« Revista ASLRQ

 

Florin Meşca - Marea visăreală

Capitolul IV – ...Și am devenit inginer!

 
            Zborul, fiind un vis al copilăriei, un vis abandonat la un moment dat şi rezolvat definitiv peste ani – într-un mod satisfăcător, aş avea curajul să afirm – alte aspiraţii m-au preocupat în perioada liceului. Las deoparte pasiunea pentru fotografie şi cea pentru cântat la chitară. Pe prima am exploatat-o la maximum în perioada liceului când am făcut mii de fotografii colegilor şi... colegelor. Scopul urmărit era dublu: să fac bani şi să mă afirm ca fotograf oficial al liceului. Prima doleanţă nu mi-a ieşit deloc. Nu am avut niciodată un spirit comercial dezvoltat sau, mai bine zis, nu puteam cere bani colegilor când îi vedeam la fel de strâmtoraţi financiar ca şi mine. - Băi, tu eşti nebun? De unde să-ţi dau şi ţie bani pentru fotografii? Abia economisesc câţiva leuţi pentru ieşirea de sâmbătă cu prietena! Hai, zău, nu fi cârpănos! Fă-mi, băi, pozele alea odată, să mă fălesc la fată, că-ţi plătesc materialele, e bine? Bine că plăteau măcar materialele... când le plăteau şi pe alea! În ce priveşte munca depusă pentru obţinerea fotografiilor alb-negru, aceasta intra la capitolul artă pentru artă. Ca fotograf  oficial al liceului... nu pot spune că nu mi-a ieşit. Aveam admiratoarele mele, care m-au urmat adeseori în camera obscură pentru a învăţa cum se fac fotografiile şi... le-am învăţat câte ceva. Câte ceva şi despre fotografii.
            Nici cu chitara nu mi-a ieşit. Am rămas doar la stadiul de oftat în ce priveşte deprinderea secretelor armoniei celor şase corzi racordate pe delicatul grif de palisandru. Chiar mi-am încropit o chitară electrică, adaptând unui grif de clasică, un corp de electrică confecţionat artizanal de unul dintre prieteni. Lemn, placaj şi aracet. I-am cumpărat corzi noi şi, culmea deprinderilor tehnice, am prevăzut-o şi cu o doză electrică, confecţionată de subsemnatul după toate regulile artei. Adică, un magnet permanent pe care am înfăşurat sârma de rigoare – după calcule bine şi clar stabilite ale grosimii şi numărului de spire – iar capetele le-am introdus în radio-ul Darclée al familiei, pe post de amplificator. Doar că... îndemânarea mea cam până pe-aici s-a manifestat. Cu cântatul a fost mai greu. Nu reuşeam de fel să-mi aşez corect degetele pe grif, astfel încât să obţin acordurile dorite. Mi-a fost mult mai uşor să exersez pe o singură coardă dar... ăsta nu era cântat. Chiar dacă reuşeam să reproduc mulţumitor – pentru nivelul meu – scurtele fragmente din cartea de Muzică şi să-i impresionez pe părinţi. Îi impresionam pe ei, dar nu şi pe Duduş care, cu toată prietenia ce ne lega, mi-a refuzat solicitarea de a fi primit în orchestra şcolii.
            - Băi Duduş, bagă-mă la bas, băi, patru corzi, ce-i aşa mare lucru? – mă milogii la bunul meu prieten.
            - Florinache, nu te supăra, dar nu-i chiar aşa de simplu! Şi-acolo trebuie ştiinţă, băi! Mai exersează, nu te lăsa!
            Nu m-am supărat, n-aveam motive, dar necăjit tot am fost. Cum să nu fiu îmbufnat dacă, prin acest refuz, am ratat şansa de a apărea pe scena şcolii la serbare, cu chitara în mână? Sincer, nu m-ar fi deranjat să fac parte din formaţie şi, la cel mai mic semn al lui Duduş, să mă limitez doar la o simulare hoţească. Conta mai mult imaginea decât muzica. Aşa funcţiona gândirea mea, dar nu şi a perfecţionistului meu prieten. De altfel, el a performat multă vreme la chitară, a compus şi cântat muzică folk, a cântat şi cu câteva grupuri ale vremii şi s-a bucurat de recunoaşterea noastră deplină din acest punct de vedere.
            Mă dureau degetele de atâta exersare şi chiar făcusem răni la nivelul buricelor degetelor, până la apariţia bătăturilor. Dar puţinul sânge sacrificat pe altarul ştiinţei chitarei nu s-a dovedit a fi suficient atingerii unei minime performanţe. Am rămas la stadiul contemplativ al marilor performeri ai vremii: Jimi Hendrix, Eric Clapton, John Mayall... şi, bineînţeles, Duduş, prietenul meu drag!
 
            - Copii, ce vreţi voi să vă faceţi când o să fiţi mari?
            Era o întrebare clasică a primilor ani de şcoală. Copiii, toţi cu mâinile fluturând pe sus şi, într-o agitaţie generală, voiau să fie primii ce-şi exprimă opţiunile: - Eu, tovarăşa! Eu, tovarăşa! Răspunsurile lor erau cât se poate de variate şi fanteziste:
            - Eu, tovarăşa, când o să fiu maaare... vreau să mă faaac... cosmonaut! – se făcea cunoscut un prim răspuns naiv, însoţit de hohotele de râs ale întregii clase:
            - Hă, hă, hă! I-auzi la el: cosmonaut! Hă, hă, hă!
            Sau marinar, sau şofer... doctor, învăţător, tractorist, aviator, ţăran, mecanic, scafandru, servitoare, inginer, vânzător, sau... mamă... totul în funcţie de imaginaţia inocentă a copilului ce se afla, la începutul vieţii, în faţa unei întrebări decisive şi determinante pentru viitorul său. (Dar... copilul nu era conştient de aceasta, pentru el totul se reducea la o simplă joacă.) Erau anii în care ne jucam de-a mama şi de-a tata şi căutam, bineînţeles, să-i copiem, ei fiindu-ne modele imediate şi de necontestat. Dar nu unicele. Dacă tata era tehnician, tehnician dorea şi fiul să devină. Era mama vânzătoare, asta o pasiona şi pe fetiţa ei în jocurile copilăriei. Alte exemple erau reprezentate de învăţătoarea din clasă, de doctoriţa/asistenta şcolii sau, la un nivel superior de informare propagandistică, de Iuri Gagarin şi de oamenii de ştiinţă sovietici...
            Da, încercam o stare deosebită, emulativă când, de la aparatul din sufragerie, se făcea auzită formula devenită familiară: - Aici, Radio Moscova! – şi mă racordam atmosferei de entuziasm general transmise, pe calea undelor, de poporul frate sovietic. Când voi fi mare, mă voi muta la Moscova!... – visam, cu ochii strălucind de lumina interioară, proprie anilor fragezi. Şi o să merg la mormântul lui Lenin! Chestia cu mutatul la Moscova a dispărut demult din orizontul aspiraţiilor mele, dar la mormântul lui Lenin am fost! De trei ori! Am stat, de fiecare dată, la o coadă ce părea interminabilă şi care se desfăşura prin toată Piaţa Roşie şi trecea pe lângă un momument (monumentul eroului necunoscut?), marcat de o flacără ce ardea permanent (flacăra veşnică?). Eram îngrozit la gândul că această preocupare (coada) îmi va ocupa timpul până a doua zi, dimineaţa, dar ruşii (sovieticii) s-au dovedit şi de data aceasta foarte riguroşi şi bine organizaţi: în medie, în maximum nouăzeci de minute ajungeai să dai ocol (timp de nu mai mult de zece secunde) raclei de sticlă ce-l adăpostea pe părintele comunismului, marele Lenin. Ce mi-a mai atras atenţia, chiar de la prima mea vizită: o pereche de tineri căsătoriţi ce au ţinut să-şi imortalizeze unirea pe viaţă prin fotografii la... la monumentul sus amintit (al eroului necunoscut) şi printr-o defilare disciplinată şi sobră prin faţa sarcofagului lui Lenin. Cu tot alaiul. Au avut parte, dacă-mi amintesc bine, de îngăduinţa autorităţilor şi nu au stat la rândul destinat nouă, turiştilor însetaţi de inedit şi... cam atât. Mirese, miri şi nuntaşi omagiindu-l pe Lenin am observat şi la celelalte treceri efemere ale mele prin Piaţa Roşie. Se pare că, pentru moscoviţi, protocolul unei nunţi nu ar fi complet fără o vizită pe la Mausoleu.
 
