Un hulub alb
intră, aşa, din senin, pe fereastra bisericii văruite de bolşevici, cu vreo
săptămână în urmă…Nimeni nu-l văzu. Nu pentru că nu era un hulub mare, ci
pentru că aşa sunt oamenii, nu pot vedea lucrurile importante, ci îşi rùmegă
şi vizualizează, se delectează, cu o obstinaţie, care apare, în cele din urmă,
absurdă - doar cu propriile opinii şi… “viziuni”.
O icoană a Sfintei Fecioare, de pe catapeteasmă, era văruită
numai pe jumătate (să fi fost vreun început de trezire a conştiinţei
văruitorului, sau, mult mai probabil, neglijenţa şi neîmplinirirea muncii
apăruseră din pricina votcilor, prea multe, adunate, pe stomacul gol, de
“neobositul” văruitor…?) - era văruită până sub ochi, mai exact. Ochii icoanei
se dilataseră, enorm (parcă pentru a suplini, prin intensitatea privirii şi
lărgimea ochilor - lungimea porţiunii văruite, barbar, de până sub ochi):
ochii Maicii Mântuitorului deveniseră atât de încăpători, încât se vedea, în
ei, nevăzutul cer, din afara bisericii-temniţă - cer uitat, cu totul, de
Profesor şi de Ţăran, în toiul disputelor lor politice, purtate printre paiele
împuţite: unele îngrămădite, în mici mormane, altele răsfirate pe pardoseală.
Icoana (partea ei nevăruită) se dilatase, incredibil (de parcă ar fi fost de
gumă sufletească!), şi ea, asemeni ochilor - de când îşi privea, cu exasperare
şi stupefiere, restul trupului, umplut de lepra varului.
Nimeni nu se uita nici către această dublă icoană a Mamei
Durerilor Lumii (cum nu luase în seamă nici avertizarea mută a hulubului):
icoana fariseismului temnicerilor lumii (de la jumătate în jos) – şi icoana
cea adevărată, a ochilor suferitori şi stupefiaţi, de minunile inverse ale
omenirii (mereu inverse!) – de la jumătate în sus.
-Valsul al 2-lea al lui Şostakovici…o tâmpenie, sirop de tuse,
dulceag şi scârbos. Nu, nu aveam nevoie noi, intelectualii pământului, de
Valsul al 2-lea al lui…Nu! Noi, intelectualii pământului, trebuie să ne unim,
dar nu aşa, aleatoriu, ci toţi deodată, continuu, pentru a-i anihila, a-i
masacra pe temnicerii noştri… - gesticula, amplu, Profesorul, printre paiele
aşternute pe lângă pereţii bisericii pângărite.
-Da-da, îl întrerupse, pe Profesor, Ţăranul - cu cămaşa ruptă
şi însângerată, de bătăile administrate (de către gardienii bolşevici, ai
bisericii-temniţă), bătăi administrate în mod regulat şi conştiincios (nu ca
hrana putredă, care se distribuia din două în trei zile!)… - deci (urmă
Ţăranul), la concluzia lui Barabas ai ajuns, Profesore – ce mai filosofie, zău
aşa! - nici nu-ţi trebuia atâta carte, ca să ajungi aici: sânge şi iar sânge,
ucidere, exerciţiu al crimei! Să ştii că am făcut şi eu ceva carte, pe la oraş,
nu atâta cât dumneata, se-nţelege, dar, totuşi, taica era bogat, şi nu m-a
lăsat analfabet! M-a dat la liceu…dar n-am vrut eu să învăţ prea mult, că
învăţătura multă…ştii şi dumneata, ce mai…Şi asta îţi ziceam eu înainte: nu te
tot plânge de lipsa de solidaritate. Poate că, pentru voi, ăştia, care plutiţi
în văzduh şi vă feriţi să scuipaţi pe jos, o fi ceva măreţ, solidaritatea asta…
Dar asta, solidaritatea voastră, este şi dorinţa temnicerilor, să ne strângă,
mai repede, la un loc, într-o piaţă mare-ma-a-are - şi să ne înghesuie ei bine,
acolo, în piaţa aia largă-la-a-argă, pentru a ne măcelări la grămadă, nu să ne
chinuie şi ucidă, aşa, câte unul, în câte-un colţ…
-Eşti un prost! – strigă, isteric, Profesorul.
