Florin
Meşca - Marea visăreală
Capitolul IV – ...Și am devenit inginer!
-
-
Zborul, fiind un vis al copilăriei, un vis abandonat la un
moment dat şi rezolvat definitiv peste ani – într-un mod satisfăcător,
aş avea curajul să afirm – alte aspiraţii m-au preocupat în perioada
liceului. Las deoparte pasiunea pentru fotografie şi cea pentru cântat
la chitară. Pe prima am exploatat-o la maximum în perioada liceului când
am făcut mii de fotografii colegilor şi... colegelor. Scopul urmărit era
dublu: să fac bani şi să mă afirm ca fotograf oficial al liceului. Prima
doleanţă nu mi-a ieşit deloc. Nu am avut niciodată un spirit comercial
dezvoltat sau, mai bine zis, nu puteam cere bani colegilor când îi
vedeam la fel de strâmtoraţi financiar ca şi mine. - Băi, tu eşti
nebun? De unde să-ţi dau şi ţie bani pentru fotografii? Abia economisesc
câţiva leuţi pentru ieşirea de sâmbătă cu prietena! Hai, zău, nu fi
cârpănos! Fă-mi, băi, pozele alea odată, să mă fălesc la fată, că-ţi
plătesc materialele, e bine? Bine că plăteau măcar materialele...
când le plăteau şi pe alea! În ce priveşte munca depusă pentru obţinerea
fotografiilor alb-negru, aceasta intra la capitolul artă pentru artă.
Ca fotograf oficial al liceului... nu pot spune că nu mi-a ieşit. Aveam
admiratoarele mele, care m-au urmat adeseori în camera obscură pentru a
învăţa cum se fac fotografiile şi... le-am învăţat câte ceva. Câte ceva
şi despre fotografii.
-
Nici cu chitara nu mi-a ieşit. Am rămas doar la stadiul de
oftat în ce priveşte deprinderea secretelor armoniei celor şase corzi
racordate pe delicatul grif de palisandru. Chiar mi-am încropit o
chitară electrică, adaptând unui grif de clasică, un corp de
electrică confecţionat artizanal de unul dintre prieteni. Lemn,
placaj şi aracet. I-am cumpărat corzi noi şi, culmea deprinderilor
tehnice, am prevăzut-o şi cu o doză electrică, confecţionată de
subsemnatul după toate regulile artei. Adică, un magnet permanent pe
care am înfăşurat sârma de rigoare – după calcule bine şi clar stabilite
ale grosimii şi numărului de spire – iar capetele le-am introdus în
radio-ul Darclée al familiei, pe post de amplificator. Doar că...
îndemânarea mea cam până pe-aici s-a manifestat. Cu cântatul a fost mai
greu. Nu reuşeam de fel să-mi aşez corect degetele pe grif, astfel încât
să obţin acordurile dorite. Mi-a fost mult mai uşor să exersez pe o
singură coardă dar... ăsta nu era cântat. Chiar dacă reuşeam să reproduc
mulţumitor – pentru nivelul meu – scurtele fragmente din cartea de
Muzică şi să-i impresionez pe părinţi. Îi impresionam pe ei, dar nu
şi pe Duduş care, cu toată prietenia ce ne lega, mi-a refuzat
solicitarea de a fi primit în orchestra şcolii.
-
- Băi Duduş, bagă-mă la bas, băi, patru corzi, ce-i aşa mare
lucru? – mă milogii la bunul meu prieten.
-
- Florinache, nu te supăra, dar nu-i chiar aşa de simplu!
Şi-acolo trebuie ştiinţă, băi! Mai exersează, nu te lăsa!
-
Nu m-am supărat, n-aveam motive, dar necăjit tot am fost.
Cum să nu fiu îmbufnat dacă, prin acest refuz, am ratat şansa de a
apărea pe scena şcolii la serbare, cu chitara în mână? Sincer, nu m-ar
fi deranjat să fac parte din formaţie şi, la cel mai mic semn al lui
Duduş, să mă limitez doar la o simulare hoţească. Conta mai mult
imaginea decât muzica. Aşa funcţiona gândirea mea, dar nu şi a
perfecţionistului meu prieten. De altfel, el a performat multă vreme la
chitară, a compus şi cântat muzică folk, a cântat şi cu câteva grupuri
ale vremii şi s-a bucurat de recunoaşterea noastră deplină din acest
punct de vedere.
-
Mă dureau degetele de atâta exersare şi chiar făcusem răni
la nivelul buricelor degetelor, până la apariţia bătăturilor. Dar
puţinul sânge sacrificat pe altarul ştiinţei chitarei nu s-a dovedit a
fi suficient atingerii unei minime performanţe. Am rămas la stadiul
contemplativ al marilor performeri ai vremii: Jimi Hendrix, Eric
Clapton, John Mayall... şi, bineînţeles, Duduş, prietenul meu drag!
-
-
- Copii, ce vreţi voi să vă faceţi când o să fiţi mari?
-
Era o întrebare clasică a primilor ani de şcoală. Copiii,
toţi cu mâinile fluturând pe sus şi, într-o agitaţie generală, voiau să
fie primii ce-şi exprimă opţiunile: - Eu, tovarăşa! Eu, tovarăşa!
Răspunsurile lor erau cât se poate de variate şi fanteziste:
-
- Eu, tovarăşa, când o să fiu maaare... vreau să mă faaac...
cosmonaut! – se făcea cunoscut un prim răspuns naiv, însoţit de hohotele
de râs ale întregii clase:
-
- Hă, hă, hă! I-auzi la el: cosmonaut! Hă, hă, hă!
-
Sau marinar, sau şofer... doctor, învăţător, tractorist,
aviator, ţăran, mecanic, scafandru, servitoare, inginer, vânzător,
sau... mamă... totul în funcţie de imaginaţia inocentă a copilului ce se
afla, la începutul vieţii, în faţa unei întrebări decisive şi
determinante pentru viitorul său. (Dar... copilul nu era conştient de
aceasta, pentru el totul se reducea la o simplă joacă.) Erau anii în
care ne jucam de-a mama şi de-a tata şi căutam, bineînţeles, să-i
copiem, ei fiindu-ne modele imediate şi de necontestat. Dar nu unicele.
Dacă tata era tehnician, tehnician dorea şi fiul să devină. Era mama
vânzătoare, asta o pasiona şi pe fetiţa ei în jocurile copilăriei. Alte
exemple erau reprezentate de învăţătoarea din clasă, de
doctoriţa/asistenta şcolii sau, la un nivel superior de informare
propagandistică, de Iuri Gagarin şi de oamenii de ştiinţă sovietici...
-
Da, încercam o stare deosebită, emulativă când, de la
aparatul din sufragerie, se făcea auzită formula devenită familiară: -
Aici, Radio Moscova! – şi mă racordam atmosferei de entuziasm
general transmise, pe calea undelor, de poporul frate sovietic. Când
voi fi mare, mă voi muta la Moscova!... – visam, cu ochii strălucind
de lumina interioară, proprie anilor fragezi. Şi o să merg la
mormântul lui Lenin! Chestia cu mutatul la Moscova a dispărut demult
din orizontul aspiraţiilor mele, dar la mormântul lui Lenin am fost! De
trei ori! Am stat, de fiecare dată, la o coadă ce părea interminabilă şi
care se desfăşura prin toată Piaţa Roşie şi trecea pe lângă un
momument (monumentul eroului necunoscut?), marcat de o flacără ce ardea
permanent (flacăra veşnică?). Eram îngrozit la gândul că această
preocupare (coada) îmi va ocupa timpul până a doua zi, dimineaţa, dar
ruşii (sovieticii) s-au dovedit şi de data aceasta foarte riguroşi şi
bine organizaţi: în medie, în maximum nouăzeci de minute ajungeai să dai
ocol (timp de nu mai mult de zece secunde) raclei de sticlă ce-l
adăpostea pe părintele comunismului, marele Lenin. Ce mi-a mai atras
atenţia, chiar de la prima mea vizită: o pereche de tineri căsătoriţi ce
au ţinut să-şi imortalizeze unirea pe viaţă prin fotografii la... la
monumentul sus amintit (al eroului necunoscut) şi printr-o defilare
disciplinată şi sobră prin faţa sarcofagului lui Lenin. Cu tot alaiul.