            Aha! Dacă stau bine şi mă gândesc, mi-a ieşit visul cu Mausoleul lui Lenin! Alo, Conştiinţa? Vocea interioară, se-aude? Am fost la Mausoleul lui Lenin! De trei ori! Vis împlinit! Aş! Tăcere. Mă ignoră. Nu mă miră! În definitiv, şi tăcerea e-un răspuns. Voi păstra atu-ul acesta pentru mai târziu.
 
            Peste ani, profesorii de gimnaziu sau, mai bine zis, diriginţii, rezolvau problema ceva mai simplu, expeditiv:
            - Copii, scoateţi o foaie de hârtie şi scrieţi, cu cuvintele voastre, cât mai simplu, ce vreţi voi să vă faceţi când veţi fi mari. Puteţi să şi explicaţi de ce, cine şi ce vă înspiră... da? Aţi înţeles, copii?
            Înţelegeam, ce era mare lucru de înţeles? Încă visam să devenim aviatori, cosmonauţi, scafandri şi marinari. Profesorii se ocupau apoi de statisticile lor, obligatorii şi nesusţinute decât de nişte aspiraţii copilăreşti. Obligaţiile programei şcolare...
            În liceu... în liceu şi noi am devenit mai realişti, dar şi profesorii. Fără însă a găsi soluţiile cele mai simple, pragmatice şi realizabile. Da: să fii visător... putea fi şi asta o preocupare.
            În funcţie de aptitudinile şcolare dovedite, mi-ar fi plăcut să devin doctor, avocat, profesor de matematică (?!)... Mi-am dat seama rapid că niciuna din aceste opţiuni nu era de mine deoarece, admiterea la primele două obliga la un studiu temeinic şi aprofundat al manualelor de specialitate (tradus, pe limba cititorului, trebuia să învăţ pe de rost Anatomia sau plictisitoarele manuale necesare accesului în lumea juriştilor – nu mai ştiu pe la ce dădeau ăştia), iar cealaltă opţiune implica să pot jongla cu ceva mai multă dezinvoltură cu necunoscutele câmpului matematic. Jonglam şi eu, pentru că fusesem bine antrenat dar, pentru a ajunge un performer... trebuia ceva mai mult de-atât. Mi-am dat seama la timp că performanţele în acest domeniu le atinsesem mulţumită tenacităţii şi pasiunii minunatului profesor de specialitate din liceu, Cornel Novetschi. În plus, comparaţia cu cei mai buni matematicieni din clasă, aşii marelor necunoscute, nu-mi era deloc favorabilă. Aşa că, i-am lăsat pe ei să urmeze calea cifrelor, formulelor, teoremelor şi complicatelor demonstraţii matematice.
            Scormonind în căutarea calităţilor cu potenţial, ţinând cont de dragostea şi respectul ce-l port oamenilor, cred că aş fi devenit un bun medic. Iar ca avocat, consideram că, ajutându-mă de puterea de investigare şi de o argumentaţie speculativă (ce mi le bănuiam), aş fi putut câştiga procese din nimic. Sau, exprimându-mă mai popular, să scot apă din piatră seacă.
            Cine o fi decis stupizenia asta că, pentru a intra la medicină sau la avocatură trebuie să înveţi cum să înveţi pe de rost?!... Adică, acolo nu este nevoie de logică, de intuiţie, de dedicaţie, de... har?!/ Ba da, se întorcea imediat răspunsul ca un bumerang, sigur că este nevoie, dar, întâi, învaţă tomurile astea pe de rost!
            Am terminat-o repede şi cu aste două opţiuni. Am lăsat recitările, recitatorilor. Da, dar care să fie drumul meu? Să merg la Litere? Eram destul de bun şi la limba română, şi la franceză, dar să ajung apoi un biet prifisor de ţară?... Biet prifisor de ţară era încă una din sintagmele preferate (şi amuzante) ale matematicianului Cornel Novetschi care, intuind capacităţile noastre reale, încerca, prin metode personale, să ne îndepărteze de la proiectele... să le numim, fanteziste.
            Rezultat final: pentru unul ca mine a rămas ca unică alternativă... ingineria! Sau... sportul?! – De la sport nu o să ai niciodată o pâine de mâncat, dar de la inginerie, da! – îmi argumenta tata atunci când tema devenirii mele profesionale ajungea subiect al consiliilor de familie. Avea mare dreptate tata: la vremea respectivă, marii sportivi atingeau înalta performanţă doar din pură pasiune. Oricâte medalii aduceau ţării şi oricât de strălucitoare erau ele... nimeni nu se-mbogăţea din sport. În cel mai bun caz ajungeau nişte... bieţi prifisori de ţară. De sport. Am tăiat şi I.E.F.S.-ul de pe listă. (I.E.F.S. = Institutul de Educaţie Fizică şi Sport)
            La majoritatea facultăţilor tehnice, admiterea se dădea la matematică şi fizică. Având în vedere că adevăraţii matematicieni, cei veritabili, atestaţii olimpiadelor naţionale sau internaţionale, se îndreptau spre facultăţile specifice lor, puteam elimina uşor din calcule cea mai periculoasă concurenţă şi... aşa îmi creşteau şansele! Pentru Politehnică. Concuram cu cei asemenea mie. Da, dar ce specialitate să-mi aleg? - Fiule, facultăţi de T.C.M. (Tehnologia Construcţiei de Maşini) există în toată ţara, pe când Navele... doar la Galaţi o găseşti. E o facultate nobilă şi unică! Comparabilă doar cu aeronave! Făcea ce făcea tata şi mă întorcea la pasiunea lui di-ntâi. Şi aşa, punând în balanţă dorinţele mele nemărturisite şi greu de atins, aptitudinile dovedite (câte au fost ele) în timpul liceului şi pragmatismul determinat de timpurile evocate, consiliul de familie a decis: - De un viitor sigur şi de succes va avea parte feciorul nostru, doar urmând cursurile facultăţii de Construcţii Navale. Gata, s-a hotărât! Acesta a fost, bineînţeles... tata! 
 
