« Revista ASLRQ
Dragoş Niculescu - Poeme
 

Nevoia de fulg

Mi-e tot mai greu să te declar învinsă
Acelei boli din care mă hrănesc,
Cînd bîntuie miros de iarnă ninsă
Şi cînd continui să te mai iubesc.

Şi-atunci te-aprind ca foc de încheiere,
Ca flacără de veşnic început,
Şi te ridic cu zbucium din cădere,
Şi te reneg ca pe-un obiect vîndut.

Ȋmi eşti desfrîu secătuit devreme
Şi arbitraj între-nchisori şi chei,
Tu, stare fixă-a unei mari dileme,
Tu, derdeluş prin noaptea unor zei.

Ȋmi las pe carnea ta sărut şi lacrimi
Ca evadatul condamnat etern
La libertatea cruntă-a unor patimi,
Prin gheara căror zilele se cern.

Chezaş rebel soluției iluzorii,
Visez un munte încă-mpădurit,
Unde-am simți cum ne pansează norii
Şi-unde-ar fi rost de leac şi de fugit.

Mai obosim prin scrîşnetul de oase,
Dar ia-ți opaiț de noapte şi de zi,
Căci te aştept, cu nişte blănuri groase,
La sania mea cu cerbi cuminți să vii.

Acest oraş murdar ne e blestemul
De-a ne iubi ca nişte muribunzi,
Cioplindu-ne cu dălțile totemul,
Mai disperați şi, totuşi, mai plăpînzi.

Mi-eşti lavă, scrum, destin şi amputare,
Ȋmi eşti noroc şi groaznic ghinion,
Mi-eşti visul ce-n coşmar îmi tot tresare,
Mi-eşti cîntec într-un accident afon.

Priveşte, nu e încă rost să ningă,
Dar hai să ningem singuri, omenesc,
Pînă cădea-va fulgul ce-o să stingă
Două nevoi de alb în mod firesc.

Iar albul, de-o uda încrîncenarea
Pămîntului uscat care sîntem,
Vor creşte mari nămeți peste surparea
Ȋn care-mbrățişați de frig cădem.


Pe grinduri

Cît de aproape e cerul aici ! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf…
Sînt un om primordial aşteptînd sfîrşitul lumii,
senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri
de linişti.

Prin sfînta apei leşie, aburind a miere putredă,
înotau caii, prin Dunărea adîncă, spre fumuri.
Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean,
într-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vîslă-columnă
cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat în hăţişul solar.
A tăcut.

Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plîngînd la margini de plaur,
ah, singur şi liber; ultimul lujer – coroana apusului,
pajul vînturilor ! Să mori cu mîna pe pistoale ude,
ca un lotru de rînd, pungăşit la esenţă, braconat
la visarea de-o clipă !

Ochi de lupi în buturugi aprinse. Şi oasele noastre
pocnind pe rug ca boabele de porumb, şi greierii urzind
împlinirea deşertăciunilor… Cît a mai rămas din
timpul uitării ? O zi ca o noapte ? O noapte de-o zi ?
Spune-mi tu, copile cu solzi, care înoţi peste cîmpuri !

Vor înmărmuri păsările cînd mă veţi atinge –
Umbra lor se va opri-n nemişcare, iar osul
peştilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă
de deţinuţi între noi: eu – de-o parte, voi – de alta;
ne privim ciudat, parcă ne-am înţelege, şi-apoi
ne pierdem urma în alaiul mut al celor ce-au greşit.

Trec oameni în luntri, bărboşi. Vorbesc în şoaptă.
Am săpat fîntîni orizontale-n necuprins şi-i privesc
din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic.
Vodkă şi pace. Şi peşte. Sînt un dezertor nebun,
hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri,
e capăt de drum. În fulgii cenuşei, înalţi,
se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.


Sînt împotrivă

Mi-e tot mai greu să urlu, pădurile-s sărace,
Nici nu mai dorm pe funduri de bălți, precum odat’,
M-am cumințit prematur de la un timp încoace,
Am devenit modelul de om civilizat.