Au avut parte, dacă-mi amintesc bine, de îngăduinţa autorităţilor şi nu
au stat la rândul destinat nouă, turiştilor însetaţi de inedit şi... cam
atât. Mirese, miri şi nuntaşi omagiindu-l pe Lenin am observat şi la
celelalte treceri efemere ale mele prin Piaţa Roşie. Se pare că,
pentru moscoviţi, protocolul unei nunţi nu ar fi complet fără o vizită
pe la Mausoleu.
-
-
Aha! Dacă stau bine şi mă gândesc, mi-a ieşit visul cu
Mausoleul lui Lenin! Alo, Conştiinţa? Vocea interioară, se-aude? Am
fost la Mausoleul lui Lenin! De trei ori! Vis împlinit! Aş! Tăcere.
Mă ignoră. Nu mă miră! În definitiv, şi tăcerea e-un răspuns. Voi păstra
atu-ul acesta pentru mai târziu.
-
-
Peste ani, profesorii de gimnaziu sau, mai bine zis,
diriginţii, rezolvau problema ceva mai simplu, expeditiv:
-
- Copii, scoateţi o foaie de hârtie şi scrieţi, cu cuvintele
voastre, cât mai simplu, ce vreţi voi să vă faceţi când veţi fi mari.
Puteţi să şi explicaţi de ce, cine şi ce vă înspiră... da? Aţi
înţeles, copii?
-
Înţelegeam, ce era mare lucru de înţeles? Încă visam să
devenim aviatori, cosmonauţi, scafandri şi marinari. Profesorii se
ocupau apoi de statisticile lor, obligatorii şi nesusţinute decât de
nişte aspiraţii copilăreşti. Obligaţiile programei şcolare...
-
În liceu... în liceu şi noi am devenit mai realişti, dar şi
profesorii. Fără însă a găsi soluţiile cele mai simple, pragmatice şi
realizabile. Da: să fii visător... putea fi şi asta o preocupare.
-
În funcţie de aptitudinile şcolare dovedite, mi-ar fi plăcut
să devin doctor, avocat, profesor de matematică (?!)... Mi-am dat seama
rapid că niciuna din aceste opţiuni nu era de mine deoarece, admiterea
la primele două obliga la un studiu temeinic şi aprofundat al
manualelor de specialitate (tradus, pe limba cititorului, trebuia să
învăţ pe de rost Anatomia sau plictisitoarele manuale necesare accesului
în lumea juriştilor – nu mai ştiu pe la ce dădeau ăştia), iar cealaltă
opţiune implica să pot jongla cu ceva mai multă dezinvoltură cu
necunoscutele câmpului matematic. Jonglam şi eu, pentru că fusesem bine
antrenat dar, pentru a ajunge un performer... trebuia ceva mai mult
de-atât. Mi-am dat seama la timp că performanţele în acest domeniu le
atinsesem mulţumită tenacităţii şi pasiunii minunatului profesor de
specialitate din liceu, Cornel Novetschi. În plus, comparaţia cu cei mai
buni matematicieni din clasă, aşii marelor necunoscute, nu-mi era deloc
favorabilă. Aşa că, i-am lăsat pe ei să urmeze calea cifrelor,
formulelor, teoremelor şi complicatelor demonstraţii matematice.
-
Scormonind în căutarea calităţilor cu potenţial, ţinând cont
de dragostea şi respectul ce-l port oamenilor, cred că aş fi devenit un
bun medic. Iar ca avocat, consideram că, ajutându-mă de puterea de
investigare şi de o argumentaţie speculativă (ce mi le bănuiam), aş fi
putut câştiga procese din nimic. Sau, exprimându-mă mai popular, să
scot apă din piatră seacă.
-
Cine o fi decis stupizenia
asta că, pentru a intra la medicină sau la avocatură trebuie să înveţi
cum să înveţi pe de rost?!... Adică, acolo nu este nevoie de logică, de
intuiţie, de dedicaţie, de... har?!/ Ba da, se întorcea imediat
răspunsul ca un bumerang, sigur
că este nevoie, dar, întâi, învaţă tomurile astea pe de rost!
-
Am terminat-o repede şi cu aste două opţiuni. Am lăsat
recitările, recitatorilor. Da, dar care să fie drumul meu? Să merg la
Litere? Eram destul de bun şi la limba română, şi la franceză, dar
să ajung apoi un biet prifisor de ţară?... Biet
prifisor de ţară era încă una din sintagmele preferate (şi amuzante)
ale matematicianului Cornel Novetschi care, intuind capacităţile noastre
reale, încerca, prin metode personale, să ne îndepărteze de la
proiectele... să le numim, fanteziste.
-
Rezultat final: pentru unul ca mine a rămas ca unică
alternativă... ingineria! Sau... sportul?! – De la sport nu o să ai
niciodată o pâine de mâncat, dar de la inginerie, da! – îmi
argumenta tata atunci când tema devenirii mele profesionale ajungea
subiect al consiliilor de familie. Avea mare dreptate tata: la vremea
respectivă, marii sportivi atingeau înalta performanţă doar din pură
pasiune. Oricâte medalii aduceau ţării şi oricât de strălucitoare erau
ele... nimeni nu se-mbogăţea din sport. În cel mai bun caz ajungeau
nişte... bieţi prifisori de ţară. De sport. Am tăiat şi
I.E.F.S.-ul de pe listă. (I.E.F.S.
=
Institutul de Educaţie Fizică şi Sport)
-
La majoritatea facultăţilor tehnice, admiterea se dădea la
matematică şi fizică. Având în vedere că adevăraţii matematicieni, cei
veritabili, atestaţii olimpiadelor naţionale sau internaţionale, se
îndreptau spre facultăţile specifice lor, puteam elimina uşor din
calcule cea mai periculoasă concurenţă şi... aşa îmi creşteau şansele!
Pentru Politehnică. Concuram cu cei asemenea mie. Da, dar ce
specialitate să-mi aleg? - Fiule, facultăţi de T.C.M. (Tehnologia
Construcţiei de Maşini) există în toată ţara, pe când Navele... doar la
Galaţi o găseşti. E o facultate nobilă şi unică! Comparabilă doar cu
aeronave! Făcea ce făcea tata şi mă întorcea la pasiunea lui
di-ntâi. Şi aşa, punând în balanţă dorinţele mele nemărturisite şi greu
de atins, aptitudinile dovedite (câte au fost ele) în timpul liceului şi
pragmatismul determinat de timpurile evocate, consiliul de familie a
decis: - De un viitor sigur şi de succes va avea parte feciorul
nostru, doar urmând cursurile facultăţii de Construcţii Navale. Gata,
s-a hotărât! Acesta a fost, bineînţeles... tata!
-
-
- Tu la ce vrei să dai, Florine?
-
- La Nave. Dar tu, Duduş?
-
- Dau la T.C.M., băi.
-
- Lasă-mă, băi, cu T.C.M.-ul ăla al tău! T.C.M. găseşti în
toată ţara! Vino cu mine la Nave! (Preluasem discursul tatei.)