            - Tu la ce vrei să dai, Florine?
            - La Nave. Dar tu, Duduş?
            - Dau la T.C.M., băi.
            - Lasă-mă, băi, cu T.C.M.-ul ăla al tău! T.C.M. găseşti în toată ţara! Vino cu mine la Nave! (Preluasem discursul tatei.)
            - Ştiu eu, măi, Flory? O să mă mai gândesc...
            - Ce să mai gândeşti, băi? Ce, mai e vreme de gândit? Hai şi tu la Nave, să fim împreună! Şi-apoi... asta-i o facultate nobilă, băi! (Tata ar fi fost mândru de mine.)
            Duduş a percutat la îndemnurile mele. Şi – sunt convins de asta – a regretat toată viaţa. Am dat amândoi admiterea la Nave şi am ratat amândoi. Nu cu mult sub linie, dar sub. Adică, sub ultimul admis, cel sub care se trăgea linia şi urma lista respinşilor. Oftica lui  Duduş a fost amplificată de faptul că, dacă media obţinută de el la admiterea la Nave îl plasa sub linie, aceeaşi medie l-ar fi evidenţiat printre admişii de la T.C.M. Aceleaşi subiecte, dar... altă facultate. Respinsul de la Nave ar fi fost admisul de la T.C.M. Cum să nu urli la stele? Sunt convins că Duduş a făcut-o. Practic, a pierdut un an sau, altfel spus, şi-a amânat cu un an startul în viaţă. M-a bulversat multă vreme acest îndemn nefericit adresat prietenului meu şi a născut în mine un sentiment de vinovăţie ce a durat destul. Am făcut amândoi armata lungă, fiecare la o altă armă şi, după mult aşteptata lăsare la vatră, ne-am bucurat amândoi de succesul mult visat: am reuşit la facultate! La ingineri. Eu, bineînţeles, la Nave, c-aşa a spus tata: că-i facultate nobilă şi unică în ţară, iar el, bunul meu prieten Duduş, la... T.C.M.! Mi se îngrămădesc acum pe limbă tot felul de sudălmi. La adresa mea, a T.C.M.-ului, dar... ăsta ne-a fost destinul! Între timp, consideraţia mea pentru facultatea respectivă şi absolvenţii săi a crescut considerabil. Să fii un inginer mecanic valoros, nu este la îndemâna oricui.
 
            - Fraţilor, acceptaţi o strigare formidabilă, de ultimă oră?...
            Atenţia tuturor deţinătorilor de pahare de şampanie în mână se îndreptă, spontan, spre entuziastul coleg. După o scurtă pauză, necesară amplificării curiozităţii şi nerăbdării audienţei, acesta izbucni:
            - Suntem studeeenţi!
            Exclamaţie strigată în gura mare în curtea profesorului Marin, cel cu care m-am pregătit la matematică, timp de o lună, pentru reorganizarea materiei în creierul meu debordând de... visuri. Eram de faţă tot grupul celor reuşiţi la admiterea la Politehnică din vara lui 1975 şi pregătiţi, bineînţeles, de profesorul amintit. Şampania dădea pe-afară din sticle şi din pahare, pe măsura entuziasmului general.
            Pot spune că am fructificat la maximum timpul petrecut în salonul de pregătire al profesorului Marin deoarece, în afara însuşirii unor reguli obligatorii pentru rezolvarea în minimum de timp a problemelor standard, m-am ales şi cu o nouă iubită, prima iubită din viaţa de student. Ochi negri, jucăuşi, zâmbet promiţător, nuri...
            - Rodica, sunt!
            - Florin...
            - Tu de ce te pregăteşti la matematică? Văd că eşti cel mai bun pe aici!
            - Nu sunt convins c-aş fi atât de bun, ştiu doar că am ratat prima admitere la facultate. Şi-mi continuai destăinuirea, cu oarece afect: din cauza unui exerciţiu simplu! L-am complicat singur, ca un prost, până am intrat în criză de timp. Apoi... totu-i istorie: muncitor necalificat la nea Pandele în echipă, cărat tablă cu spatele prin Şantierul Naval, pentru ca, apoi, totul să culmineze cu educativa armată la un an şi patru luni. Au făcut culcat cu mine prin toate şanţurile cine a vrut şi cine n-a vrut! Concluzia: nu sunt suficient de bun la matematică!
            Nu ştiu sub imperiul cărui impuls mi-am prezentat partea scurtă şi cea mai recentă a C.V.-ului. Bănuiesc o falsă modestie, cu rol de vrajă. A funcţionat pentru că, surprinzându-mă, fata m-a luat tandru de braţ şi mi-a şoptit la ureche:
            - Florin, când mă uit în albastrul ochilor tăi... simt că mă pierd toată!
            - Zău?! Atunci, hai să ne pierdem împreună! Şi, conform cerinţelor evidente ale trupului, am strâns-o cu putere în braţe şi mi-am lipit buzele de ale fetei. Erau atât de dulci... iar senzația mergea foarte bine cu şampania din pahare! Grupul îşi vedea mai departe doar de bucuria lui limitată.
 
 
            - E grea ingineria, băieţi!
            (Anul I: concluzie frecventă a asistentului Ion Totolici de la Analiză Matematică, emisă întotdeauna la finalul unei demonstraţii laborioase, extinsă pe toate tablele avute la dispoziţie.)
 
            - Tovarăşe asistent, nu sunt sigur că voi fi în stare s-o duc la bun sfârşit cu facultatea asta! Sunt atâtea lucruri pe care nu le pricep...
            - Nu vă faceţi griji, tovarăşe student! Facultatea este grea, într-ade-văr, dar, cu studiu şi seriozitate, o să înţelegeţi tot ce vă pare acum de neînţeles. Veţi depăşiţi momentele dificile şi o să ajungeţi la final, o să deveniţi inginer! Să fiţi sigur! Toţi am trecut prin faza aceasta a îndoielilor, inclusiv eu.
            (Dialog purtat cu asistentul Octavian Bologa, la o oră de Geometrie Descriptivă, unul din marile cuie ale anului I-âi.)
 
            - Fratele tău a fost cel mai bun student al meu, din toate timpurile! Dacă nu o să ştii de zece la examen, la fel ca fratele tău, nu o să treci niciodată la mine! Te las repetent!
            (Avertisment emis în anul al III-lea, de profesorul de Mecanica Fluidelor, Alexandru Vasilescu. Şi... a fost cât pe ce să mă lase!)
 
            - Tovarăşe profesor, dacă-mi permiteţi, eu am găsit la această aplicaţie o demonstraţie nouă!...
            - Foarte bine, tovarăşe student! M-aţi făcut curios – vă rog să mi-o prezentaţi!
            Am acoperit două table de formule, cu un scris mărunt. La final, profesorul s-a apropiat, a urmărit cu privirea demonstraţia şi, punând degetul arătător pe a doua relaţie scrisă, a conchis: ipoteza de la care aţi pornit, este complet falsă! Ne întâlnim şi la toamnă, tovarăşe student!
            - Dar, tovarăşe profesor, vă rog să-mi spuneţi şi mie: de ce este falsă ipoteza?
            - Pentru această discuţie ar fi trebuit să veniţi la consultaţii, tovarăşe student. Acum nu avem timp de aşa ceva. Ne vedem la toamnă.
            (Dialog susţinut cu profesorul de Organe de Maşini, Mihai Jâşcanu, în anul al III-lea.)
 
