Sfârşit de august. O nuntă simplă, modestă, aşa cu se cade când
mirii sunt pensionari. Alături de Ştefania Moraru şi Andrei Rizea,
sunt rudele şi câţiva prieteni. Cei care se nimeresc în biserică nu
pot să nu se întrebe ce i-a determinat pe cei doi să se cunune. Ce
rost ar mai avea căsătoria la vârsta senectuţii? Doar ei ştiu că
împrejurările le-au fost potrivnice multă vreme şi numai dorinţa
arzătoare de a-şi petrece ultimii ani împreună a convins toate
forţele Universului să conlucreze pentru a le intersecta drumurile,
după aproape patru decenii de la data când s-au cunoscut şi au ştiut
că sunt suflete pereche. Dacă cineva le-ar observa ochii, ar vedea
cât sunt de tineri, de vioi, de blânzi, privind nu în trecut,ci la
începutul unui drum de fericire în doi, departe de anii când au stat
de veghe la fericirea altora, uitând de fericirea lor. Par a avea
chipuri tinere, asupra cărora anii au săpat hieroglife abuzive, câte
una pentru fiecare neîmplinire, supărare, lacrimă cursă în interior,
frustrare. Dacă-i priveşti cu inima, te-ai putea îndrăgosti de ei
pentru că feţele lor sunt doar nişte măşti, veneţiene poate, ce
ascund două spirite tinere, menite de Divinitate să fie împreună pe
cărarea ultimilor ani ai vieţii.
Două dintre prietenele Ştefaniei, Daria şi Anca, au venit de
departe să asiste la acel important eveniment desfăşurat în
localitatea în care cei doi s-au cunoscut. Pentru efortul lor, îi
cer Ştefaniei destăinuiri... complete, a doua zi după petrecere.
– Te rog să ne povesteşti cum a început povestea voastră pentru că
ceea ce trăiţi voi nu se poate numi decât o poveste.
– E mult de povestit, Anca, dar mă voi rezuma la câteva repere. Eram
în concediu, în această staţiune în care ne aflăm acum. Fiul meu şi-a
tăiat mânuţa într-o sticlă şi am mers la cabinetul medical.
– Precis că acolo lucra medicul Andrei, se repezi Daria.
– Da! Rana era superficială, dar mă speriasem rău, ca orice mamă. În
zilele următoare, parcă cineva mi-l tot scotea în cale pe medic şi
astfel, am început să vorbim, să ne cunoaştem. Aveam atât de multe
în comun! Ne-am destăinuit vieţile. Şi acolo, erau elemente similare.
Eu mă căsătorisem pentru că Dinu mă iubea şi voiam să plec din
comuna în care fusesem repartizată, iar Andrei se însurase pentru că
fata rămăsese gravidă. După câteva zile, medicul mi-a mărturisit că
nu era mulţumit cu viaţa lui, că mereu căuta ceva care să-i aducă
fericire. I se părea că-şi iroseşte viaţa, nimic nu-i aducea o
deplină bucurie. Chiar din momentul primei vizite în cabinetul lui,
a ştiut că eu eram cea pe care o căutase sufletul său. Mi-a fost
destul de greu să-i destăinui că şi eu gândeam la fel. Aveam o
căsnicie calmă, confortabilă, un copil cuminte, eram împlinită
profesional, dar ceva lipsea ca să fiu fericită. De fapt, nici nu mă
gândeam la fericirea alături de un suflet pereche, nu mai citeam
romane de dragoste, le abandonasem încă din adolescenţă. Consideram
că iubirile din cărţi nu sunt decât ficţiuni, ele nu pot fi reale.
Poţi iubi mai multe persoane, dar o singură dată, ţi-ai da viaţa
pentru fericirea alteia. Andrei poate ar fi insistat şi m-ar fi
convins să divorţez, dar şi-a sacrificat iubirea pentru mine
deoarece credea că numai aşa eu puteam să fiu împăcată. În plus, nu
dorea fericirea lui dacă rănea alte persoane. Da, am fost împăcată,
liniştită, dar nu fericită.
– Şi totuşi i-ai spus ceea ce simţeai?
– Desigur, Daria, cu mare dificultate! În ziua plecării, am mers la
biserică să-l rog pe Dumnezeu să-mi dea curaj să mă depărtez de acea
iubire pe care o credeam vinovată conform educaţiei mele. Fără să-i
dau întâlnire, a venit şi Andrei. I-am vorbit despre decizia de a nu
ne mai vedem niciodată, deşi el era divorţat, dar eu nu puteam să-mi
las copilul fără tată şi nici să-l supăr pe Dinu, nu merita. Atunci,
i-am spus că dacă ne este destinat să fim împreună, se va întâmpla
aceasta, fără să mâhnim pe cineva. Andrei a mărturisit în faţa lui
Dumnezeu că eu voi fi singura lui mireasă. Niciunul dintre noi nu
fusese cununat la biserică.