-
- Ştiu eu, măi, Flory? O să mă mai gândesc...
-
- Ce să mai gândeşti, băi? Ce, mai e vreme de gândit? Hai şi
tu la Nave, să fim împreună! Şi-apoi... asta-i o facultate nobilă, băi!
(Tata ar fi fost mândru de mine.)
-
Duduş a percutat la îndemnurile mele. Şi – sunt convins de
asta – a regretat toată viaţa. Am dat amândoi admiterea la Nave şi am
ratat amândoi. Nu cu mult sub linie, dar sub.
Adică, sub ultimul admis, cel sub care se trăgea linia şi urma
lista respinşilor. Oftica lui Duduş a fost amplificată de faptul că,
dacă media obţinută de el la admiterea la Nave îl plasa sub
linie, aceeaşi medie l-ar fi evidenţiat printre admişii de la T.C.M.
Aceleaşi subiecte, dar... altă facultate. Respinsul de la Nave ar fi
fost admisul de la T.C.M. Cum să nu urli la stele? Sunt convins că Duduş
a făcut-o. Practic, a pierdut un an sau, altfel spus, şi-a amânat cu un
an startul în viaţă. M-a bulversat multă vreme acest îndemn nefericit
adresat prietenului meu şi a născut în mine un sentiment de vinovăţie ce
a durat destul. Am făcut amândoi armata lungă, fiecare la o altă armă
şi, după mult aşteptata lăsare la vatră, ne-am bucurat amândoi de
succesul mult visat: am reuşit la facultate! La ingineri. Eu,
bineînţeles, la Nave, c-aşa a spus tata: că-i facultate nobilă şi
unică în ţară, iar el, bunul meu prieten Duduş, la... T.C.M.! Mi se
îngrămădesc acum pe limbă tot felul de sudălmi. La adresa mea, a
T.C.M.-ului, dar... ăsta ne-a fost destinul! Între timp, consideraţia
mea pentru facultatea respectivă şi absolvenţii săi a crescut
considerabil. Să fii un inginer mecanic valoros, nu este la îndemâna
oricui.
-
-
- Fraţilor, acceptaţi o strigare formidabilă, de ultimă
oră?...
-
Atenţia tuturor deţinătorilor de pahare de şampanie în mână
se îndreptă, spontan, spre entuziastul coleg. După o scurtă pauză,
necesară amplificării curiozităţii şi nerăbdării audienţei, acesta
izbucni:
-
- Suntem studeeenţi!
-
Exclamaţie strigată în gura mare în curtea profesorului
Marin, cel cu care m-am pregătit la matematică, timp de o lună, pentru
reorganizarea materiei în creierul meu debordând de... visuri. Eram de
faţă tot grupul celor reuşiţi la admiterea la Politehnică din vara lui
1975 şi pregătiţi, bineînţeles, de profesorul amintit. Şampania dădea
pe-afară din sticle şi din pahare, pe măsura entuziasmului general.
-
Pot spune că am fructificat la maximum timpul petrecut în
salonul de pregătire al profesorului Marin deoarece, în afara însuşirii
unor reguli obligatorii pentru rezolvarea în minimum de timp a
problemelor standard, m-am ales şi cu o nouă iubită, prima iubită din
viaţa de student. Ochi negri, jucăuşi, zâmbet promiţător, nuri...
-
- Rodica, sunt!
-
- Florin...
-
- Tu de ce te pregăteşti la matematică? Văd că eşti cel mai
bun pe aici!
-
- Nu sunt convins c-aş fi atât de bun, ştiu doar că am ratat
prima admitere la facultate. Şi-mi continuai destăinuirea, cu oarece
afect: din cauza unui exerciţiu simplu! L-am complicat singur, ca un
prost, până am intrat în criză de timp. Apoi... totu-i istorie: muncitor
necalificat la nea Pandele în echipă, cărat tablă cu spatele prin
Şantierul Naval, pentru ca, apoi, totul să culmineze cu educativa armată
la un an şi patru luni. Au făcut culcat cu mine prin toate şanţurile
cine a vrut şi cine n-a vrut! Concluzia: nu sunt suficient de bun la
matematică!
-
Nu ştiu sub imperiul cărui impuls mi-am prezentat partea
scurtă şi cea mai recentă a C.V.-ului. Bănuiesc o falsă modestie, cu rol
de vrajă. A funcţionat pentru că, surprinzându-mă, fata m-a luat tandru
de braţ şi mi-a şoptit la ureche:
-
- Florin, când mă uit în albastrul ochilor tăi... simt că mă
pierd toată!
-
- Zău?! Atunci, hai să ne pierdem împreună! Şi, conform
cerinţelor evidente ale trupului, am strâns-o cu putere în braţe şi
mi-am lipit buzele de ale fetei. Erau atât de dulci... iar senzația
mergea foarte bine cu şampania din pahare! Grupul îşi vedea mai departe
doar de bucuria lui limitată.
-
-
-
- E grea ingineria, băieţi!
-
(Anul I: concluzie frecventă a asistentului Ion Totolici de
la Analiză Matematică, emisă întotdeauna la finalul unei demonstraţii
laborioase, extinsă pe toate tablele avute la dispoziţie.)
-
-
- Tovarăşe asistent, nu sunt sigur că voi fi în stare s-o
duc la bun sfârşit cu facultatea asta! Sunt atâtea lucruri pe care nu le
pricep...
-
- Nu vă faceţi griji, tovarăşe student! Facultatea este
grea, într-ade-văr, dar, cu studiu şi seriozitate, o să înţelegeţi tot
ce vă pare acum de neînţeles. Veţi depăşiţi momentele dificile şi o să
ajungeţi la final, o să deveniţi inginer! Să fiţi sigur! Toţi am trecut
prin faza aceasta a îndoielilor, inclusiv eu.
-
(Dialog purtat cu asistentul Octavian Bologa, la o oră de
Geometrie Descriptivă, unul din marile cuie ale anului I-âi.)
-
-
- Fratele tău a fost cel mai bun student al meu, din toate
timpurile! Dacă nu o să ştii de zece la examen, la fel ca fratele
tău, nu o să treci niciodată la mine! Te las repetent!
-
(Avertisment emis în anul al III-lea, de profesorul de
Mecanica Fluidelor, Alexandru Vasilescu. Şi... a fost cât pe ce să mă
lase!)
-
-
- Tovarăşe profesor, dacă-mi permiteţi, eu am găsit la
această aplicaţie o demonstraţie nouă!...
-
- Foarte bine, tovarăşe student! M-aţi făcut curios – vă rog
să mi-o prezentaţi!
-
Am acoperit două table de formule, cu un scris mărunt. La
final, profesorul s-a apropiat, a urmărit cu privirea demonstraţia şi,
punând degetul arătător pe a doua relaţie scrisă, a conchis: ipoteza de
la care aţi pornit, este complet falsă! Ne întâlnim şi la toamnă,
tovarăşe student!
-
- Dar, tovarăşe profesor, vă rog să-mi spuneţi şi mie: de ce
este falsă ipoteza?
-
- Pentru această discuţie ar fi trebuit să veniţi la
consultaţii, tovarăşe student. Acum nu avem timp de aşa ceva. Ne vedem
la toamnă.
-
(Dialog susţinut cu profesorul de Organe de Maşini, Mihai
Jâşcanu, în anul al III-lea.)
-
-
-
- Bună ziua, tovarăşe inginer!
-
- Bună ziua, tovarăşe profesor! Tovarăşe profesor, dar eu
abia am trecut în anul al IV-lea! Mai am până la inginerie...
-
- Gata, dacă aţi ajuns până aici, sunteţi ca şi absovit. La
revedere, tovarăşe inginer!