 
            - Bună ziua, tovarăşe inginer!
            - Bună ziua, tovarăşe profesor! Tovarăşe profesor, dar eu abia am trecut în anul al IV-lea! Mai am până la inginerie...
            - Gata, dacă aţi ajuns până aici, sunteţi ca şi absovit. La revedere, tovarăşe inginer!
            - La revedere...
            (Dialog purtat pe scările Politehnicii cu profesorul Iordan Matulea, cu care făcusem Mecanica în anul I-âi şi II şi finalizată cu două examene grele. Pe domnul profesor Matulea nu reuşeam niciodată să-l salut primul, aşa cum se cuvenea căci, de la mare distanţă, dânsul era cel ce lansa fireasca formulă de politeţe. Niciodată nu reuşeam să fiu suficient de aproape pentru a-l saluta – profesorul mi-o lua întotdeauna înainte.) 
 
            - Băieţi, suntem ingineri! Moşu’ ne trece pe toţi cei ce-am luat cinci la scris! Nu mai intrăm la oral!
            (Exclamaţie, însoţită de un salt caraghios prin aer al unuia dintre colegi, la ieşirea din examenul de restanţă din toamnă, de la Motoare – anul IV.)
 
            - Prin împuternicirea primită din partea Ministerului Învăţământului şi cu asentimentul colegilor din comisie, ca urmare a absolvirii examenului de diplomă a facultăţii de Construcţii de Nave Galaţi, promoţia 1980, vă declarăm: INGINERI! Notele obţinute la examenul de diplomă au fost următoarele... (Conferenţiar inginer Eugen Marian – decanul facultăţii)
 
            Nu mai auzeam nimic. Pluteam. Eram în culmea fericirii. Îmi reveneau în minte imagini ale celor cinci ani de muncă, ani de victorii şi de înfrângeri, de triumfuri şi dezamăgiri. Deveneau istorie examenele şi emoţiile dinaintea acestora. Sunt inginer! Inginer! Inginer!... – se manifesta, liber ca pasărea cerului, entuziasmul. Prin munca mea, prin propriile eforturi! – îmi continuai, tiumfător, monologul interior. Nu am trişat niciodată, iar atunci când am încercat, era să mă pierd! – tuşai o ultimă idee, una ceva mai sensibilă. Nu, nu ego-ul se manifesta – era doar bucuria descătuşării dintr-o mare încercare de viaţă. A unei încercări determinante pentru cel ce trebuia să devin.
            Exultam şi-mi venea să-mi îmbrăţişez toţi colegii, toţi profesorii. Pe toţi îi iubeam! Pe toţi şi pe toată lumea! Frânturi de fraze minunate valsau prin mintea mea:  Vă declarăm ingineri... ingineri... ingineri... prin împuternicirea Ministerului Învăţământului... notele obţinute...
            - Hai la Mioriţa! – dădu unul semnalul.
            - La Mioriţa, la Mioriţa! – scandarăm cu toţii în cor.
 
