« Revista ASLRQ

 

Gheorghe Andrei NEAGU - CASCA

 

            Am ajuns la aeroport cu mult înainte de timpul stabilit. La postul de control m-au salutat şi mi-au ridicat bariera fără a-mi controla autorizaţia. Eram aşteptat. Trebuia să zbor pe ultimul tip de avion de vânătoare, speranţa tuturor constructorilor noştri.

Se ştia de el, oricât de mult se străduiră să-l ţină secret. Vigilenţa tuturor se canaliza asupra păstrării procesului de fabricaţie şi a tuturor elementelor ce ar fi putut interesa potenţialii noştri adversari. Am intrat în hangar. Avionul minuscul strălucea în lumina reflectoarelor, ca argintul. Multe din componentele lui erau din materiale absolut noi. Aveam să zbor singur cu toate că din echipaj trebuiau să mai facă parte încă două persoane. Cel puțin, așa se procedase la toate simulările. Zburam numai eu. Decizia se luase în ultimul moment, fără să fiu consultat. Nu-mi era teamă. Mă documentasem cu seriozitate. Ştiam teoretic toţi parametrii de la antrenamentele anterioare. De asta nu aveam emoții. M-am apropiat de el. L-am mângâiat cu palma, lăsându-mi pielea să se-nfioare de răcoarea materialului lipsit de orice asperitate. Era atât de lucios, atât de şlefuit, încât rugozitatea tindea spre valori de domeniul incredibilului.  Motoarele, cu toate că fuseseră puse în funcţiune în standardul de probă, păreau neatinse. Deodată am simţit că sunt  privit . M-am întors. Venea generalul şi suita de tehnicieni pregătiţi pentru marea încercare. Îmi zâmbeau încurajator, plini de speranţe. Ştiam cât de mult se muncise la acest proiect şi câte speranţe se puseseră în valorificarea acestui tip de avion. S-au apropiat de mine cu solemnitate . Mi-au strâns mâna şi mi-au urat cele cuvenite.  Apoi m-au urcat în carlinga mică, dar confortabilă. Aşa am părăsit hangarul.

             Întotdeauna procedam astfel. Mi se părea că-i dau ceva din sufletul meu, că avionul se umaniza. Eram totdeauna cuprins de respect pentru strădania zecilor şi sutelor de tehnicieni, de a da viaţă gândurilor şi năzuinţelor atâtor suflete omeneşti. Când am ajuns pe pistă, cablul de remorcare s-a desprins firesc şi am primit cale liberă. Am decolat uşor, fără probleme. Acum puteam să mă avânt spre tăriile cerului până la epuizarea parametrilor tehnici funcţionali pentru care  fusese construit aparatul. Ţineam legătura în permanenţă cu turnul de control. Mi se făcuse încă o verificare. Aveam şi automatul ca măsură suplimentară de conducere. Nimic nu se putea întâmpla.

– Treci pe automat, am auzit comanda turnului de control.

– Trec comanda pe pilot automat, am repetat, executând manevra potrivită. Apoi am început să privesc aparatura de bord şi să comunic datele cu voce puternică şi clară, turnului. Ştiam cu ce rapiditate se analizau datele comunicate.

– Nu concordă altitudinea comunicată de dumneavoastră, cu cea măsurată de noi, am auzit deodată în căştile mele.

Am repetat datele indicate de aparatură şi din nou mi s-a comunicat că nu concordă. Am început să mă agit. Ce putea fi?

– Trec pe comandă manuală, am spus aşteptând aprobarea.

– Se aprobă. Treci pe comanda manuală, am primit avizul de la sol şi am început să fac manevra de cuplare. Dar spre stupoarea mea, n-am reuşit. Automatul continua să funcţioneze.

– Nu se decuplează, am comunicat.

– Am înţeles, nu se decuplează. Mai încearcă o dată, mi s-a răspuns cu calm şi firesc de la sol.

– Mai încerc o dată, am răspuns, executând imediat comanda. Degeaba. Pilotul automat continua să funcţioneze. Fără să mai cer aprobarea, am repetat comanda. Zadarnic. Nu se deconecta.