-
- La revedere...
-
(Dialog purtat pe scările Politehnicii cu profesorul Iordan
Matulea, cu care făcusem Mecanica în anul I-âi şi II şi finalizată cu
două examene grele. Pe domnul profesor Matulea nu reuşeam niciodată să-l
salut primul, aşa cum se cuvenea căci, de la mare distanţă, dânsul era
cel ce lansa fireasca formulă de politeţe. Niciodată nu reuşeam să fiu
suficient de aproape pentru a-l saluta – profesorul mi-o lua întotdeauna
înainte.)
-
-
- Băieţi, suntem ingineri! Moşu’ ne trece pe toţi cei ce-am
luat cinci la scris! Nu mai intrăm la oral!
-
(Exclamaţie, însoţită de un salt caraghios prin aer al unuia
dintre colegi, la ieşirea din examenul de restanţă din toamnă, de la
Motoare – anul IV.)
-
-
- Prin împuternicirea primită din partea Ministerului
Învăţământului şi cu asentimentul colegilor din comisie, ca urmare a
absolvirii examenului de diplomă a facultăţii de Construcţii de Nave
Galaţi, promoţia 1980, vă declarăm: INGINERI! Notele obţinute la
examenul de diplomă au fost următoarele... (Conferenţiar inginer Eugen
Marian – decanul facultăţii)
-
-
Nu mai auzeam nimic. Pluteam. Eram în culmea fericirii. Îmi
reveneau în minte imagini ale celor cinci ani de muncă, ani de victorii
şi de înfrângeri, de triumfuri şi dezamăgiri. Deveneau istorie examenele
şi emoţiile dinaintea acestora. Sunt inginer! Inginer! Inginer!...
– se manifesta, liber ca pasărea cerului, entuziasmul. Prin munca
mea, prin propriile eforturi! – îmi continuai, tiumfător, monologul
interior. Nu am trişat niciodată, iar atunci când am încercat, era să
mă pierd! – tuşai o ultimă idee, una ceva mai sensibilă. Nu, nu
ego-ul se manifesta – era doar bucuria descătuşării dintr-o mare
încercare de viaţă. A unei încercări determinante pentru cel ce trebuia
să devin.
-
Exultam şi-mi venea să-mi
îmbrăţişez toţi colegii, toţi profesorii. Pe toţi îi iubeam! Pe toţi şi
pe toată lumea! Frânturi de fraze minunate valsau prin mintea mea:
Vă declarăm ingineri...
ingineri... ingineri... prin împuternicirea Ministerului
Învăţământului... notele obţinute...
-
- Hai la Mioriţa! – dădu unul semnalul.
-
- La Mioriţa, la Mioriţa! – scandarăm cu toţii
în cor.
-
-
-
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Şedinţa a patra
-
-
Mă afundai mai bine în fotoliul de sub mine. Eram
mulţumit. Pe chip mi se întipărise un zâmbet de satisfacţie, datorat
unui vechi triumf, reactualizat acum şi retrăit la intensitate maximă.
Era firesc, deoarece încercam, concomitent, gustul a două victorii
remarcabile: cea a absolvirii unei facultăţi tehnice grele şi o alta,
una mai subtilă, cea a înfruntării adversarului din interior. Ce
argumente ar mai putea să aducă? Ieşisem inginer? Ieşisem! Trişasem
vreun pic? Hm! Doar o încercare naivă. Concluzia se impunea de la sine:
eram inginer de-adevăratelea! Şi cu asta: punct!
-
Din adâncul fotoliului, ochii, oglinda
sufletului, pe jumătate închişi, mijind şiret spre zări îndepărtate, se
închiseră, mulţumiţi, de tot. Mă plasai într-o aşteptare – însoţit şi de
amăgitorul ego – de care nu mă mai temeam. Cunoşteam dinainte toate
atacurile posibile şi aveam pregătite paradele cuvenite. Aşa credeam eu,
se va vedea.
-
Ce fel de student ai fost? – mă
trezi Vocea din automulţumirea de sine.
-
Cum adică:
“ce
fel de student ai fost?”
Student ca toţi studenţii! Şi-apoi, ce importanţă mai are? Am ieşit
inginer? Am ieşit!
-
Eu cred că are! Una este să fii un
student de pluton şi alta unul fruntaş, una să toceşti pentru un chinuit
de „cinci” şi alta să purcezi la studiu din vocaţie!
-
I-auzi Vocea! Ştia unde să lovească!
Cunoştea punctele sensibile şi-şi exploata la maximum cunoaşterea. Dar
era şi îngăduitoare. Dacă ar fi fost să mă judece după notele obţinute
la examene şi după multitudinea de restanţe... plutonul ar fi
reprezentat o performanţă, un compliment, nu un refugiu călduţ de
mijloc.
-
N-am
terminat eu în capul listei, dar nici ultimul n-am fost...
-
Te-a mulţumit mediocritatea? –
îşi continuă, pe o tonalitate joasă – secretoasă, aş zice – Vocea,
chestionarul.
-
Mediocritatea... n-aş putea spune
că m-a deranjat prea mult. Pentru că am avut parte de nişte colegi
valoroşi, mai bine înşurubaţi în meseria aceasta. Altceva m-a frământat
pe mine... – dădui eu frâu liber propriilor frământări.
-
Ce? – punctă eliptic şi în
forţă inamicul interior.
-
Sentimentul că nu eram făcut pentru
inginerie! Nu am excelat nici la partea teoretică, de cercetare, dar
nici spiritul practic nu prea dădea pe-afară, în cazul meu.
-
Nu făceam nimic altceva decât să
exprim cu voce tare propriile analize de mai târziu când, ajuns ca
stagiar într-unul din marile şantiere navale din ţară, mă simţeam un
ignorant în faţa imensităţii vaporului aflat pe cala de lansare,
conglomerat de fiare reci şi fără vlagă, ce aşteptau de la mine formula
magică de trezire la viaţă. Dar eu n-o aveam! Nimeni, niciodată în cei
cinci ani de şcoală înaltă nu-mi vorbise despre poezia vaporului. De
faptul că puteam să-l tratez ca pe o fiinţă vie ce nu aşteaptă de la
mine decât... suflul vital! Nu, eu nu eram în posesia acelui suflu! Îmi
fuseseră băgate în cap doar cifre, formule, demonstraţii, teoreme şi
legi. Toate acestea nu construiseră decât un eşafodaj fragil al unei
false identificări profesionale. Fără viaţă, fără acea capacitate de a
emite suflul vital. Eu unul nu-l descoperisem încă. Dar, poate... şefii
mei? Prea erau stăpâni pe ei, prea le ştiau pe toate când ne puneau în
faţă mormanul de desene din care nu înţelegeam mai nimic.
-
- Stagiarule, ia cu tine planul
santinei şi mergi la vapor să recunoşti toate instalaţiile! – era una
din comenzile obişnuite ale şefului de atelier, cu doar doi ani mai
vechi decât mine în meserie. Da, dar era şef de atelier! De aici şi
înălţimea de la care îşi enunţa ordinele. Iar sarcina de serviciu
primită... aceasta îmi ocupa o zi întreagă.
-
Cu timpul, am început să deprind
tertipurile şantierului. De exemplu: cu cât veneai mai murdar de
vaselină, rugină şi motorină de la vapor, cu atât erai mai bine văzut.
Cât despre planul santinei... niciodată, niciun şef nu ne-a explicat
ceva din el. În cel mai fericit caz, trecea aşa, vag, cu mâna pe
deasupra lui, trăgând, dinainte de a explica ceva, concluzia firească
(pentru el): - E simplu, stagiarule! Ce mai este de înţeles aici?!