 
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Şedinţa a patra
 
            Mă afundai mai bine în fotoliul de sub mine. Eram mulţumit. Pe chip mi se întipărise un zâmbet de satisfacţie, datorat unui vechi triumf, reactualizat acum şi retrăit la intensitate maximă. Era firesc, deoarece încercam, concomitent, gustul a două victorii remarcabile: cea a absolvirii unei facultăţi tehnice grele şi o alta, una mai subtilă, cea a înfruntării adversarului din interior. Ce argumente ar mai putea să aducă? Ieşisem inginer? Ieşisem! Trişasem vreun pic? Hm! Doar o încercare naivă. Concluzia se impunea de la sine: eram inginer de-adevăratelea! Şi cu asta: punct!
            Din adâncul fotoliului, ochii, oglinda sufletului, pe jumătate închişi, mijind şiret spre zări îndepărtate, se închiseră, mulţumiţi, de tot. Mă plasai într-o aşteptare – însoţit şi de amăgitorul ego – de care nu mă mai temeam. Cunoşteam dinainte toate atacurile posibile şi aveam pregătite paradele cuvenite. Aşa credeam eu, se va vedea.
            Ce fel de student ai fost? – mă trezi Vocea din automulţumirea de sine.
            Cum adică: ce fel de student ai fost?” Student ca toţi studenţii! Şi-apoi, ce importanţă mai are? Am ieşit inginer? Am ieşit!
            Eu cred că are! Una este să fii un student de pluton şi alta unul fruntaş, una să toceşti pentru un chinuit de „cinci” şi alta să purcezi la studiu din vocaţie!
            I-auzi Vocea! Ştia unde să lovească! Cunoştea punctele sensibile şi-şi exploata la maximum cunoaşterea. Dar era şi îngăduitoare. Dacă ar fi fost să mă judece după notele obţinute la examene şi după multitudinea de restanţe... plutonul ar fi reprezentat o performanţă, un compliment, nu un refugiu călduţ de mijloc.
            N-am terminat eu în capul listei, dar nici ultimul n-am fost...
            Te-a mulţumit mediocritatea? – îşi continuă, pe o tonalitate joasă – secretoasă, aş zice – Vocea, chestionarul.
            Mediocritatea... n-aş putea spune că m-a deranjat prea mult. Pentru că am avut parte de nişte colegi valoroşi, mai bine înşurubaţi în meseria aceasta. Altceva m-a frământat pe mine... – dădui eu frâu liber propriilor frământări.
            Ce? – punctă eliptic şi în forţă inamicul interior.
            Sentimentul că nu eram făcut pentru inginerie! Nu am excelat nici la partea teoretică, de cercetare, dar nici spiritul practic nu prea dădea pe-afară, în cazul meu.
            Nu făceam nimic altceva decât să exprim cu voce tare propriile analize de mai târziu când, ajuns ca stagiar într-unul din marile şantiere navale din ţară, mă simţeam un ignorant în faţa imensităţii vaporului aflat pe cala de lansare, conglomerat de fiare reci şi fără vlagă, ce aşteptau de la mine formula magică de trezire la viaţă. Dar eu n-o aveam! Nimeni, niciodată în cei cinci ani de şcoală înaltă nu-mi vorbise despre poezia vaporului. De faptul că puteam să-l tratez ca pe o fiinţă vie ce nu aşteaptă de la mine decât... suflul vital! Nu, eu nu eram în posesia acelui suflu! Îmi fuseseră băgate în cap doar cifre, formule, demonstraţii, teoreme şi legi. Toate acestea nu construiseră decât un eşafodaj fragil al unei false identificări profesionale. Fără viaţă, fără acea capacitate de a emite suflul vital. Eu unul nu-l descoperisem încă. Dar, poate... şefii mei? Prea erau stăpâni pe ei, prea le ştiau pe toate când ne puneau în faţă mormanul de desene din care nu înţelegeam mai nimic.
            - Stagiarule, ia cu tine planul santinei şi mergi la vapor să recunoşti toate instalaţiile! – era una din comenzile obişnuite ale şefului de atelier, cu doar doi ani mai vechi decât mine în meserie. Da, dar era şef de atelier! De aici şi înălţimea de la care îşi enunţa ordinele. Iar sarcina de serviciu primită... aceasta îmi ocupa o zi întreagă.
            Cu timpul, am început să deprind tertipurile şantierului. De exemplu: cu cât veneai mai murdar de vaselină, rugină şi motorină de la vapor, cu atât erai mai bine văzut. Cât despre planul santinei... niciodată, niciun şef nu ne-a explicat ceva din el. În cel mai fericit caz, trecea aşa, vag, cu mâna pe deasupra lui, trăgând, dinainte de a explica ceva, concluzia firească (pentru el): - E simplu, stagiarule! Ce mai este de înţeles aici?! Şi mă părăsea suveran, cu un aer de superioritate întipărit pe chip. Se spune că meseria trebuie furată, nu predată. Aşa o fi, dar noi eram ingineri. Cu diplomă! Iar muncitorii ştiau mai multe decât noi. Mult mai multe! Se-nvârteau cu rost nu numai prin santină, ci prin tot vaporul. Ei ne judecau fără milă, iar şefii... şefii nu aveau nevoie de concurenţă pe post. Şefii, ingineri ca şi noi, aceeaşi tagmă, acelaşi aluat tehnic frământat în laboratoarele aceleiaşi politehnici, ei ar fi trebuit să ne iniţieze pe noi, stagiarii, în meseria de inginer. Dar nu, poziţia de şef trebuia pusă la adăpost de entuziasmul şi dorinţa de învăţare (şi promovare) a noilor veniţi. Mai mult chiar, îndrăznesc să gândesc că şi şefii mei erau preocupaţi să dea bine în faţa şefilor lor, care şefi... Era aşa o îmbârligătură de cumetri, naşi şi fini în stufoasa organigramă a şantierului... Bineînţeles, toţi erau membri de partid destoinici!
            Nu ţi-au plăcut fiarele... – mă aduse înapoi Vocea.
            Nu numai fiarele. Dar nici uleiurile, rugina, mirosul combustibili-lor, al sudorilor îmbâcsite de praful omniprezent ce se aşeza pe trupurile muncitorilor în timpul unei zile de lucru. Chiar şi cârpele murdare rămase în urma lor îmi repugnau. Am detestat salopetele soioase ce trebuiau spălate săptămânal (cel puţin!) şi care nu mai ieşeau niciodată la lumină aşa cum ar fi trebuit. Nu mi-au plăcut nici atelierele imense, întunecoase şi reci. Mai mult de atât: pot spune că le-am urât. În plus, nu mi-au plăcut inginerii (specialiştii) încrezuţi! Toate acestea s-au constituit în partea urâtă a visului meu de devenire profesională.
            Tăcui. Mai erau atât de multe de spus... îmi dădusem, în fine, drumul la tot năduful acumulat în ani şi ani.
            Vreau, totuşi, să-ţi dau o mână de ajutor.
            Rămăsei şocat. Trecuse, oare, de partea mea, Judecătorul?
            Te judeci prea aspru! De ce omiţi perioada în care ai trecut la serviciul Proiectări, în urma învârtirii cadrelor”?
            Zâmbii amuzat. „Învârtirea cadrelor” era una din vorbele de duh preferate ale lui nea Lae, mecanicul şef cu care mă împrietenisem încă de la început, odată cu aterizarea mea la secţia Mecanică. Una din metodele de pregătire a noilor ingineri stagiari era rotirea cadrelor”. Adică, trecerea lor prin mai multe servicii, ateliere de producţie sau tehnice. De aici şi până la „învârtirea cadrelor”... n-a mai fost nevoie decât de umorul şi imaginaţia lui nea Lae.
            Nea Lae fusese – după cum umbla vorba prin şantier – un mecanic şef de excepţie.
            El, mecanicul şef şi comandantul sunt cele mai importante personaje de pe un vapor, ei sunt şefii unanim recunoscuţi. Dacă sarcina de căpătâi a comandantului o reprezintă manevrarea vaporului în deplină siguranţă pe mările şi oceanele lumii şi ajungerea la destinaţie cu marfa intactă şi tot echipajul sănătos, în competenţa mecanicului şef intră sala maşinilor. Oricât de bun navigator ar fi comandantul, dacă motorul principal nu răspunde comenzilor... sau motoarele auxiliare ce asigură energia electrică pe vapor ar da rateuri, sau s-ar bloca maşina cârmei, sau pompele de circulaţie a fluidelor s-ar gripa... Un vapor este o adevărată uzină şi totul trebuie să funcţioneze ireproşabil. O uzină pe mări şi oceane agitate – gata oricând să te înşface dacă nu le acorzi respectul cuvenit – nu pe pământ tare şi uscat!
            Un astfel de mecanic şef – competent – fusese nea Lae. Doar că acum, asemenea îngerului căzut, şi nea Lae era un şef mecanic repudiat. Mai  făcea parte din schema secţiei Mecanică doar pentru că era obligatoriu ca postul de mecanic şef să fie ocupat de cineva. Utilitatea lui se făcea acut simţită atunci  când  un  vapor era programat  să  plece  în  probe  de  mare.