-Fireşte că-s prost, eu n-am predat la universităţi, ca
dumneata, Profesore! Numai că eu ştiu…
-Nu ştii nimic! – se smuci, nervos, Profesorul. Şi trecu,
imediat, la altă idee măreaţă: Ar trebui să mă apuc să scriu o cronică, o
cronică a acestor zile, prin care să fascinez lumea întreagă, precum
renascentiştii de odinioară, să fascinez, mai cu seamă, mulţimile…şi vor urma,
crede-mă, vor urma schimbări uimitoare, uimi…!
-He-heei, pe mine n-o să mă, niciodată, pardon de expresie…”fascinezi”,
cum ziseşi! – îl întrerupse, cu un ton total grosolan, Ţăranul. Eu nu ştiu
cine-s – cum le zici? – aha, da! - “re-nas-cen-tiş-tii” dumitale, şi, dacă eu
nu le simt lipsa, îţi garatez că nimeni dintre oamenii ca mine, adică, dintre
oamenii cu scaun la cap – şi-s mu-u-ulţi de ăştia, bre domnule Profesor! - nu
le va simţi, în veci, nimeni dintre noi, lipsa, acelor…cum le-ai zis, hî? -
aha-aha! “Re-nas-cen-tişti” – ho-ho-ho! – silabisi şi hohoti, victorios (nu se
ştie asupra cui), ţăranul ghemuit, cu bărbia pe genunchi şi cu bocancii vârâţi
sub fân.
-Cum ţi-am zis, eşti un prost… - încercă Profesorul să-şi
impună, axiomatic, opinia.
Dar nu apucă, pentru că hulubul i se aşeză, deodată, pe umăr
(…tot tăcea hulubul cu pricina, de la-nceput tăcea mâlc, şi nu uguia - neam!),
apoi bătu din aripi, cu putere, încât ochii Profesorul părură că ies din cap,
de atâta cumplită şi insistentă vânturătură de aripi. Abia atunci, Profesorul
băgă în seamă icoana celor două jumătăţi de Maică a Durerilor Lumii. Şi,
dintr-odată, văzu şi că icoana plângea, din ochii aceia imenşi, dilataţi de
suferinţe şi nevoi de-ale noastre, tare multe suferinţe şi nevoi… - plângea
lacrimi lungi şi mari cât pumnul, însângerate lacrimi, de atâta durere… “câtă
îi putem noi furniza, prin orbirile şi încăpăţânarea noastră măgărească…” –
îşi zise (aproape potolit, din logoree), în sinea sa, Profesorul.
-…Ia uite! – şopti ţăranul, când văzu încotro se uita
Profesorul. Apoi, cu glas mărit, ca printr-un amplificator nevăzut, afirmă,
strict constatativ: Care va să zică, plânge Maica Lui. Apoi, reluă discuţia de
unde aceasta se rupsese, de parcă n-ar fi văzut nimic, cu o clipită în urmă:
Şi ce ziceai, Profesore, ce ziceai, că ai să scrii o cronică, o cronică, ha?
Ce-i aia, de fapt – “o cronică”? Ce-ai să faci dumneata, de fapt?
Profesorul, însă, nu-şi mai desprindea privirile ochilor, injectaţi de
vânturarea aripilor hulubului, de pe icoana mutilată, sfâşiată, şi, totuşi,
atât de întreagă, în durerea ei.
Ţăranul scuipă, apăsat, între picioarele sale, şi şterse
scuipatul lui gros, cu bocancul scâlciat, scos dintre fânurile putrede şi rău
mirositoare, ale pardoselii bisericii-temniţă.
-Aşa, care va să zică, suntem fuduli, da? Nu mai răspundem
oamenilor simpli, maselor populare, oamenilor muncii, ha? – rosti Ţăranul, cu
venin, privindu-l, cu coada ochiului, pe Profesor, să vadă cum reacţionează,
la ironia sa autovictimizantă.