Şi mă părăsea suveran, cu un aer de superioritate întipărit pe chip. Se
spune că meseria trebuie furată, nu predată. Aşa o fi, dar noi eram
ingineri. Cu diplomă! Iar muncitorii ştiau mai multe decât noi. Mult mai
multe! Se-nvârteau cu rost nu numai prin santină, ci prin tot vaporul.
Ei ne judecau fără milă, iar şefii... şefii nu aveau nevoie de
concurenţă pe post. Şefii, ingineri ca şi noi, aceeaşi tagmă, acelaşi
aluat tehnic frământat în laboratoarele aceleiaşi politehnici, ei ar fi
trebuit să ne iniţieze pe noi, stagiarii, în meseria de inginer. Dar nu,
poziţia de şef trebuia pusă la adăpost de entuziasmul şi dorinţa de
învăţare (şi promovare) a noilor veniţi. Mai mult chiar, îndrăznesc să
gândesc că şi şefii mei erau preocupaţi să dea bine în faţa şefilor lor,
care şefi... Era aşa o îmbârligătură de cumetri, naşi şi fini în
stufoasa organigramă a şantierului... Bineînţeles, toţi erau membri de
partid destoinici!
-
Nu ţi-au plăcut fiarele... – mă
aduse înapoi Vocea.
-
Nu numai
fiarele. Dar nici uleiurile, rugina, mirosul combustibili-lor, al
sudorilor îmbâcsite de praful omniprezent ce se aşeza pe trupurile
muncitorilor în timpul unei zile de lucru. Chiar şi cârpele murdare
rămase în urma lor îmi repugnau. Am detestat salopetele soioase ce
trebuiau spălate săptămânal (cel puţin!) şi care nu mai ieşeau niciodată
la lumină aşa cum ar fi trebuit. Nu mi-au plăcut nici atelierele imense,
întunecoase şi reci. Mai mult de atât: pot spune că le-am urât. În plus,
nu mi-au plăcut inginerii (specialiştii) încrezuţi! Toate acestea s-au
constituit în partea urâtă a visului meu de devenire profesională.
-
Tăcui. Mai erau atât de multe de
spus... îmi dădusem, în fine, drumul la tot năduful acumulat în ani şi
ani.
-
Vreau,
totuşi, să-ţi dau o mână de ajutor.
-
Rămăsei şocat. Trecuse, oare, de
partea mea, Judecătorul?
-
Te judeci prea aspru! De ce omiţi
perioada în care ai trecut la serviciul Proiectări, în urma
“învârtirii
cadrelor”?
-
Zâmbii amuzat. „Învârtirea cadrelor”
era una din vorbele de duh preferate ale lui nea Lae, mecanicul şef cu
care mă împrietenisem încă de la început, odată cu aterizarea mea la
secţia Mecanică. Una din metodele de pregătire a noilor ingineri
stagiari era
“rotirea
cadrelor”. Adică, trecerea lor prin mai multe servicii, ateliere de
producţie sau tehnice. De aici şi până la „învârtirea cadrelor”... n-a
mai fost nevoie decât de umorul şi imaginaţia lui nea Lae.
-
Nea Lae fusese – după cum umbla vorba prin şantier – un
mecanic şef de excepţie.
-
El, mecanicul şef şi comandantul sunt cele mai importante
personaje de pe un vapor, ei sunt şefii unanim recunoscuţi. Dacă sarcina
de căpătâi a comandantului o reprezintă manevrarea vaporului în deplină
siguranţă pe mările şi oceanele lumii şi ajungerea la destinaţie cu
marfa intactă şi tot echipajul sănătos, în competenţa mecanicului şef
intră sala maşinilor. Oricât de bun navigator ar fi comandantul, dacă
motorul principal nu răspunde comenzilor... sau motoarele auxiliare ce
asigură energia electrică pe vapor ar da rateuri, sau s-ar bloca maşina
cârmei, sau pompele de circulaţie a fluidelor s-ar gripa... Un vapor
este o adevărată uzină şi totul trebuie să funcţioneze ireproşabil. O
uzină pe mări şi oceane agitate – gata oricând să te înşface dacă nu le
acorzi respectul cuvenit – nu pe pământ tare şi uscat!
-
Un astfel de mecanic şef – competent – fusese nea Lae. Doar
că acum, asemenea îngerului căzut, şi nea Lae era un şef mecanic
repudiat. Mai făcea parte din schema secţiei Mecanică doar pentru că
era obligatoriu ca postul de mecanic şef să fie ocupat de cineva.
Utilitatea lui se făcea acut simţită atunci când un vapor era
programat să plece în probe de mare.
-
M-am exprimat corect: acut, deoarece exact atunci se întâmpla ca
nea Lae să tragă una din beţiile lui de pomină ce-l ţintuiau în
garsonieră câte o săptămână încheiată şi nimeni nu reuşea să-l trezească
şi să-l aducă apt de muncă la serviciu. Sau la vapor. Turbau atunci toţi
şefii şi, biciuiţi aprig de secretarul de partid, plecau în formaţie
completă la domiciliul beţivului ăla ordinar, să-l aducă pe sus,
legat fedeleş, dacă altfel nu se poate şi să-l abandoneze într-o cabină
la vapor. - Şi să-l daţi afară după ce încheiaţi probele astea! –
tuna secretarul de partid, susţinut, la unison, de toată crema
yes-man-ilor de pe încrengătura (organigrama) amintită mai sus. Avea
dreptate şefimea să fie iritată de atitudinea mecanicului şef: fără el,
nu se putea pleca în probele de mare. Aşa erau regulile stabilite de
Registrul Naval. Iar nea Lae ştia aceasta. Era momentul lui de glorie,
când se răzbuna pe dispreţul cu care-l tratau mai marii şantierului şi-i
făcea pe toţi să-i ciugulească din palmă. Îi ieşea.
-
În anii lui de glorie, printre altele, făcuse parte din
delegaţia României de supraveghere a lucrărilor de construcţie a
primelor nave de pescuit oceanic româneşti, într-unul din şantierele
poloneze. Se pare însă că viciul băuturii îl caracteriza încă de pe
atunci. Şi nu numai al băuturii. Îmi povestea, amuzat:
-
- Inginerule, la polonezi, dacă aveai o gagică şi erai
acceptat în cercul ei de prietene, nu se lăsau până nu se culcau toate
cu tine.
-
- Dar gagica nu se supăra, nea Lae? – întrebam eu, naiv.
-
- Nu, măi, aşa le plăcea lor: să-şi împartă bărbaţii.
-
- Zău, nu le mai umfli şi matale? – făceam eu loc îndoielii.
-
Sau, relata nişte aventuri şi mai savuroase, de pe vremea
când naviga pe mările şi oceanele lumii:
-
- Să vezi cum era cu braziliencele – îşi începea el o nouă
poveste, captându-mi, instantaneu, atenţia.
-
- Cum era, nea Lae? – tema mă scotea imediat din lâncezeala
parcă nesfârşitei zile de muncă şi-l trăgeam într-o cabină din vapor,
pentru a mă bucura în linişte de întâmplările nemaipomenite cu care mă
obişnuise noul meu prieten.
-
- Fii atent! De regulă, până să fim acceptaţi în port – îşi
începea el naraţiunea – aruncam ancora undeva, în larg. Gata cu munca!
Urmau momente de relaş pentru toată lumea. Plajă, înot, pescuit,
admiram zborul delfinilor pe lângă vapor şi hrăneam pescăruşii care îţi
luau mâncarea din mână... Din zbor, măi!