M-am exprimat corect: acut, deoarece exact atunci se întâmpla ca nea Lae să tragă una din beţiile lui de pomină ce-l ţintuiau în garsonieră câte o săptămână încheiată şi nimeni nu reuşea să-l trezească şi să-l aducă apt de muncă la serviciu. Sau la vapor. Turbau atunci toţi şefii şi, biciuiţi aprig de secretarul de partid, plecau în formaţie completă la domiciliul beţivului ăla ordinar, să-l aducă pe sus, legat fedeleş, dacă altfel nu se poate şi să-l abandoneze într-o cabină la vapor. - Şi să-l daţi afară după ce încheiaţi probele astea! – tuna secretarul de partid, susţinut, la unison, de toată crema yes-man-ilor de pe încrengătura (organigrama) amintită mai sus. Avea dreptate şefimea să fie iritată de atitudinea mecanicului şef: fără el, nu se putea pleca în probele de mare. Aşa erau regulile stabilite de Registrul Naval. Iar nea Lae ştia aceasta. Era momentul lui de glorie, când se răzbuna pe dispreţul cu care-l tratau mai marii şantierului şi-i făcea pe toţi să-i ciugulească din palmă. Îi ieşea.
            În anii lui de glorie, printre altele, făcuse parte din delegaţia României de supraveghere a lucrărilor de construcţie a primelor nave de pescuit oceanic româneşti, într-unul din şantierele poloneze. Se pare însă că viciul băuturii îl caracteriza încă de pe atunci. Şi nu numai al băuturii. Îmi povestea, amuzat:
            - Inginerule, la polonezi, dacă aveai o gagică şi erai acceptat în cercul ei de prietene, nu se lăsau până nu se culcau toate cu tine.
            - Dar gagica nu se supăra, nea Lae? – întrebam eu, naiv.
            - Nu, măi, aşa le plăcea lor: să-şi împartă bărbaţii.
            - Zău, nu le mai umfli şi matale? – făceam eu loc îndoielii.
            Sau, relata nişte aventuri şi mai savuroase, de pe vremea când naviga pe mările şi oceanele lumii:
            - Să vezi cum era cu braziliencele – îşi începea el o nouă poveste, captându-mi, instantaneu, atenţia.
            - Cum era, nea Lae? – tema mă scotea imediat din lâncezeala parcă nesfârşitei zile de muncă şi-l trăgeam într-o cabină din vapor, pentru a mă bucura în linişte de întâmplările nemaipomenite cu care mă obişnuise noul meu prieten.
            - Fii atent! De regulă, până să fim acceptaţi în port – îşi începea el naraţiunea – aruncam ancora undeva, în larg. Gata cu munca! Urmau  momente de relaş pentru toată lumea. Plajă, înot, pescuit, admiram zborul delfinilor pe lângă vapor şi hrăneam pescăruşii care îţi luau mâncarea din mână... Din zbor, măi!
            - Chiar aşa, nea Lae? – îl suspectam eu, neîncrezător. În mintea mea, tabloul desfăşurat de el prindea consistenţa exoticului unor locuri pe care nici măcar nu visam că le-aş putea vreodată vizita: Brazilia, Atlantic, plaje imense, vapor la ancoră – dulce lâncezeală; soare vesel ce-şi lansează jucăuş săgeţi de lumină arzătoare pe trupurile înnegrite, înfierbîntate şi transpirate ale marinarilor, culori vii şi intense, ca de pe paleta unui pictor impresionist, iar apa... albastră... sau turcoaz...  limpede şi liniştită, ca o oglindă perfectă din care apăreau, ca de sub bagheta unui iluzionist talentat, delfinii – calm aparent; apoi, la altă mişcare de baghetă, iată şi oportuniştii pescăruşi aflaţi în zbor razant în căutarea hranei...
            - Crede-mă, că nu te mint! – mă asigura el, scoţându-mă din reverie.
            - Hai, zi ce-i cu braziliencele alea! – îl îndemnam eu, tot mai incitat.
            - Băi, şi cum stăteam noi aşa, cu burţile la soare şi hrănind pescăruşii, odată văd că se apropie de vapor câteva bărci, pline ochi, dom’ inginer, cu... femei!...
            Nea Lae făcu o mică pauză, ca pentru trezirea propriilor simţuri din moleşeala aşternută de timp şi vârstă şi, cu siguranţă, pentru excitarea instinctelor primare ale junelui şi necoptului său receptor, stagiarul. Un plescăit pofticios de limbă îl determină să continue relatarea spumosului subiect:
            - O groază de brazilience tuciurii şi gălăgioase ce strigau ceva pe limba lor, naiba înţelegea ce spuneau ele acolo, dar care au aruncat nişte parâme la bord şi s-au căţărat agile până la noi... ca pe vremea piraţilor, dom’ inginer!
            - Nu te cred, nea Lae!
            - Ba să mă crezi, că nu te mint defel! Şi erau aproape... goale! – punctă viclean şi decisiv, bătrânul mecanic şef, pândindu-mi căutătura ochilor.
            Ei da, chiar că punctase decisiv. Mintea junelui se depărtase complet de imaginea tabloul idilic (şi cuminte) descris mai devreme, pentru a elibera cortexul în vederea acceptării noilor informaţii declanşatoare a instinctelor primare.
            - Goale?! Nu te cred! Şi... ce voiau braziliencele, nea Lae? – se trezi naivul din mine.
            - Ce să vrea, ce să vrea! Parcă tu nu ştii ce vrea o muiere! Au sărit pe noi, tinere!...
            - Nu te lauzi?! – mai încercai eu odată veridicitatea poveştii mecanicului şef.
            - Nu mă laud, omule! Îţi jur!
            N-aveam niciun motiv să mă îndoiesc de adevărul spuselor lui nea Lae şi-apoi, naraţiunea era... spumoasă! Dădeau bulele pe-afară! De ce
să-mi stric singur plăcerea poveştii?! Iar imaginea bronzatelor şi musculoaselor brazilience – cum mi le închipuiam eu – căţărându-se goale pe liane, asemenea piraţilor prevestitori de distrugere şi moarte... întregeau panorama. O completau, îi dădeau viaţă. Mai mult, femeile din povestea mecanicului şef erau aducătoare doar de plăceri... păcătoase!...
            - Care a fost tariful, nea Lae? – îl întrebai eu curios să aflu cum se prezintă piaţa braziliană la acest capitol.
            - Nu cereau nimic! Decât bărbăţia şi... să le dai ceva acolo să mănânce şi să aibă unde dormi. Dacă voiai să le mai oferi şi tu un parfum, un... Rexona, ceva... erau cele mai fericite femei din lume. În rest, pescuiau, făceau mâncare, spălau, dereticau prin cabină şi ne munceau la pat, băi... să smulgă vaporul din ancoră, nu alta!
            - Chiar aşa, nea Lae? – continuai eu, cu mintea excitată, să-mi completez tabloul exotico-erotic. Şi au stat mult?
            - Cât am vrut noi să le ţinem! Atât! După ce mă plictiseam de una, îi făceam doar un semn şi... pleca! Fără supărare! De regulă, la o altă cabină, la un alt coleg. Iar mie îmi venea alta în loc, mai planturoasă, mai iubăreaţă...
            - Hai, măi, nea Lae, că te şi lauzi!
            - Nu, nu mă laud deloc! Dacă vrei să mă crezi... de bine! Dacă nu, nu! – făcu mecanicul şef pe ofensatul.
            - Te cred, te cred! – mă grăbii să-mi repar stângăcia.
            - Ar mai fi şi ceva neplăcut în toată povestea asta – se confesă nea Lae până la sfârşit, coborând vocea şi uitându-se, cercetător, în jur. Nu că
i-ar fi păsat de eventualele timpane securiste, dar aşa-i era lui felul: aparent taciturn, nu se deschidea chiar în faţa oricui.
            - Ce-ar fi putut perturba viaţa în Eden, nea Lae? – îl chestionai nerăbdător şi cu o vagă bănuială în cap.
            - Până am intrat în port... toţi ne-am umplut de sifilis, inginerule! – îşi finaliză povestea, chicotind (îi era caracteristic), contestatul mecanic şef.
            Tabloul idilic se dovedi, astfel, fals, plin de pete. Pictorul impresionist aşezase greşit culorile pe şevalet. S-a înfruptat lacom din oferta femeii, dar nu s-a aplecat şi asupra sufletului ei. Dacă i-ar fi cercetat inima... ce lumini ar fi surprins! Dar aşa... 
            Cam acestea erau subiectele pe care le dezvoltam în discuţiile cu nea Lae. Cu oarecare vinovăţie constat acum, după trecerea anilor că, în relaţia cu el, am dat o mai mare atenţie poveştilor exotico-erotice, decât descoaserii lui pe marile temele tehnice ce-ar fi trebuit să mă preocupe. Aş fi avut ce învăţa de la un veritabil specialist şi, poate că, astfel, aş fi reuşit să-l scot şi pe el de pe panta autodistrugerii. Nu ştiu, poate. Ghinionul lui (şi al meu) a fost că ne-am întâlnit într-un moment în care el era doborât de viaţă, iar eu încă nu-mi cunoşteam rostul. Dacă m-au interesat mai mult naraţiunile lui spumoase o pun şi pe seama tinereţii mele şi a refulărilor specifice.  
 