– Nu reuşesc deconectarea, am comunicat cuprins de îngrijorare.

– Fii calm! Vom trimite noi comenzile de întoarcere. Vom pilota de la sol. Fii calm, au fost ultimele instrucţiuni primite.

Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Pilotul automat își făcea de cap de parcă ar fi căpătat o viață a lui și numi a lui. Zburasem pe multe tipuri de avioane şi de fiecare dată fusesem mulţumit de ele. „ Iar acum,  să dau greş? Niciodată !”.

           – Atenţie, atenţie! Nu răspunde nici la comenzile noastre. Va trebui să te salvezi. În curând vei ieşi din raza noastră de control.

            – Am înţeles.

            – Atenţie, atenţie! Nu te auzim. Salvează-te!... Salvează-te!...

  

                                         * * *

  

Gospodarul se opri fără de veste. Gâfâia. Efortul aproape că îl epuizase. Își dăduse căciuloiul pe spate,lăsând fruntea transpirată în bătaia vântului. Adierea se dovedi a fi de ajutor.

- Îmi veni mintea de pe urmă, zise el uitându-se pierdut spre înălțimi.

Dar nu se vedea ceva anume. Era doar cerul vinețiu,din care coborau rar fulgii mari și pufoși.

- Adă cheia de la poartă! Se trezi rostind bărbatul în vreme ce-și murseca țigara din colțul gurii. Femeia nu-i răspunse. Avea felul ei de a reacționa la cererile bărbatului. Am coborât din mașină. Pentru mine se pregătea de zor gospodarul. Tocmisem din vară un porc, pe care  să-l iau înainte de Crăciun

 - Hai fă,mai vii odată,zise bărbatul gata să se lase păgubaș.

Dar ea nu veni. Avea altceva de făcut. Adusese deja câteva brațe de paie. I le așezase la picioare,așteptând. Dacă mai era nevoie.

- Vezi de încălzește apa aia cât mai bine. Să fie fierbinte, dictă el ca întotdeauna, plecând singur după cheie. Ea se prelinse ca o umbră prin zăpadă spre bucătărie. Mai apucă un snop de strujeni și-l îndesă sub ceaunul de tuci de pe plită, în care apa sta gata să  dea în clocot. Își luă ibricul de tablă, și se îndreptă spre polobocul plin cu apa care prinsese deja o inie evidentă. O sparse cu marginea smălțuită a ibricului și-l umplu de câteva ori cu apă,pentru ca să-l golească tot de atâtea ori în ceaun. Inia se topi și-și pierdu conținutul în apa ce se încălzea tot mai mult.

Gospodarul își făcu o cruce mare cu mâna din care abia schimbase cuțitul. Apoi se trezi rostind cu voce tare:

- Adu cățuia cu tămâie!

Femeia nu-l auzi. Era prinsă cu încălzitul apei. Își luase grija că mai era nevoie de ea la căpătâiul porcului. Asistat de încă doi bărbați din sat ,țăranul se oțărî din nou spre tinda casei.

- Tu n-auzi? Adu cățuia cu tămâie! , repetă el dorința poruncitoare.

- Dar s-a terminat când am fost la cimitir. Alta nu mai am, veni într-un târziu lămurirea.

Sătul de așteptare ,își îndemnă tovarășii să imobilizeze porcul, legat de un picior cu o funie scurtă. Și când era gata să-i înfigă cuțitul în beregată, țâșni vierul din coteț. Se repezi la ei cu un grohăit înfricoșător. Luat prin surprindere,țăranul își pierdu cumpătul și se îndepărtă de godacul pregătit de înjunghiere.

- Dacă aveam tămâie nu se mi întâmpla așa ceva,zise el cu convingere, apucând un par ce stătea la îndemână de prin bătătură.