Dar Profesorul, spre uimirea ţăranului, începu să plângă. Se auzeau murmure şi
bolboroseli, de sub lacrimile sale:
-…Da, noi, intelectualii ruşi, am vrut să facem bine, am vrut,
am vrut, câte am mai vrut noi…numai bine voiam, numai planuri bune făceam - şi
uite ce-a ieşit…ce s-a ales de plănuirile noastre, atât de avântate, eroice şi
vitejeşti… - …plănuiri din birouri şi din faţa samovarului, din odaia
încălzită, straşnic încălzită! Noi, intelectualii, am gândit enorm, mult prea
mult, tocmai despre soarta Maicii Rusìi am gândit, mereu! - şi Maica Rusìe,
uite, plânge, din icoană…noi, intelectualii, am trădat, am trădat, numai am
vorbit, am lehăit, şi, în rest…uite, am trădat-o pe Maica Rusìa…Şi
bolboroselile Profesorului continuară, însă tot mai ininteligibile.
Ţăranul mai scuipă, o dată, vârtos, tot între picioarele lui
– şi, nemaiavând, practic, ce face, se aşeză pe-o parte, să se culce. În fânul
putred, de pe pardoseala rece. Asculta, de acolo, de jos, fără nicio urmă de
interes, spovedania bolborosită a Profesorului, şi-o considera o prostie, o
nouă nebunie, de moment, a unuia care se stricase la cap, de atâta carte…
După o vreme, vorbi, ca pentru sine:
-E-hei, Profesore, poţi tu să plângi mult şi bine, că tot ei
au câştigat…Tu crezi că icoana aia plânge de mila ta…dar ea plânge aiurea, că
tot ei au câştigat, să-ţi intre în minte bine asta!
Profesorul se trezi, parcă, o clipită, dintr-un somn şi dintr-o
visare şi judecată adâncă-adâncă, precum o apă tulbure şi vijelioasă, sugerată
(cu mijloace strict tehnice!) la teatru, pe scena enormă a Teatrului Mare, din
Moscova… – şi-şi opri ochii, ca un rătăcit, asupra Ţăranului. Şopti:
-Tocmai tu, ţăran gospodar, fiu drept al Maicii Rusìi? Tocmai
tu? Ce-ce-ce, cine a câştigat, ce a câştigat?
Răspunsul veni, aşteptat, dar ciudat de victorios:
-Bolşevicii, Profesore, bolşevicii! Ce, credeai că hulubul
ăsta? Ho-ho-ho! – ricană, bolovănos, Ţăranul - tot veninos, dar acuma şi
scârbit, de atâta prostie, câtă se poate strânge în capul unui om cu multă
carte.
Deodată, Ţăranul se holbă în gol, parcă orbise, aşa, din
senin: îşi dădu seama că hulubul alb, cel care-şi zburătăcise aripile, peste
ochii Profesorului (şi el, Ţăranul, trecuse cu discuţia mai departe,
insensibil total, de parcă nu-l interesa deloc, de parcă nici nu-l zărise cu
adevărat… nici usturoi nu mâncase, nici…) – ei bine, hulubul ăla, de la
început, se preschimbase, acum, naiba ştie cum, în cioară…
-Huş, cioară! – făcu, ţăranul, destul de uimit.
Dar cioara îi scoase ambii ochi, tacticos, pe rând, şi-i
plimbă, ochii ăştia smulşi, cu întârzieri extatice îi plimbă, prin cerul
clonţului ei… - cu o voluptate a degustării şi cu o delectare
prelungă-prelungită delicios…curat feminine, voluptatea şi delectarea asta!
Ţăranul nu reacţionă, ci doar îmbie cioara, cu o ascunsă şi
caldă aprobare (ar fi plesnit, dacă nu-şi arăta aprobarea, pentru faptele
extatic-oribile ale ciorii!) – cioara aia “nouă” (îşi zise Ţăranul, în sinea
lui cea plină de mulţumire grasă!), care-i degusta globii ochilor, pe amândoi,
pe rând, ca pe nişte trufandale:
-Hai, hai, mai cu nădejde, mai cu…! Vorbeşte mai clar, pe
limba aia a ta, să-nţeleg ce spui tu, acolo, în clonţul ăla al tău frumos!
Bravooo, aşa, aşa!