            Se bagă în seamă Vocea Interioară: Ce repede te absolvi, tataie!
            Ei, dacă aş fi avut, atunci, mintea de „tataie!”... – îi ripostai, deranjat, Vocii. Şi continuai, smerit, în virtutea propriilor frământări: E adevărat: cunoscându-l pe nea Lae, mi s-a oferit posibilitatea să învăţ meserie de la un meseriaş şi, în acelaşi timp, de a-l salva de la pierzanie. Măcar de la cea lumească. N-am înţeles aceasta la timpul potrivit. Dar nici sufletul meu nu era salvat! Ai uitat?
            Ce să fac? Vocea Interioară era programată, încă de la început, pe scormonit. Pe scormonit şi învârtit cuţitul în rănile sufletului.
  
            În restul timpului, căuta să fie cât mai şters, să se piardă în decor, şi mai mereu cu o ţigară în colţul gurii. Când, în prima zi de stagiatură, m-am prezentat la şeful de secţie, la Mecanică, primul om pe care l-am întâlnit a fost nea Lae. Dădea cu măturoiul prin birou. Restul, muncitori, maiştri şi ingineri, erau la vapor. De la înălţimea ce consideram că mi-o asigură bucata mare de carton pe care scria, oficial, Diplomă de inginer, am considerat, cu oarece dispreţ, că m-a întâmpinat femeia de serviciu.
            A fost o altă lecţie de viaţă ce mi-am însuşit la timpul potrivit: nu trebuie să dai importanţă oamenilor importanţi mai mult decât merită. Sub aparenţa cuvintelor mari şi a hainelor preţioase se poate ascunde un suflet găunos. Nea Lae, în schimb, disimulat în umilul măturător de birouri, avea un suflet ce şi-l punea la dispoziţie oricui era dispus să-l descopere. Dar, ca să ţi se dezvăluie,  trebuia,  la rândul tău,  să fii caracterizat de umilinţă.  
L-am preferat pe viciosul, dar onestul suflet ce purta numele de nea Lae, îngâmfaţilor şi infatuaţilor ingineri, colegii mei de breaslă. M-am simţit mai bine în compania lui.
            Ce mai ştiu de nea Lae? La beţia din urmă, căutat fiind acasă după săptămâna de rigoare, a fost găsit fără suflu în patul lui. Înconjurat de o grămadă de sticle goale. Şantierul i-a plătit coşciugul şi i-a suportat cheltuielile de înmormântare. Nea Lae nu mai avea pe nimeni – îl părăsise şi nevasta. Noi eram familia lui. Singura lui familie, aşa imperfectă cum era ea.
            Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău zbuciumat, nea Lae! Şi poate, vreodată, într-o viaţă viitoare, ne vom regăsi la o masă a păcii interioare, cu un pahar de ambrozie în faţă. Ce spui? Te legi?
 
 
MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Nu s-a terminat chinul
 
            Vocea tăcea. Probabil, îl judeca pe nea Lae. Sau pe mine. Ceva de genul: Ce mai bagi astfel de personaje dubioase în povestea ta? Nu-ţi ajung neîmplinirile tale? Dar nu, Vocea nu s-a pronunţat. Mai mult, m-a surprins atitudinea Judecătorului:
            E de remarcat lecţia însuşită. Ai reuşit să discerni la timpul potrivit şi să descoperi sufletul omului. Aşa vicios cum era el. Ai coborât de pe piedestalul fals pe care ţi-l construiseşi singur şi ai reuşit să vezi. Să vezi cu ochii Spiritului! Ar fi de punctat... – îşi încheie pledoaria favorabilă, Judecătorul.
            Prinsei curaj şi-ndrăznii:
            Şi de ce nu se punctează?!
            Dar ce? Aşa uşor se poate înclina balanţa dreptăţii? Atât mi-a trebuit, căci Judecătorul îmi ripostă sarcastic:
            Pentru că, în loc să-l descoşi pe nen’tu Lae în problemele cu adevărat importante pentru tine, cele tehnice şi să înveţi meserie, te-ai... băgat în mocirla în care el se complăcea de multă vreme! Pentru că l-ai încurajat, neluând atitudine faţă de viciile manifestate, să-şi continue viaţa distructivă! În loc să-l ridici pe el, te-ai afundat şi tu! De asta, inginerule!
            Trebuia să recunosc: printr-o mişcare fulgerătoare, Judecătorul mă dusese în ippon. Mă fixase cu umerii la podea. Iar Procurorul, dacă tot eram dovedit, nu trebuie să mănânce şi el o pâine? Urmă atacul:
            Revenim: la Proiectări te-ai specializat în bărci de salvare! Ai fost în delegaţii prin toată ţara, ţi s-a cerut şi ascultat părerea competentă... Ce te-a oprit din ascensiunea profesională?
            Aveam răspunsul perfect. Deja jubilam.
            Boala! Boala a pus capăt ingineriei, viselor mele de devenire profesională!
            Asta se cunoaşte! – mi-o reteză, fără milă, Judecătorul.  
            Credeam... ce naiba mai aveam dreptul să cred? Mă simţeam din nou pus la zid. Şi nu din cauza imperativităţii ce mă ţintuia, ci a evocării unei neputinţe greu de acceptat la timpul respectiv: exact când mă credeam mai puternic, mai stăpân pe propriul destin, când nimic nu părea a sta în calea zborului descriptiv al împlinirii aspiraţiilor profesionale (şi nu numai), o nesuferită de hepatită mi-a dat întâlnire, un... rendez-vous nedorit – de ce tocmai mie, Doamne?! – la drum de zi, a evoluat (hepatita!) spre ciroză şi m-a condamnat la... deces!
            Ei, da, obişnuim ca, atunci când ni se întâmplă ceva rău, să ne îndreptăm cu reproş spre El şi, privind chiorâş în Sus, să-L luăm, cam impertinent, la întrebări, ceva de genul: - De ce eu, Doamne?! Apar şi momente dificile în viaţă, e perfect adevărat. Dar de ce, de ce atunci când ne este bine, uităm să ne îndreptăm atenţia spre Acelaşi El, cu aceeaşi întrebare dar, de data aceasta, adresată cu faţa luminoasă a recunoştinţei cuvenite: - De ce eu, Doamne?!  
 
            De ce eu, Doamne?! Da: de ce eu, Doamne?!
             