Reuși să izgonească vierul în cotețul ce rămăsese cu poarta deschisă și se întoarse iar spre locul pregătit de sacrificiu. Guițatul purcelului transformat într-un horcăit agonic sub lama cuțitului înfipt adânc în gât se întrerupse. În același timp, în curte se prăbuși ceva fără veste, din văzduh. Și în vreme sângele porcului  se risipea în pământul pudrat cu zăpadă, din faldurile albastre ale unei imense țesături căzute din cer, se ivi zvârcolindu-se un om cu o cască lucitoare pe cap . Avea fața acoperită cu o mască fumurie din care se iveau două furtunuri argintii ce duceau undeva spre spate. Rămas cu lama cuțitului însângerată în sus,țăranul dădu să se frece la ochi. Lama cuțitului îi crestă ușor obrazul. Durerea îl trezi.

- Paștele mă-tii de muiere, adu o cârpă și ligheanul cu apă, apucă el să mai răcnească spre tinda bucătăriei de unde femeia chiar venea în fugă cu apa încălzită și un ștergar pe umăr.

- Ce-ai pățit bărbate!apucă ea să se mire, zărindu-i sângele de pe față.

El nu-i răspunse. Era convins că dacă ar fi tămâiat ograda,cotețul și porcii, așa cum făcea de obicei înainte de sacrificiu, nu s-ar fi întâmplat atâtea ciudățenii. Iar când își îndreptă privirile spre ciudățenia ce coborâse din văzduh, mai apucă să zărească silueta unui bărbat, care  strânsese rapid  țesătura, fugind  cu ea în brațe spre fundul grădinii. Ar fi vrut să se ia după el,dar porcul încă mai dădea semne că nu-și dăduse duhul iar femeia stătea cu ștergarul pregătit să-i șteargă sângele de pe obraz. Se mulțumi să culeagă casca rămasă în locul în care căzuse. I-o dădu femeii, după ce-i luă ștergarul din mâini. Îl muie în apa călduță și se șterse cu ușurință pe zgârietură.

- Ce să fac cu asta? Întrebă femeia nedumerită. Ceilalți bărbați se traseră mai aproape și se uitau  plini de curiozitate la obiectul care semăna și nu prea cu o cască de motociclist.

  - Ia nu vă mai zgâiți atâta la o tablă și treceți la treabă, că de asta v-am chemat. Omul asta vine de departe și trebuie să plece cu porcul tăiat și tranșat , să nu-l apuce noaptea până terminăm noi. Dacă era ceva de valoare, o lua ala cu el când a fugit. Și nu –i treaba mea, că nu iau eu bani să mă interesez cine este și ce face el  pe aici.  De aia avem poliție. Și cred că-i mai bine să nu ne băgăm, ca să ne cheme pe la nu știu ce anchete. Dă-i casca domnului poate are motocicletă. Aveți? mai întrebă apoi, înainte să se apuce de treabă.

Nu aveam, dar am zis că o dau unui prieten. Eram curios să văd obiectul pe îndelete, fără să mă prefac interesat prea mult de el, să nu cumva să se răzgândească. Apoi, după ce am luat carnea pe care o plătisem, am plecat îngândurat spre casă.

Aproape se înnoptase când am ajuns în parcarea din fața blocului. În portbagaj, pungile de carne stăteau înghesuite printre  lucrurile  pe care le tot adunam și nu aveam niciodată timp să le pun în ordine. Reviste, ziare, cărți, raclete, lopățele, truse de scule, sanitare și nici nu mai știu ce se afla acolo. Casca  stătea cu deschizătura în sus, peste toate celelalte. În câtă lumină mai era, am reușit să observ ceva care mi s-a părut ireal. În cască migrau cu o viteză uluitoare, râuri de litere din ziarele deja unsuroase, din reviste, din cărți. Până să mă dumiresc, tot ce era hârtie scrisă, devenise albă, ca și cum niciodată n-ar fi fost ceva tipărit pe ea. Casca se burdușise în așa hal, încât părea  gata să pleznească. Numai că nu ceda,se umfla doar, ca un balon. Asemenea gospodarului mai devreme, m-am frecat la ochi. Nu s-a schimbat nimic. Doar că nu mai curgeau litere. Casca luase tot ce se putea lua. Terminase treaba. Mi s-a făcut puțin teamă. Nu era nimeni prin jur și chiar dacă ar fi fost nu știu cât eram dispus să dezvălui ce se întâmplă, până nu  găseam eu o explicație a fenomenului. Am luat pungile pline de carne, am prins caca de o curea și am urcat cu ele mai mult târâș spre ușa locuinței mele. Am apăsat îndelung   cu un cot pe sonerie, până am auzit din interior:

-Tu ești?De ce nu deschizi, doar ai cheie….

Nu știu unde am pus-o și nici nu pot s-o caut acum!

-Ce ai acolo? mă întrebă ea zărindu-mi casca uriașă, după ce a deschis larg ușa.

- Cuvinte…Și carne de porc.

- Cuvinte?repetă ea nedumerită. Cum adică ai acolo cuvinte?

- Cuvinte… am repetat moale.

- Te ții de glume, își arătă ea îndoiala. Ești dus cu capul cred. De când nu mai dormi nopțile și stai numai între cărți și scrierile tale, sau cum vrei să le zici… 

Nu-i nicio glumă.  Ai să vezi chir tu și atunci ai să crezi. Am să mi-o pun pe cap, și mă apuc de lucru chir acum. Tu ocupă-te de carnea  pe care ți-ai dorit-o. De la țară direct. Bio. N-o lăsa să se strice, că a costat destul.

Am luat casca. M-am așezat la birou cu un top întreg de hârtie alături. Literele au început să se aștearnă cu iuțeală pe coli. Nu reușeam să citesc nimic din viteza cu care se derula textul. Doar titluri. Unele cunoscute, altele nu. Autori, la fel. Un freamăt necunoscut, o vâjâială ca de vânt părea să mă învârtă în loc M-a cuprins amețeala. Vârtejul cuvintelor ce se alcătuiau în propoziții m-a cuprins  ca un sorb într-o stare cataleptică. Nu știu cât a durat acest somn nefiresc, dar ce m-a trezit a fost tocmai liniștea .o liniște ca de vid. Topul de hârtie se terminase. Casca era liniștită și goală. Încă amețit, am răsfoit în grabă paginile de deasupra:”Oamenii au existat cu mult înainte să existe  istoria….Homo sapiens aparține unei familii… Rudele noastre cele mai apropiate includ cimpanzeii gorilele și urangutanii. Cimpanzeii sunt cei mai apropiați. Acum doar șase milioane de ani, o singură maimuță femelă a avut două fiice. Una a devenit strămoșul tuturor cimpanzeilor, cealaltă este străbunica noastră…”

Știam lucrul acesta .Citisem ceva asemănător de curând …” Răsfoiesc mai departe  cu febrilitate: ANIMALUL CARE A DEVENIT ZEU…   Există ceva mai  periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?...adevărata întrebare care ne stă în față nu este ^Ce vrem să devenim?, ci ^Ce vrem să vrem?^

Da. Știam. Tocmai citisem o carte despre care se spunea că face vâlvă în toată lumea. Sapiens.Scurtă istorie a omenirii.  Mă rugase un prieten să-i spun ce părere am despre ea și de ce este atât de citită în toată lumea. Cartea era în portbagaj alături de cască. Trebuia s-o returnez proprietarului, împreună cu părerile mele. Ce păreri să mai am? Ce să-i spun când eu nici nu înțelegeam ce se petrece cu mine…Poate mă prinsese prea mult Rudolf Steiner. Sau Edgar Cayace. Memoria cosmică. Marea bibliotecă universală. Acasha. Parcă și domnul acela  cu Mintea de dincolo fusese furat de ideea unei biblioteci  cosmice. Poate Citirea ocultă și Auzirea ocultă se prelungise din vis în realitate. Să fi fost casca asta un cititor universal care transmitea tot, undeva în eter?