Aşa, doar într-o doară, de mă mai latră-un cîine,
Maşini tot trec prin mine de parcă nici n-aş fi,
Sînt predictibil astăzi cu fapta mea de mîine,
M-aplaudă în noapte săraci pe străzi pustii.

Şi nu mai ştiu ce-i asta – cînd dau să-njur mai bine
Ȋmi izvorăsc din gură multicolore flori,
Cînd mă irit mai tare mă iau de soț vecine,
Cînd vreau să-i iau la palme pe proşti mă trec fiori.

Opriți, opriți această îngrozitoare lume,
Destul cu mascarada impusă-n mod egal,
Mă simt topit în bine scîrbos şi fără nume,
Mă simt umana ființă supusă vegetal!

Căci sîntem sfere-opuse ‒ cînd vouă vă e bine,
Tocmai atunci mi-e mie îngrozitor de rău,
Şi cînd întrega lume a voastră e-n ruine,
Atunci surîd a şansă pe margine de hău.

Nu m-am simțit al vostru nicicînd, şi ca dovadă
C-am vrut mereu heraldul să fiu, curat şi bun,
E c-am purtat în suflet dor aprig de zăpadă
Şi-n geanta mea, bucata cea albă de săpun.

E laş prezentul vostru, vi-e ticăloasă clipa,
Trăiți murdar, sălbatic şi conformist, perfid,
Democrația faptei vă e, plenar, risipa,
Slugărnicia oarbă – un mod de trai candid…

Voi sînteți pepiniera de trădători de țară,
Voi dați mereu şoferul prăpăstios şi beat,
Ȋn timp ce steagul foamei tot flutură pe-afară
Şi viața tuturora e-un cîntec sfărîmat.

Aşa încît lăsați-mi şi dreptul, şi plăcerea
De-a-mi exprima boicotul în modul absolut,
Ca dizident în spațiul comun care-i durerea
Unui pămînt carpatic furat, distrus, vîndut.

Vreau să rămîn eu însumi în pura-mi inocență
Şi-n libertatea proprie de-a fi tot altcumva,
Vreau să mai bat coclauri ca stare de urgență,
Tot împotriva voastră, rebel şi nins de nea.

Rămîn cel ce deschide reci uşi cu chei inverse,
Sînt rezervația strîmtă a binelui lumesc,
Mi-arunc pe-o şa destinul părerilor adverse
Şi-n strigăt de contrarii încerc să vă iubesc.


Rămîneţi cu mine

În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară
şi apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mîinile
unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi,
ce poartă în seva lor galbenă mirosul pămîntului.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,
ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor.
Mai jos, pe străzi, unii vînd sticle goale şi-mi strigă,
cu mîinile îndreptate spre mine, spre umbra mea,
spre singura mea parte care a mai rămas întreagă:
“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima
lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău.
Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este alb.
Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt
într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,
noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate
pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă,
bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră
cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă
trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină”.


Lecția de istorie

La vremea cînd pe-aici se ridică aburul din frunze
şi maimuțica proletară descojeşte la mandarine,
bătrînii conchistadori se întorc în Spania
cu hainele mai ponosite şi demodate,
cu corăbiile putrezite,
fără a mai ține bine minte nici pentru ce au plecat,
aurul, oricum, a cam intrat la apă
şi dulcineele au ajuns de mult nişte pensionare
apatice, la a nu ştiu cîta generație de nepoți.

Ce să ştie ei că la răsărit,
pe unde Velázquez n-a înțărcat niciodată vreo iapă,
porcul pune de nuntă cu pîrlitoarea cu gaz,
țuica începe să se legene în ochii albaştri
ai foştilor ilegalişti, iar în spatele căminului cultural
mai joacă uneori şotron doar nişte dascăli de şcoală
ramoliți şi nostalgici…

Poți să le şi strigi, dacă te ține gîtul:
“Hei, voi fameni şi pirați, voi, lifte de-ale lui Cortez
şi Pizzaro, nu ştiți că pe-aici, pe la răsărit,
jalba e cea mai fragedă şi sarea, şi vadra cu apă
sînt cel mai bun anestezic al principiilor
flămînde şi pururi cîrtitoare?”,
că tot nu te vor auzi,
ei vorbesc de-acum azteca şi incaşa,
nu mai înțeleg decît şoapta fantomatică
a indianului responsabil cu focul
din piramidele celor mai liniştiți dintre noi.