            Întrebarea, revenită ca un laitmotiv, a devenit fundamentală pentru mine. Dacă aş primi răspunsul (sau răspunsurile) aşteptat (e), mi-ar fi mai uşor să-mi canalizez acţiunile viitoare. Şi întrebările pot continua:
            Ce program ai cu mine? De ce m-ai ales din nou pentru viaţă? Pentru viaţa aceasta? De ce eu trăiesc, în timp ce alţii nu au mai avut loc pe Pământ? Chiar aşa: de ce eu trăiesc, de ce m-ai smuls din braţele cernitei şi antipaticei purtătoare de coasă?
            Ai primit răspunsurile aşteptate? Ţi-a răspuns Dumnezeu? – îmi forţă Conştiinţa dorinţa de a mai scormoni străfundurile sufletului, până la limita penetrării Înaltului.
            Nnnu! Nimic clar, nimic evident... Dar ce este clar, ce este evident atunci când Dumnezeu Se manifestă? Toate ne par atât de fireşti – le considerăm un fel de drept al nostru! – încât uităm că totul se petrece doar datorită dorinţei şi iubirii Lui!
            Ce faci? De când îţi bazezi filosofia pe credinţa în divinitate?! Până mai ieri erai ateu!
            Şi ce, nu am şi eu dreptul la revelaţie?
            M-am făcut şi mai mic în fotoliu. M-am chircit de tot. Mi-am amintit de amărăciunea încercată atunci când, în urma descoperirii şi recunoaşterii lui Dumnezeu, a fericirii ce o probam, la modul absolut, pentru prima dată în viaţă, m-am confruntat cu neîncrederea şi suspiciunile celor apropiaţi mie. Aici era durerea: mama, tata, fratele – ei, sânge din sângele meu! – nu m-au înţeles, ci doar mi-au acceptat (cu îngăduinţă şi cu speranţa că: i-o trece lui) alegerea pentru că, nu-i aşa, eram sânge din sângele lor! Vedeţi? „Sânge din sângele meu” funcţionează în ambele direcţii, dar cu aşteptări complet diferite. De ce, oare, nu vedem toţi la fel? Ce ne deosebeşte? Eu am aflat răspunsul, îl ştiu şi sunt convins de veridicitatea lui, dar discernământul îmi sugerează să nu li-l enunţ chiar în acest moment al filosofie mele.
            Să revenim cu picioarele pe Pământ! – mă smulse personajul colectiv al judecăţii mele din disertaţia filosofică.
            Era şi timpul: nici la acest capitol nu excelam.
            Munca la Cultură ţi-a adus satisfacţii. Şi ţi-a plăcut. Întrebare:
ţi-ai atins limita maximei competenţe?
            La Cultură... A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea. Mi-a plăcut să lucrez cu artiştii. Cu artiştii plastici, cu cei lirici, cu actorii, cu scriitorii... Ce oameni minunaţi! Ce lume deosebită m-a acceptat şi mi s-a descifrat! Le-am vizitat atelierele de creaţie, i-am urmărit din culise, le-am citit creaţiile literare, am dat o mână de ajutor la promovarea artei lor. În clipe de tainică comuniune spirituală, mi-au destăinuit din poveştile ce le-au pigmentat viaţa, mi-au vorbit despre visele ce le-au jalonat tinereţea zbuciumată, despre împlinirile şi răsunătoarele eşecuri ce le-au marcat evoluţia pe imensa scenă a artelor. (Şi marii artişti au suferit eşecuri?! „Alo, Conştiinţa! Se aude şi acolo despre ce se vorbeşte aici?” Pauză. Ce, recunoaşte cineva când nu-i convine situaţia? Chiar şi propriei conştiinţe îi vine greu să accepte, uneori, faptele. Ce o fi aşa de greu să ne comportăm firesc?!) Le-am şi mi-au devenit prieteni. Ce le-am întors, la schimb? Am participat activ la organizarea de spectacole, expoziţii şi tabere de creaţie, am stimulat ego-ul mai marilor zilei în susţinerea acţiunilor culturale, am căutat şi descoperit sponsori sensibili la actul de creaţie. Am deschis multe uşi, dar... mi-au şi fost trântite altele în nas. Am avut nopţi nedormite din cauza frământărilor din aşternut sau a manifestărilor ce se întindeau dincolo de stingerea stelelor de pe cer. Deh! Actul cultural cerea (cere în continuare!) sacrificii. Şi nu întotdeauna doar din partea creatorilor înşişi. Am discutat cu primari sau cu prefecţi, cu parlamentari şi şefi de partide, cu generali, cu directori sau oameni de afaceri, dar şi cu şoferi, gestionari, şefi de hotel sau de restaurant, soldaţi, paznici sau femei de serviciu. Mulţi entuziaşti şi la fel de mulţi ignoranţi. Mi-am făcut numeroşi prieteni. N-aş vorbi şi de duşmani. Mulţumită unor astfel de întâlniri, pot spune că, perioada petrecută ca umil slujitor al culturii, a fost cea mai rodnică din punct de vedere al esteticii vieţii. E adevărat: să înveţi să vezi prin ochii pictorului, să-ţi cânţi spusele aidoma cântăreţilor lirici, să-ţi dai seama că viaţa este, de fapt, un joc pe o scenă imensă, cea a uriaşei lumi, asemenea actorilor... şi toate acestea să devină capitol al unei noi cărţi, cea a propriei vieţi... nimic din toate acestea nu erau accesibile, înainte, muritorului din mine. Da, era din ce în ce mai convins că nu întâmplător făcuse saltul – aparent, nefiresc – de la inginerie la cultură. Mâna nevăzută din neant schimbase tabla de şah a jocului său şi transformase „pionul” într-o „figură” – nu cea mai importantă, dar... „figură”!       
            Nu ştiu dacă mi-am atins limitele competenţei, nici nu mi-am pus vreodată problema. Să însemne, oare, că am făcut „bine” ceea ce am făcut la timpul respectiv? Nu solicit decât un „bine”, pentru că sunt conştient că întotdeauna ar fi putut fi depăşit acest calificativ. Atât: doar un „bine” doresc să-mi fie recunoscut!
            Cine eşti tu să ai pretenţia să-ţi fie recunoscut ceva? – mă luă iar la zbârnă, Vocea. Iar te identifici cu ego-ul? Doar ego-ul poate emite astfel de pretenţii – parcă aşa spuneai cândva! El este cel care „vrea”, cel căruia „îi place”, cel care „se supără”...
            Nu, nu este vorba de mândrie – dădui înapoi, speriat – dar... încercând să-mi explic şi să-mi justific acţiunile, încercând să aşez în balanţă cu egală măsură toate faptele... e posibil să mai şi pierd direcţia...
            Ce-o mai fi făcând Procurorul, ce i-o mai fi cocând mintea? Nu s-a manifestat demult. De ce tăcea? Tăcerea lui putea fi de bun augur dar, la fel de bine (sau de rău!), putea fi şi ceva neplăcut la mijloc... Surpriza veni de unde mă aşteptam mai puţin:
            Din acest moment, renunţăm la orice scor! – decise, surprinzător, Judecătorul. Schimbăm maniera de lucru!
            Cum aşa? – sări ca ars Procurorul. Mai sunt speţe de analizat şi... nu s-a prescris încă nimic! – îşi probă acesta jalnica argumentaţie acuzatoare.
            Avocatul tăcea. Lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată şi favorabilă. Chiar dacă, momentan, scorul îi era favorabil clientului său, nu se putea şti cum ar fi evoluat ulterior. Aşa că, indicat era să folosească arma non-combat-ului. „Tăcerea e de aur!” – asta îi indica arta diplomaţiei.
            Rămâne cum am hotărât! – îşi susţinu decizia, Judecătorul. Şi şi-o argumentă apoi: Judecăm aici o viaţă, nu o faptă anume. O viaţă cu urcuşuri şi coborâşuri, cu decizii corecte şi eronate, nici mai vinovată, nici mai puţin vinovată ca a altora, cu lecţii înşuşite sau ratate şi cu evoluţii umane şi... şi nu numai.
            Pe moment, mă liniştii. Era mult mai simplu a-mi revedea viaţa fără a fi supus presiunii unui scor ce, până acum, reuşisem să-l înclin în favoarea mea. Nici Vocea nu mă mai deranja. Conştiinţa se abandonase şi ea, de mult, Judecătorului. Iar acesta – abia acum îmi dădui seama! – era de partea mea!
            Ce ar mai fi de adăugat la speţa în cauză? – reveni Judecătorul la tonu-i rigid, neutru şi scorţos, parcă pentru a-mi contrazice naivele speranţe în privinţa clemenţei arbitrului de instanţă.
            Căsătoria! Să spună acuzatul dacă şi-a respectat jurământul castităţii! – punctă, triumfător, schimbând macazul, Procurorul şi, ţintuindu-mă cu privirea, mă împunse, efectiv, cu degetul în piept.
            Avocatul îşi întoarse, speriat, privirea spre mine. Nici Conştiinţa nu era mai liniştită. Acum se puteau afla atât de multe lucruri rele!... Şi degetul ăsta al Procurorului... exact în inimă s-a înfipt! Doare!...
            M-am căsătorit din dragoste! – începui, speriat şi cu voce stinsă, cu partea luminoasă a noii poveşti.
            De la început! Ca de obicei, s-o luăm cu începutul! – îmi reaminti Judecătorul, una din exigenţele lui.
 
sursa text: Florin Meşca, romanul "Marea visăreală"