Casca era lângă mine inertă. Goală . Am scuturat-o. Am lovit-o puternic de masă. Am tentat-o cu un nou top de hârtie. Nimic.

Descopăr că sunt singur acasă.

  

                              ***

 

– Numele!

– Dan Romanescu.

– Minţi! Şi crezi că răbdarea noastră n-are sfârşit? Minţi domnule Romanescu sau cum te vei fi numind, minţi!

– Degeaba mă chinuiţi! Sunt şi aşa destul de necăjit. Vă rog să luaţi legătura cu aeroportul şi să vă confirme ceea ce v-am spus.

– Noi nu te chinuim! Dumneata ne chinuieşti. Am luat legătura şi cu aeroportul. Ne-au telegrafiat că nu te cunosc. Înţelegi? Nu te cunosc.

– Imposibil domnule anchetator!

– Căutaţi-l pe general, el ştie de mine!

– Că generalul altceva n-o fi având de făcut decât să aibă de-a face cu toţi nebunii. Dumneata chiar nu înţelegi? Totul îţi este împotrivă. Nu figurezi nici în flotila militară, nici în cea de transporturi, nicăieri. Numele pe care îl spui nici nu figurează în evidența populației. iar aparatura extrem de sofisticată, n- am reuşit s-o recuperăm .  Am desprins din  niște resturi doar cuvintele salvează-te! Restul s-a distrus. Chiar şi aparatul, cu totul deosebit, cu care ai aterizat forţat, îţi este împotrivă. Noi nu avem asemenea aparate. Mai bine ai recunoaşte cine te-a trimis și în ce misiune…

– Ce să recunosc  ? Nu sunt spion! Înţelegeţi o dată că nu sunt! Strigătele pe care rănitul le scotea, străbătură salonul până la sala de tratament. Doctorul se ivi precipitat, înconjurat de câteva surori şi de o parte a personalului de serviciu.

– Mi-aţi promis că n-o să-l enervaţi, spuse el lăsând uşa deschisă. Vă rog să părăsiţi încăperea. Şi aşa starea generală nu-i potrivită pentru a fi anchetat. Anchetatorul roşi. Niciodată nu mai fusese într-o asemenea situaţie. Era nevoit să abandoneze. Trebuia să aştepte. Părăsi precipitat încăperea, mulţumind formal pentru permisiunea medicului. Era convins că individul acela venise cu scopuri duşmănoase. Numai un accident stupid îl silise să aterizeze în marginea localității. Incendiul de la bord distrusese o mare parte din materiale dar nu şi ceea ce părea a fi un avion ultrasofisticat.

Rezervoarele golite de orice fel de combustibil îl salvase de la explozia ce putea să-l pulverizeze. Discul video de înregistrare a imaginilor, citit cu aparatura laser a secţiei de cercetare, reluaseră imagini din ţară, culese în diverse locuri. Absenţa oricăror semne distinctive nu conduseseră la stabilirea unei apartenenţe. Concluzia anchetatorului era firească. Pilotul, cules în stare de inconştienţă din lanul de grâu, era spion. Leziunile şi fracturarea unui femur îi făcuseră fuga imposibilă. De fapt supoziţia îi era confirmată şi de textul primit de la comenduirea superioară. Nu figura în evidenţele  militare sau civile. Absenţa notelor personale, mistuite în incendiu , confirmau o dată mai mult supoziţia anchetatorului. Zile întregi se învârtise prin preajma spitalului, încercând să obţină permisiunea unui prim interogatoriu. Îl obţinuse. Ascultase tot  cu calm şi verificase. Totul se infirmase. Acum, la  cel de-al doilea interogatoriu nu se mai putu stăpâni. Să-l întrebe pe general, nici vorbă! “Cum adică, el, generalul, să fie singurul care să fie în stare să-l identifice, iar comandamentul nu?” Acestea-i erau gândurile anchetatorului când părăsi clinica spitalului orăşenesc. Rămas numai cu medicul, Dan i se adresă cu glas şoptit:

– Doctore, te rog fă-mi un serviciu. Caută să intri în legătură cu generalul şi spune-i că sunt aici.