-
- Chiar aşa, nea Lae? – îl suspectam eu, neîncrezător. În
mintea mea, tabloul desfăşurat de el prindea consistenţa exoticului unor
locuri pe care nici măcar nu visam că le-aş putea vreodată vizita:
Brazilia, Atlantic, plaje imense, vapor la ancoră – dulce lâncezeală;
soare vesel ce-şi lansează jucăuş săgeţi de lumină arzătoare pe
trupurile înnegrite, înfierbîntate şi transpirate ale marinarilor,
culori vii şi intense, ca de pe paleta unui pictor impresionist, iar
apa... albastră... sau turcoaz... limpede şi liniştită, ca o oglindă
perfectă din care apăreau, ca de sub bagheta unui iluzionist talentat,
delfinii – calm aparent; apoi, la altă mişcare de baghetă, iată şi
oportuniştii pescăruşi aflaţi în zbor razant în căutarea hranei...
-
- Crede-mă, că nu te mint! – mă asigura el, scoţându-mă din
reverie.
-
- Hai, zi ce-i cu braziliencele alea! – îl îndemnam eu, tot
mai incitat.
-
- Băi, şi cum stăteam noi aşa, cu burţile la soare şi
hrănind pescăruşii, odată văd că se apropie de vapor câteva bărci, pline
ochi, dom’ inginer, cu... femei!...
-
Nea Lae făcu o mică pauză, ca pentru trezirea propriilor
simţuri din moleşeala aşternută de timp şi vârstă şi, cu siguranţă,
pentru excitarea instinctelor primare ale junelui şi necoptului său
receptor, stagiarul. Un plescăit pofticios de limbă îl determină să
continue relatarea spumosului subiect:
-
- O groază de brazilience tuciurii şi gălăgioase ce strigau
ceva pe limba lor, naiba înţelegea ce spuneau ele acolo, dar care au
aruncat nişte parâme la bord şi s-au căţărat agile până la noi... ca pe
vremea piraţilor, dom’ inginer!
-
- Nu te cred, nea Lae!
-
- Ba să mă crezi, că nu te mint defel! Şi erau aproape...
goale! – punctă viclean şi decisiv, bătrânul mecanic şef, pândindu-mi
căutătura ochilor.
-
Ei da, chiar că punctase decisiv. Mintea junelui se
depărtase complet de imaginea tabloul idilic (şi cuminte) descris mai
devreme, pentru a elibera cortexul în vederea acceptării noilor
informaţii declanşatoare a instinctelor primare.
-
- Goale?! Nu te cred! Şi... ce voiau braziliencele, nea Lae?
– se trezi naivul din mine.
-
- Ce să vrea, ce să vrea! Parcă tu nu ştii ce vrea o muiere!
Au sărit pe noi, tinere!...
-
- Nu te lauzi?! – mai încercai eu odată veridicitatea
poveştii mecanicului şef.
-
- Nu mă laud, omule! Îţi jur!
-
N-aveam niciun motiv să mă îndoiesc de adevărul spuselor lui
nea Lae şi-apoi, naraţiunea era... spumoasă! Dădeau bulele pe-afară! De
ce
-
să-mi stric singur plăcerea poveştii?! Iar imaginea bronzatelor şi
musculoaselor brazilience – cum mi le închipuiam eu – căţărându-se goale
pe liane, asemenea piraţilor prevestitori de distrugere şi moarte...
întregeau panorama. O completau, îi dădeau viaţă. Mai mult, femeile din
povestea mecanicului şef erau aducătoare doar de plăceri...
păcătoase!...
-
- Care a fost tariful, nea Lae? – îl întrebai eu curios să
aflu cum se prezintă piaţa braziliană la acest capitol.
-
- Nu cereau nimic! Decât bărbăţia şi... să le dai ceva acolo
să mănânce şi să aibă unde dormi. Dacă voiai să le mai oferi şi tu un
parfum, un... Rexona, ceva... erau cele mai fericite femei din
lume. În rest, pescuiau, făceau mâncare, spălau, dereticau prin cabină
şi ne munceau la pat, băi... să smulgă vaporul din ancoră, nu alta!
-
- Chiar aşa, nea Lae? – continuai eu, cu mintea excitată,
să-mi completez tabloul exotico-erotic. Şi au stat mult?
-
- Cât am vrut noi să le ţinem! Atât! După ce mă plictiseam
de una, îi făceam doar un semn şi... pleca! Fără supărare! De regulă, la
o altă cabină, la un alt coleg. Iar mie îmi venea alta în loc, mai
planturoasă, mai iubăreaţă...
-
- Hai, măi, nea Lae, că te şi lauzi!
-
- Nu, nu mă laud deloc! Dacă vrei să mă crezi... de bine!
Dacă nu, nu! – făcu mecanicul şef pe ofensatul.
-
- Te cred, te cred! – mă grăbii să-mi repar stângăcia.
-
- Ar mai fi şi ceva neplăcut în toată povestea asta – se
confesă nea Lae până la sfârşit, coborând vocea şi uitându-se,
cercetător, în jur. Nu că
-
i-ar fi păsat de eventualele timpane securiste, dar aşa-i era lui felul:
aparent taciturn, nu se deschidea chiar în faţa oricui.
-
- Ce-ar fi putut perturba viaţa în Eden, nea Lae? – îl
chestionai nerăbdător şi cu o vagă bănuială în cap.
-
- Până am intrat în port... toţi ne-am umplut de sifilis,
inginerule! – îşi finaliză povestea, chicotind (îi era caracteristic),
contestatul mecanic şef.
-
Tabloul idilic se dovedi, astfel, fals, plin de pete.
Pictorul impresionist aşezase greşit culorile pe şevalet. S-a înfruptat
lacom din oferta femeii, dar nu s-a aplecat şi asupra sufletului ei.
Dacă i-ar fi cercetat inima... ce lumini ar fi surprins! Dar aşa...
-
Cam acestea erau subiectele pe care le dezvoltam în
discuţiile cu nea Lae. Cu oarecare vinovăţie constat acum, după trecerea
anilor că, în relaţia cu el, am dat o mai mare atenţie poveştilor
exotico-erotice, decât descoaserii lui pe marile temele tehnice ce-ar fi
trebuit să mă preocupe. Aş fi avut ce învăţa de la un veritabil
specialist şi, poate că, astfel, aş fi reuşit să-l scot şi pe el de pe
panta autodistrugerii. Nu ştiu, poate. Ghinionul lui (şi al meu) a fost
că ne-am întâlnit într-un moment în care el era doborât de viaţă, iar eu
încă nu-mi cunoşteam rostul. Dacă m-au interesat mai mult naraţiunile
lui spumoase o pun şi pe seama tinereţii mele şi a refulărilor
specifice.
-
-
Se bagă în seamă Vocea
Interioară: Ce repede te
absolvi, tataie!
-
Ei, dacă aş fi avut,
atunci, mintea de „tataie!”... – îi ripostai, deranjat, Vocii. Şi
continuai, smerit, în virtutea propriilor frământări:
E adevărat: cunoscându-l pe nea Lae, mi
s-a oferit posibilitatea să învăţ meserie de la un meseriaş şi, în
acelaşi timp, de a-l salva de la pierzanie. Măcar de la cea lumească.
N-am înţeles aceasta la timpul potrivit. Dar nici sufletul meu nu era
salvat! Ai uitat?
-
Ce să fac? Vocea Interioară era programată, încă de la
început, pe scormonit. Pe scormonit şi învârtit cuţitul în rănile
sufletului.
-
-
În restul timpului, căuta să fie cât mai şters, să se piardă
în decor, şi mai mereu cu o ţigară în colţul gurii. Când, în prima zi de
stagiatură, m-am prezentat la şeful de secţie, la Mecanică, primul om pe
care l-am întâlnit a fost nea Lae. Dădea cu măturoiul prin birou.