Zborul hieroglifei

Avea un mod ciudat de a explica lucrurile.
Se întîmpla în special cînd ploua mărunt, noaptea.
Ȋn fața noastră ‒ farurile maşinilor, luminile magazinelor…
Beam undeva un coniac, o cafea, apoi luam cîte un suc,
alune sărate şi ne plimbam pe bulevard, pe străzi.
Ȋmi spunea: “Restul e virgin, un spațiu aducător de noroc,
dar înăuntrul sufletului tău simt un tropăit,
ca nişte copite nervoase de cai, o neterminare de forțe
în ceva, un dangăt de clopot nebun şi fără stăpîn”.
Ȋncercam să îi răspund: “Ştii, e ca durerea unei măsele
de minte, care nu mi-a trecut niciodată.
Mai sînt cîteva vechi triaje unde mai pot evada,
mi se pare că mai trec cîteodată pe lîngă mine unii bărboşi,
cu figuri de armeni, cu nişte covoare pe umăr,
dar toate acestea nu-mi oferă decît o alinare de moment.
Cum să-ți spun, eu sînt o uşă prin care inima mea trece
dintr-o parte în alta mereu fluierînd şi dînd din aripi.
Şi asta să ştii că se simte…”
Nu răspundea nimic. Doar se strîngea în mine
şi ne continuam drumul în noapte pînă departe,
pînă oboseam.


La vîrsta aceea incertă

Ȋn aer păsările atîrnau înțepenite,
apele ne deschideau în față peşteri lichide,
în care freamătul valurilor reverbera în pereți
ca o prevestire a unui infinit polifonic,
pămîntul desfunda mereu lutul unor sentimente
terestre, pînă şi vocile noastre păreau că se tot
desprind de noi, căpătînd o stranie autonomie ‒
ceva pierdut, fantomatic, plutitor, al nimănui
şi de nicăieri.

Ne plimbam şi admiram toate aceste frumuseți
ca într-un muzeu fantastic, minunîndu-ne.
Ȋn urma noastră păşea elegant un flaming devotat,
nu existau anotimpuri, nici vînt, nici ploi, nici fulger,
toate acestea se petreceau sub o cupolă imensă,
ce ne oferea ziua şi noaptea una după alta
şi ne făcea să ne gîndim la bătrînețe ca la o amintire
ancestrală, venită de undeva din adînc
şi de foarte departe.


Aceeaşi milă

Străvechi parcele goale şi ceasuri, şi mătănii,
pe catedrale corbii se pun ca să prînzească
şi spălători de ziduri străbat poveşti în sănii
şi-un unchi debil şi singur şi-aşterne să se nască.

E-o podidire albă, de praf ca o făină,
ligheanele cu ciorbă n-apar la intersecții
şi chiar de-ajungi pe stîlpul sărac, dar cu lumină,
genunchiul tău departe-i de slava vreunei frecții.

E vremea cînd în păsări dorm îngerii, şi apa
ne ciocăne la uşă să-ntrebe de uscaturi,
dar ordonanțe triste plecate sînt cu mapa
şi, reînființați, haiducii trag la străine paturi.

Şi tot văzînd acestea te-apucă dor de ducă
şi inventezi căruța cu faruri şi cu steaguri,
visînd răscruci de-amiază cu sfinți spărgînd la nucă
şi cai cîntînd prin poduri, şi porci jucînd pe praguri.

Periferii… Şi broaşte trecînd autostrada
cînd, suveran, oraşul proclamă foc de paie…
Dar, Doamne, ți-e tot aia, în linii mari, ograda,
fă, din răbdări şi scrîşnet, aceleaşi flori şi zoaie.