– Da bine, bine, zise el cu voce impasibilă, închizând uşa cu grijă în urma lui. Nu avea de gând să se amestece în niciun caz. După părerea lui, fiecare trebuie să-şi facă meseria pentru care era plătit. El era destul de mulţumit. Îl pansase, îl oblojise cum se pricepea mai bine şi starea lui de sănătate începuse a se ameliora. Îşi dăduse avizul pentru interogatoriu fiind sigur că nu exista niciun pericol pentru starea pacientului său.  Mai departe , nu era treaba lui

 

***

Telefonul sună strident și pe neașteptate,chiar când începusem a mă bărbieri.

- Da, am răspuns reținut, temându-mă de cine știe ce întrebare la care nu știam ce să răspund. Fusesem o vreme total absent. Cât? Nu știam. Făcusem ceva? Vorbisem în somn?

- Pot vorbi?mă întrebă  vocea feminină  cunoscută. Era veselă cum de mult nu mai fusese.

- Merge,a  rostit ea de parcă eu ar fi trebuit să știu despre ce anume era vorba.

- Ce merge?

- Merge domnule, merge chestia cu casca…

- Serios?

- Ți-o spun cât se poate de serios…

- Bravo ție că-ți merge,sau bravo mie că ți-am adus casca

- Parcă mai contează.

- Ai dreptate. Și ce ai reușit să așterni pe hârtie?.

- Dacă nu te deranjez prea tare, îți citesc.

Și am avut parte de un adevărat recital la telefon,până când mi-a amorțit urechea și mâna,deopotrivă. Dar nu conta,textul era atât de împlinit,că-ți intra în suflet cu o mare ușurință. Te vrăjea.

- Te felicit,am reuși eu să îngaim la sfârșit.

- Deci ți-a plăcut…

- Păi cum altfel?

- Atunci scuză-mă,am treabă,mi-a retezat-o brusc,închizând telefonul.

Am continuat să mă bărbieresc de parcă nici n-aș fi fost întrerupt. Eram de-a dreptul mulțumit că reușisem să revin în matca pregătită normală, măcar la nivel de conversație.

Ajuns la bibliotecă, încercam să –mi continui munca de transcriere în virtual a cărților , când telefonul sună din nou. Era numărul ei pe ecran.

- Scuză-mă că te deranjez,unde-i casca? mă abordă ea fără să clipească.

- Bă dar știi să dai binețe…

- N-am timp. Lucrez fără întrerupere și n-am timp de firitiseală. Deci?

- Deci ce? mă făcui eu a nu înțelege,ca să mai câștig timp.  Nu voiam să spun nimănui de ce am făcut gestul acela.

- Deci casca,mă aduse ea cu picioarele pe pământ.

- Bă,dacă-mi aduc bine aminte,am aruncat-o la gunoi, am reușit să îngaim.

- Să nu spui că nu mai poți s-o recuperezi.

- Ba da,că mașina de gunoi n-a trecut încă.

- Unde ești acum?

- La serviciu.

- Dacă te rog să te întorci s-o recuperezi este prea mult?

Ce puteam să fac? Nu era loc de împotrivire.

- Bine,mă duc acum să văd.

- Nici nu știi ce bucurie-mi faci. Îți mulțumesc din suflet ,îmi zise ea închizându-mi telefonul la fel de brusc.

M-am întors. Am început să răscolesc containerul,cu îngrijorare. Dacă n-o găseam. Dar am găsit-o și am sunat-o.

- Am găsit-o,i-am spus și eu la fel de monosilabic,de parcă m-ar fi molipsit telefoanele anterioare.

- Ce bine. Cum să-ți mulțumesc?

- Să scrii. Așa o să-mi mulțumești.

- Atunci la revedere…

- Stai așa. Casca nu mai este plină. De aia am și aruncat-o.

– Nu-i nimic. Vin la birou s-o iau. Pa!…Și iar închise telefonul.