Restul, muncitori, maiştri şi ingineri, erau la vapor. De la înălţimea
ce consideram că mi-o asigură bucata mare de carton pe care scria,
oficial, Diplomă de inginer, am considerat, cu oarece dispreţ, că
m-a întâmpinat femeia de serviciu.
-
A fost o altă lecţie de viaţă ce mi-am însuşit la timpul
potrivit: nu trebuie să dai importanţă oamenilor importanţi mai
mult decât merită. Sub aparenţa cuvintelor mari şi a hainelor preţioase
se poate ascunde un suflet găunos. Nea Lae, în schimb, disimulat în
umilul măturător de birouri, avea un suflet ce şi-l punea la dispoziţie
oricui era dispus să-l descopere. Dar, ca să ţi se dezvăluie, trebuia,
la rândul tău, să fii caracterizat de umilinţă.
-
L-am preferat pe viciosul, dar onestul suflet ce purta numele de nea
Lae, îngâmfaţilor şi infatuaţilor ingineri, colegii mei de breaslă.
M-am simţit mai bine în compania lui.
-
Ce mai ştiu de nea Lae? La beţia din urmă, căutat fiind
acasă după săptămâna de rigoare, a fost găsit fără suflu în patul lui.
Înconjurat de o grămadă de sticle goale. Şantierul i-a plătit coşciugul
şi i-a suportat cheltuielile de înmormântare. Nea Lae nu mai avea pe
nimeni – îl părăsise şi nevasta. Noi eram familia lui. Singura lui
familie, aşa imperfectă cum era ea.
-
Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău zbuciumat, nea Lae!
Şi poate, vreodată, într-o viaţă viitoare, ne vom regăsi la o masă a
păcii interioare, cu un pahar de ambrozie în faţă. Ce spui? Te legi?
-
-
-
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Nu s-a terminat
chinul
-
-
Vocea tăcea. Probabil, îl judeca pe
nea Lae. Sau pe mine. Ceva de genul: Ce
mai bagi astfel de personaje dubioase în povestea ta? Nu-ţi ajung
neîmplinirile tale?
Dar nu, Vocea nu s-a pronunţat. Mai mult, m-a surprins atitudinea
Judecătorului:
-
E de remarcat lecţia însuşită. Ai reuşit să discerni la
timpul potrivit şi să descoperi sufletul omului. Aşa vicios cum era el.
Ai coborât de pe piedestalul fals pe care ţi-l construiseşi singur şi ai
reuşit să vezi. Să vezi cu ochii Spiritului! Ar fi de punctat... –
îşi încheie pledoaria favorabilă, Judecătorul.
-
Prinsei curaj şi-ndrăznii:
-
Şi de ce nu se punctează?!
-
Dar ce? Aşa uşor se poate înclina balanţa dreptăţii? Atât mi-a trebuit,
căci Judecătorul îmi ripostă sarcastic:
-
Pentru că, în loc să-l descoşi pe nen’tu
Lae în problemele cu adevărat importante pentru tine, cele tehnice şi să
înveţi meserie, te-ai... băgat în mocirla în care el se complăcea de
multă vreme! Pentru că l-ai încurajat, neluând atitudine faţă de viciile
manifestate, să-şi continue viaţa distructivă! În loc să-l ridici pe el,
te-ai afundat şi tu! De asta, inginerule!
-
Trebuia să recunosc: printr-o mişcare fulgerătoare,
Judecătorul mă dusese în ippon. Mă fixase cu umerii la podea. Iar
Procurorul, dacă tot eram dovedit, nu trebuie să mănânce şi el o pâine?
Urmă atacul:
-
Revenim: la Proiectări te-ai specializat în bărci de
salvare!
Ai fost în delegaţii prin toată ţara, ţi s-a cerut şi ascultat părerea
competentă... Ce te-a oprit din ascensiunea profesională?
-
Aveam răspunsul perfect. Deja jubilam.
-
Boala! Boala a pus capăt ingineriei,
viselor mele de devenire profesională!
-
Asta se cunoaşte! –
mi-o reteză, fără milă, Judecătorul.
-
Credeam... ce naiba mai aveam dreptul să cred? Mă simţeam din nou pus la
zid. Şi nu din cauza imperativităţii ce mă ţintuia, ci a evocării unei
neputinţe greu de acceptat la timpul respectiv: exact când mă credeam
mai puternic, mai stăpân pe propriul destin, când nimic nu părea a sta
în calea zborului descriptiv al împlinirii aspiraţiilor profesionale (şi
nu numai), o nesuferită de hepatită mi-a dat întâlnire, un...
rendez-vous nedorit – de ce tocmai mie, Doamne?! – la drum de zi, a
evoluat (hepatita!) spre ciroză şi m-a condamnat la... deces!
-
Ei, da, obişnuim ca, atunci când ni se întâmplă ceva rău, să
ne îndreptăm cu reproş spre El şi, privind chiorâş în Sus, să-L luăm,
cam impertinent, la întrebări, ceva de genul: - De ce eu, Doamne?!
Apar şi momente dificile în viaţă, e perfect adevărat. Dar de ce, de ce
atunci când ne este bine, uităm să ne îndreptăm atenţia spre Acelaşi El,
cu aceeaşi întrebare dar, de data aceasta, adresată cu faţa luminoasă a
recunoştinţei cuvenite: - De ce eu, Doamne?!
-
-
De ce eu, Doamne?! Da: de ce eu, Doamne?!
-
-
Întrebarea, revenită ca un laitmotiv, a devenit fundamentală
pentru mine. Dacă aş primi răspunsul (sau răspunsurile) aşteptat (e),
mi-ar fi mai uşor să-mi canalizez acţiunile viitoare. Şi întrebările pot
continua:
-
Ce program ai cu mine? De ce m-ai ales din nou pentru viaţă?
Pentru viaţa aceasta? De ce eu trăiesc, în timp ce alţii nu au mai avut
loc pe Pământ? Chiar aşa: de ce eu trăiesc, de ce m-ai smuls din braţele
cernitei şi antipaticei purtătoare de coasă?
-
Ai primit răspunsurile aşteptate? Ţi-a răspuns Dumnezeu?
– îmi forţă Conştiinţa dorinţa de a mai scormoni străfundurile
sufletului, până la limita penetrării Înaltului.
-
Nnnu! Nimic clar, nimic evident... Dar ce
este clar, ce este evident atunci când Dumnezeu Se manifestă? Toate ne
par atât de fireşti – le considerăm un fel de drept al nostru! – încât
uităm că totul se petrece doar datorită dorinţei şi iubirii Lui!
-
Ce faci? De când îţi bazezi filosofia pe credinţa în
divinitate?! Până mai ieri erai ateu!
-
Şi ce, nu am şi eu dreptul la revelaţie?
-
M-am făcut şi mai mic în fotoliu. M-am chircit de tot. Mi-am amintit de
amărăciunea încercată atunci când, în urma descoperirii şi recunoaşterii
lui Dumnezeu, a fericirii ce o probam, la modul absolut, pentru prima
dată în viaţă, m-am confruntat cu neîncrederea şi suspiciunile celor
apropiaţi mie. Aici era durerea: mama, tata, fratele – ei, sânge din
sângele meu! – nu m-au înţeles, ci doar mi-au acceptat (cu îngăduinţă şi
cu speranţa că: i-o trece lui) alegerea pentru că, nu-i aşa, eram
sânge din sângele lor! Vedeţi? „Sânge din sângele meu” funcţionează în
ambele direcţii, dar cu aşteptări complet diferite. De ce, oare, nu
vedem toţi la fel? Ce ne deosebeşte? Eu am aflat răspunsul, îl ştiu şi
sunt convins de veridicitatea lui, dar discernământul îmi sugerează să
nu li-l enunţ chiar în acest moment al filosofie mele.
