumuleze în portofoliu cronici şi referinţe care-l onorează. O astfel de apreciere este şi cea venită din partea criticului Maria-Ana Tupan, care realizează prefaţa: „Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând în adâncul viziunii poetice, ele ar descoperi canale comunicative cu reţeaua de profunzime a acestui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu că ar fi intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. Ionuţ Caragea se doreşte şi el un exponenţial, un Eu la pătrat, un tensor de energie capabil să se ridice pentru a întâlni câtul operaţiunii inverse prin care Dumnezeu este redus la sfinţi – „rădăcina divinităţii.”
Astfel, conştientă de faptul că nici talentul şi nici responsabilitatea faţă de o operă atât de imensă, atât de spectrală prin profunzimea ideilor lansate, nu-mi permit să enunţ decât trăiri proprii, reieşite din rândurile citite, îmi rotunjesc aici modesta mea referinţă, însoţită de cea mai sinceră recunoştinţă exprimată poetului, scriitorului Ionuţ Caragea, pentru opera sa, pentru disponibilitatea de-a mi-o pune la dispoziţie, dar şi reieşind din atitudinea Omului Ionuţ Caragea faţă de umila-mi persoană. A ştiut să mă încurajeze când am avut nevoie; a ştiut să-mi calmeze fără prea multe cuvinte spiritul înfierbântat prin asocierea mesajului unui aforism ce-i aparţine cu starea pe care o trăiam în acel moment. Apoi, printr-un comentariu (sau o constatare), mi-a apreciat versurile!
Închei această logos-prelegere cu un colaj alcătuit din versurile-idei, selectate din unele poeme ale poetului Ionuţ Caragea. Ce poate fi mai vorbitor!
 
De cine fug, nu am motive
Să mă grăbesc spre infinit.
Mai pun un gând pe portative
Şi mă opresc. De ce-am fugit?
***
Nu mă închin la regii nemiloşi
Chiar de rămân cu negru în pupile
;
Pelerinaj prin viaţa de apoi:
Trei sute au murit la Termopile.
***
Avem nevoie de cuvinte
Pe crucile din cimitire?
Poate ne vom aduce-aminte
Când moartea ne va da de ştire
 
...şi ne iubi-vom în tăcere.
***
Azi gânduri se înfruntă
În coliseul morţii
...
Arhanghelii durerii
Te vor lăsa să zbori
***
Zile după zile în întreaga lume
Joacă baba-oarba şi dă moartea-n dar
***
S-a stins ultima dorinţă:
Nu putem fi iarăşi tineri.
***
E mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,
E dulcea fericire şi cel mai greu necaz.
***
La ce-i bună groapa, dacă ţine rece
Şi prin faţa crucii nimenea nu trece?
***
Am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor.
***
Lumea te crede alcoolic,
Semnele toate o-arată;
...
Moartea o sorbi cu privirea,
Pleoapele cad obosite...
***
Moartea-n patul meu se-aşterne,
Este văduvă bătrână
Şi mă roagă Doamne, Doamne,
Să mă culc cu ea pe-o rână.
***
Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor,
Către tine-întind o mână, din neant să te cobor.
***
Mă întâlnesc prin vise cu fostele amante
Şi ele mă întreabă... şi nu vreau să le mint;
De la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante,
Voi celebra cu crucea – o nuntă de argint.
***
 
Şirul poate fi continuat la nesfârşit, dar mulţumindu-vă pentru bunăvoinţa de a-mi fi lecturat pledoaria, am să menţionez încă un gând: Opera lui Ionuţ Caragea vine din adâncul sufletului fiinţei sale, e un izvor nesecat de comori spirituale. Învăţătura cărţii Domnului Ionuţ Caragea este una care ne îndeamnă spre onestitate şi corectitudine cu noi înşine şi lumea din jur, ne îndeamnă să zidim scut de credinţă Patriei, să ne întărim existenţa prin fapte bune şi demne, prin dăruire. La urma urmei, ceea ce dăruim este ceea ce primim!
 
Nina Macari
8 ianuarie, 2018

Sursa: Nina Macari, 2018