Darwin, îmblînzitorul de iepuri

Vociferînd clandestin împotriva naturii,
înaintezi prin lacrima cenuşilor fumegînde
anchilozat şi jupuit la cele mai nobile sentimente,
nici nu-l vezi pe preotul răspopit
furişîndu-se din cămara publică cu şunca în braţe
şi parcă nici nu-ţi mai pasă de filozoful
angajat cu jumătate de normă
la atelierul unsuros de vulcanizare şi reparaţii…
Ai avut şi tu perioada ta de glorie,
cînd umblai prin oraş cu tabloul strămoşilor sub braţ,
cînd te strecurai pe gratis în sălile de cinematograf,
îţi vine să-njuri şi să scuipi memoria
ce te doare ca o vînătaie,
ca o bubă coaptă a unei fatalităţi
uşurate pe la “Crucea de piatră”, pe la “Solacolu”.

Dar ţine-te tare, petrecerea încă nu s-a terminat,
scaunele încă nu s-au pus pe mese
şi cineva trebuie să plătească,
doar nu-ţi închipui năvălind marinari
şi rugîndu-te să te ajute,
consolează-te cu gîndul că unii au dificultăţi
la tabla înmulţirii pînă la adînci bătrîneţi,
că alţii se tocmesc şi-n biserică pentru o lumînare
şi că, în general, evoluţia stării de bine
e un concept la care au reflectat cel mai fertil
beţivii de serviciu, pe drumul lor alunecos
dintre necesitate şi somnolenţă.


Copil de porumb

Eram copilul de porumb ce mirosea a lapte,
sunau prin mine răzvrătiri, închinăciuni şi fapte
cînd s-au gîndit să-mi vîndă fum la prețul de cenuşă,
cînd mi-au vîrît mizeria lor în plicuri, pe sub uşă.

M-avertizau că-i lumea rea, să-mi port încet căruța,
că astăzi draci, fără bilet, se dau în barcă huța
şi că-i mai bine eu să-mi văd, docil şi blînd, de treabă,
să mă îndrept spre lanul meu, călare pe vreo gloabă.

La început i-am înjurat – sordid era ultrajul,
însă apoi m-am hotărît să-ncep să-mi fac bagajul;
pluteau prin lume zoaie vechi, minciună şi trădare,
nu aş mai fi putut să stau, nu mai aveam răbdare.

Din spate mă-nsoțeau cocori, plecați cu mine-odată,
pe la răscruci pîndeau trişori cu inima spurcată,
dar se stingea în urma mea, încet, încet, urîtul
şi porci curați veneau de-acum să îmi întindă rîtul.

Şi, iată, sta la orizont porumbu-n strălucire,
chemîndu-mă să vin la el, în lan, ca-ntr-o zidire…
Trecuseră prin mine ani, tiptil, ca nişte şoapte,
însă simțeam cum iar încep să îmi miros a lapte.



Dragoș Niculescu - Biografie

■ Data naşterii, locul de domiciliu:
14.10.1068, Bucureşti

■ Adresǎ:
Şos. Mihai Bravu, nr. 1, bl. ALMO 2, sc. A, ap. 10, sector 2, 021301 Bucureşti
Tel.: 0722.798003; E-mail: dragosniculescu14@gmail.com


■ Studii:
Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Studii postuniversitare masterale în filozofie
Facultatea de Filozofie şi Jurnalism (şef de promoţie)

■ Profesie:
Specialist în relaţii publice, redactor

■ Activitate creatoare:
Premiat în concursuri şi festivaluri literare naționale și internaționale de poezie şi proză scurtă (12 premii, în general, premii Speciale şi I), poeziile lui Dragoș Niculescu au fost publicate de numeroşi editori importanți și reviste culturale din ţară şi din strǎinătate, el figurând printre cei mai importanți cincizeci de autori români contemporani, conform Antologiei Societăţii Culturale NOESIS, din 2001. Deţine publicări şi în domeniul filozofiei (în prezent, 104 publicări de poezie şi filozofie în România şi în străinătate). El a publicat până acum trei volume de poezie și are sub tipar patru volume de poezie și un volum de dramaturgie.
Este o prezență activă la Târgurile de carte și cercurile literare ale Uniunii Scriitorilor din România.



 

 

Sursa: Dragoş Niculescu, 2018