-
Să revenim cu picioarele pe Pământ! – mă smulse
personajul colectiv al judecăţii mele din disertaţia filosofică.
-
Era şi timpul: nici la acest capitol nu excelam.
-
Munca la Cultură ţi-a adus satisfacţii. Şi
ţi-a plăcut. Întrebare:
-
ţi-ai atins limita
maximei competenţe?
-
La Cultură... A fost
o perioadă frumoasă din viaţa mea. Mi-a plăcut să lucrez cu artiştii. Cu
artiştii plastici, cu cei lirici, cu actorii, cu scriitorii... Ce oameni
minunaţi! Ce lume deosebită m-a acceptat şi mi s-a descifrat! Le-am
vizitat atelierele de creaţie, i-am urmărit din culise, le-am citit
creaţiile literare, am dat o mână de ajutor la promovarea artei lor. În
clipe de tainică comuniune spirituală, mi-au destăinuit din poveştile ce
le-au pigmentat viaţa, mi-au vorbit despre visele ce le-au jalonat
tinereţea zbuciumată, despre împlinirile şi răsunătoarele eşecuri ce
le-au marcat evoluţia pe imensa scenă a artelor. (Şi marii artişti au
suferit eşecuri?! „Alo, Conştiinţa! Se aude şi acolo despre ce se
vorbeşte aici?” Pauză. Ce, recunoaşte cineva când nu-i convine situaţia?
Chiar şi propriei conştiinţe îi vine greu să accepte, uneori, faptele.
Ce o fi aşa de greu să ne comportăm firesc?!) Le-am şi mi-au devenit
prieteni. Ce le-am întors, la schimb? Am participat activ la organizarea
de spectacole, expoziţii şi tabere de creaţie, am stimulat ego-ul mai
marilor zilei în susţinerea acţiunilor culturale, am căutat şi
descoperit sponsori sensibili la actul de creaţie. Am deschis multe uşi,
dar... mi-au şi fost trântite altele în nas. Am avut nopţi nedormite din
cauza frământărilor din aşternut sau a manifestărilor ce se întindeau
dincolo de stingerea stelelor de pe cer. Deh! Actul cultural cerea (cere
în continuare!) sacrificii. Şi nu întotdeauna doar din partea
creatorilor înşişi. Am discutat cu primari sau cu prefecţi, cu
parlamentari şi şefi de partide, cu generali, cu directori sau oameni de
afaceri, dar şi cu şoferi, gestionari, şefi de hotel sau de restaurant,
soldaţi, paznici sau femei de serviciu. Mulţi entuziaşti şi la fel de
mulţi ignoranţi. Mi-am făcut numeroşi prieteni. N-aş vorbi şi de
duşmani. Mulţumită unor astfel de întâlniri, pot spune că, perioada
petrecută ca umil slujitor al culturii, a fost cea mai rodnică din punct
de vedere al esteticii vieţii. E adevărat: să înveţi să vezi prin ochii
pictorului, să-ţi cânţi spusele aidoma cântăreţilor lirici, să-ţi dai
seama că viaţa este, de fapt, un joc pe o scenă imensă, cea a uriaşei
lumi, asemenea actorilor... şi toate acestea să devină capitol al unei
noi cărţi, cea a propriei vieţi... nimic din toate acestea nu erau
accesibile, înainte, muritorului din mine. Da, era din ce în ce mai
convins că nu întâmplător făcuse saltul – aparent, nefiresc – de la
inginerie la cultură. Mâna nevăzută din neant schimbase tabla de şah a
jocului său şi transformase „pionul” într-o „figură” – nu cea mai
importantă, dar... „figură”!
-
Nu ştiu dacă mi-am atins limitele
competenţei, nici nu mi-am pus vreodată problema. Să însemne, oare, că
am făcut „bine” ceea ce am făcut la timpul respectiv? Nu solicit decât
un „bine”, pentru că sunt conştient că întotdeauna ar fi putut fi
depăşit acest calificativ. Atât: doar un „bine” doresc să-mi fie
recunoscut!
-
Cine eşti tu să ai pretenţia să-ţi fie recunoscut ceva? –
mă luă iar la zbârnă, Vocea.
Iar te identifici cu ego-ul? Doar ego-ul
poate emite astfel de pretenţii – parcă aşa spuneai cândva! El este cel
care „vrea”, cel căruia „îi place”, cel care „se supără”...
-
Nu, nu este vorba de mândrie –
dădui înapoi, speriat
– dar... încercând să-mi explic şi să-mi justific acţiunile, încercând
să aşez în balanţă cu egală măsură toate faptele... e posibil să mai şi
pierd direcţia...
-
Ce-o mai fi făcând Procurorul, ce i-o mai fi cocând mintea? Nu s-a
manifestat demult. De ce tăcea? Tăcerea lui putea fi de bun augur dar,
la fel de bine (sau de rău!), putea fi şi ceva neplăcut la mijloc...
Surpriza veni de unde mă aşteptam mai puţin:
-
Din acest moment, renunţăm
la orice scor! – decise, surprinzător, Judecătorul. Schimbăm
maniera de lucru!
-
Cum aşa? – sări ca ars Procurorul. Mai sunt speţe
de analizat şi... nu s-a prescris încă nimic! – îşi probă acesta
jalnica argumentaţie acuzatoare.
-
Avocatul tăcea. Lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată
şi favorabilă. Chiar dacă, momentan, scorul îi era favorabil clientului
său, nu se putea şti cum ar fi evoluat ulterior. Aşa că, indicat era să
folosească arma non-combat-ului. „Tăcerea e de aur!” – asta îi indica
arta diplomaţiei.
-
Rămâne cum am hotărât!
– îşi susţinu decizia, Judecătorul. Şi şi-o argumentă apoi:
Judecăm aici o viaţă, nu o faptă anume. O
viaţă cu urcuşuri şi coborâşuri, cu decizii corecte şi eronate, nici mai
vinovată, nici mai puţin vinovată ca a altora, cu lecţii înşuşite sau
ratate şi cu evoluţii umane şi... şi nu numai.
-
Pe moment, mă liniştii. Era mult mai simplu a-mi revedea
viaţa fără a fi supus presiunii unui scor ce, până acum, reuşisem să-l
înclin în favoarea mea. Nici Vocea nu mă mai deranja. Conştiinţa se
abandonase şi ea, de mult, Judecătorului. Iar acesta – abia acum îmi
dădui seama! – era de partea mea!
-
Ce ar mai fi de adăugat la speţa în cauză? – reveni
Judecătorul la tonu-i rigid, neutru şi scorţos, parcă pentru a-mi
contrazice naivele speranţe în privinţa clemenţei arbitrului de
instanţă.
-
Căsătoria! Să spună acuzatul dacă şi-a respectat
jurământul castităţii! – punctă, triumfător, schimbând macazul,
Procurorul şi, ţintuindu-mă cu privirea, mă împunse, efectiv, cu degetul
în piept.
-
Avocatul îşi întoarse, speriat, privirea spre mine. Nici
Conştiinţa nu era mai liniştită. Acum se puteau afla atât de multe
lucruri rele!... Şi degetul ăsta al Procurorului... exact în inimă s-a
înfipt! Doare!...
-
M-am căsătorit din dragoste! – începui, speriat şi cu
voce stinsă, cu partea luminoasă a noii poveşti.
-
De la început! Ca de obicei, s-o luăm cu începutul! –
îmi reaminti Judecătorul, una din exigenţele lui.
-