– Şi uite aşa, anii au trecut, tu ai rămas văduvă şi Andrei tot
divorţat. Dar totuşi, cum v-aţi reîntâlnit dacă nu aţi păstrat
legătura sau aţi păstrat-o... pe ascuns? vru să afle Anca.
– Nu, n-am ţinut legătura, eram amândoi oameni de cuvânt chiar dacă
inimile ne sângerau. Au trecut anii şi n-am putut să mi-l scot din
suflet. În adresa mea de email este numele Tania pe care mi l-a dar
el. Anul trecut, în 27 mai, am primit o revistă în care mi se
publicase un poem. Am descoperit şi numele Andrei Rizea. Când ne-am
cunoscut, el nu scria poezii. Putea să fie o coincidenţă de nume,
dar inima îmi şoptea că este el şi doream să-i aud glasul blând
asemănător unui balsam pentru inimi suferinde, glas cu ritm molcom,
de ardelean. Am telefonat la redacţie şi am rugat să-mi dea o adresă
de contact. Acelaşi lucru l-a făcut şi Andrei. Seara, telefonul mi
l-a adus atât de aproape pe Andrei. Avea aceeaşi voce. Primele
minute au fost pline de întrebări, aureolate de bucuria regăsirii
peste aproape patru decenii. Seri la rând am tot conversat aflând ce-a
făcut fiecare în vremea ce ne-a despărţit drumurile. Aveam să aflăm
că avusesem preocupări comune, ba chiar citisem aceleaşi cărţi. Am
hotărât să ne vedem, deşi poate nu ne mai recunoşteam chipurile
pentru că timpul ne marcase pe amândoi. Întâlnirea a fost una de
poveste... Trupurile poate nu s-au recunoscut imediat, dar sufletele
au vorbit pentru noi. Păstraseră intactă acea iubire serafică.
– Dragă Tania, îşi spun cum te alintă el, o întrerupe Daria, ştiu
precis când a fost acea revedere. Te-ai întors din staţiune, mult
mai tânără, mai plină de viaţă, veselă, într-un cuvânt, fericită. Te
ştiam mai mult tristă, îngândurată, zâmbind rar. Atunci, radiai, iar
zâmbetul a devenit pe chipul tău, un oaspete permanent. Chiar te-am
întrebat ce ascunde schimbarea ta, ai tăcut, surâzând şi mai tainic.
– Aş fi fost în stare să-mi strig fericirea în patru zări, dar îmi
era teamă că este doar un vis desfăşurat într-o altă dimensiune şi
el poate să dispară. Trăisem o pagină de poveste, nu-mi închipuiam
că cineva poate fi atât de fericit. Vorbeam mereu la telefon, aveam
nevoie de confirmări, încă nu credeam că iubeam şi eram iubită.
Viaţa este un labirint şi iubirea se poate rătăci prin acest
labirint, dar dacă Pronia Cerească doreşte, poate dărui celor doi,
busola magică pentru a ieşi din el. Pentru că ce-a fost acea
publicare a poemelor noastre în aceeaşi revistă, decât busola care
ne-a condus paşii unul către celălalt? Poemele pe care mi le dedica
erau perle presărate pe perna nopţilor albe, alături de magici
trandafiri sau flori de sezon. După ce vorbeam la telefon şi el îmi
şoptea cele mai frumoase declaraţii de iubire, mă uitam în oglindă
şi ea îmi spunea că vremea mea a asfinţit. Privindu-mi chipul precum
o floare ofilită, parcă auzeam vocea lui caldă care mă sfătuia să-mi
consult numai sufletul, el este mereu tânăr şi uneori poate dicta
trupului să-l urmeze.
– Desigur, cu sufletul nostru tânăr sau îmbătrânit înainte de vreme,
trecem pe marea poartă spre Dincolo, adăugă Anca.
– Cred v-am povestit versiunea prescurtată a romanului meu de
dragoste. S-ar putea să urmeze şi versiunea completă, poate numai
pentru a retrăi pas cu pas mirificele zile până la cununia de acum
şi ce-o mai urma.
– Dacă viaţa este un labirint, la fel este şi dragostea, ne bucurăm
că ai avut parte de ea. Poate este adevărată legenda celor două
părţi ale sferei secţionate care forma un cuplu. Puţini oameni au
parte să-şi găsească perechea pentru a întregi acea sferă, adăugă
Daria.
– Să fiţi binecuvântaţi cu ani îndelungaţi pentru a recupera vremea
pierdută numai pentru a nu supăra pe cei apropiaţi! mai zise Anca.
– Eu mă mulţumesc că mi-aţi fost aproape şi aş dori tuturor
oamenilor măcar câteva clipe de fericire asemănătoare cu cele trăite
de mine.