Când a venit,am observat că era schimbată.   Avea ochii înroșiți de oboseală. Mi-a luat casca și a băgat-o pe cap.

- Ce-i cu tine?mi-am arătat eu îngrijorarea.

- Citește!îmi spuse ea întinzându-mi o importantă revistă literară. Era fotografia ei înconjurată de o povestire absolut impresionantă.

- Și ce-i cu asta. Eu sunt bătrân și am făcut asta toată viața. N-am întinerit,i-am zis eu înțelegând ce vroia să spună.

- Eu am întinerit,îmi spuse ea strângându-mi ușor mâna în semn de rămas bun.

Am privit-o cum se depărta.  Tot așa ne depărtasem unul de altul în ultima vreme. Aproape nu mai comunicam ocupați cum eram fiecare cu ale sale. Nici nu ne lipseam unul altuia.

Apoi n-am mai știut mare lucru despre ea,până când mi-a dat un telefon plângând.

- Am pierdut casca,am pierdut casca. Cred că mi-a furat-o cineva din mașină

Ce puteam să-i spun? Am încercat s-o potolesc.

- Am să-ți aduc alta. Și din nou mi-a închis telefonul de parcă aș fi fost vinovat cu ceva. 

 

Să fi trecut o lună sau două, nu mai țineam   socoteala zilelor de când eram ca doi străini care locuiau în comun, când, un scandal a propulsat-o pe primele pagini ale revistelor literare. Cineva descoperise că unul din textele ei fusese scris mult în urmă, de un autor  al cărui nume nu făcuse mare vâlvă în timpul vieții. De aici până la a se afla că nici un text al sau  nu era original, ci luat de pe undeva din diverse timpuri n-a mai fost greu de dovedit. Marea doamnă scriitoare, ivită de nicăieri, era o mistificatoare. O plagiatoare. Revistele care au publicat-o și lăudat-o altădată, se scuzau cum puteau, prin câteva rânduri, dezicându-se  prin scuze comune. Cum avea cineva să știe tot ce s-a publicat de-a lungul timpului pe acest pământ? Bineînțeles că ea a dat vina pe mine. Că eu am adus caca, că tot ce a scris  a venit dictat de acolo,ca o inspirație divină. N-a crezut-o nimeni. Nici casca nu mai era,s-o ajute ca martor. Noroc că nu i-am spus de unde o aveam. L-ar fi chemat și pe țăranul acela săracul prin anchete. Nici eu nu mă simțeam foarte bine, dar mai aveam luciditatea să nu fiu luat de nebun. De fapt , acum, după ce m-am gândit mai bine, n-aș mai băga nici eu mâna în foc   susținând că  tot ce s-a întâmplat a fost realitate sau vis. Poate că ei, în dorința de afirmare,chiar i-a venit ideea să caute prin locuri de mult neumblate, gândind că nu va fi descoperită. A intrat curând într-o depresie din care n-a reușit să iasă cu tratamentele obișnuite. A fost internată într-un sanatoriu, pentru o durată mai lungă. O vizitam cât de des puteam,mai ales că un sentiment de vinovăție tot nu-mi dădea pace. Nici cuvintele pe care i le-am spus la începutul scandalului, când îmi reproșa numai mie tot ce se întâmpla nu mi le iertam.” N-ai ținut tu cu tot dinadinsul să fi scriitoare? Să-mi demonstrezi că ești mult mai bună în timp ce eu pierd timpul  mâzgălind hârtii? Uite, acum ești în rândul lor. Ești comentată de scriitori!” Mă răzbunasem pe ani mulți de umilințe. Dar tot cred că nu merita asta.

Într-una din zile, am găsit-o  stând veselă pe o bancă, de vorbă cu un bărbat, internat și el . El vorbea despre avioane , ea vorbea în  cuvinte necunoscute , care aparent nu aveau nicio noimă. Dar el asculta, se înțelegeau și se bucurau, de parcă descoperiseră o lume nouă. M-am retras în liniște. Nu mai era nimic de făcut.

 

sursa text: Gheorghe Neagu, 2018