…Profesorul continua să se lamenteze, în faţa unei icoane
care privea, acum, toată scena, mai curând derutată, decât cu durere, decât cu
înţelegere.
-…Aşa, aşa! Aşa facem noi lucrurile, în Rusia, cu nădejde,
bine temeliuite! – striga, ca de pe altă lume, Ţăranul, sub loviturile de
clonţ, tot mai aprige, ale ciorii, care se apucase, acum, să-i ciugulească
toată faţă, şi fruntea, şi gâtul…şi pieptul…
-…Când ai s-ajungi la inimă – spuse, cu sfătoşenie, Ţăranul
cel orb - să-mi dai de veste: am s-o încălzesc, inima asta a mea, special
pentru tine – ai să vezi, he-hei, ai să vezi tu, frumoaso! – se gudura Ţăranul
(fervent-promisiv, dar cu vocabular limitat de…”condiţia de clasă”!), către
cioară, cu toată fiinţa lui însângerată. Curgeau şiroaie de sânge, din toate
părţile, pe tot corpul lui, pe toate straiele lui rupticoase - iar el se
izmenea, slugarnic, într-una, către cioara aceea, provenită din hulub de la-nceput
(de care hulub nici nu se sinchisise!), şi căreia îi zicea el, cu duioşie,
“frumoaso”…:
-Dragi tovarăşi, noi ştim cum se munceşte…vom face totul cu
ma-a-are chibzuinţă, cu ma-a-are chibzuinţă…şi va ieşi, totul, aşa de bine, că
vă veţi mira până şi voi, veţi vedea, da-da, veţi vedea…he-hei!
…Profesorul, de atâtea controverse neexprimate, dar teribil
de tensionate, câte se strânseseră în interiorul bătrânei biserici pângărite,
se alungi, deodată, ca un şobolan (slab şi cenuşiu), care se întoarce în gaura
lui, de frica mâţei puse pe rele. Se alungi, binişor, o luă, întâi, spre probă,
în sus - de ziceai că-i, acuma, cât un ţâr… dar, apoi, Profesorul ajunse,
treptat, şi mai subţire, cât un firicel de fum negru…şi se întoarse către
catapeteasmă, pe orizontală.
Şi aşa, ca un firicel de fum negru, despărţit în două şuviţe
egale, perfect egale! - Profesorul se strecură binişor, aproape şmechereşte,
direct spre ochii icoanei… - …apoi, repede-repede, cu toată nădejdea, el şi
trecu, fulgerător, prin hornurile ochilor icoanei (doi ochi rămaşi imenşi -
acum semănând cu două porţi de evadare părelnică, dintr-o foarte reală temniţă!).
…Şi Profesorul ieşi, astfel, proaspăt deghizat şi dedublat în
firicele de fum – ieşi, fulgerător, prin zid, afară (nu ştia nimeni ce ar fi
trebuit să însemne acest “afară”…), într-o “parte mistică”, pe care nimeni n-o
cunoştea şi nici n-o mai cunoscuse, până la el, până la Profesorul cel
neînfricat, “avântat” şi “eroic”…dar care “parte mistică”, credea el, îi va
face bine la stomac, după spovedania lui cea îndelungă şi “cu cărţile pe faţă”…
…Bolboroseau (cele două jumătăţi strecurate ale Profesorului,
acum nevăzute, trecute în “partea mistică”, în partea cealaltă…) cam aşa: “Nu
se poate să fie vid…nu…nu se poate să aibă dreptate Vaniuşa, profesorul de
Fizică! – nu se…” - …şi, dintr-odată, despre Profesorul Cel Dedublat Fumigen
nici nu se mai aminti, măcar, în poveste - el dispăruse cu totul, acolo,
“într-o anume parte” – şi nu se mai auziră, în aerul îmbâcsit al bisericii
văruite, decât picurarea lacrimilor, reluate, cam mecanic, ale nedumeritei
icoane, precum şi îmbărbătările, tot mai greţos de slugarnice, ale Ţăranului,
către cioara tot mai lacomă, tot mai vorace - …transformată, acum, printr-o
nouă schimbare a polilor magnetici şi electrici ai Fiinţei Revoluţionare, într-un
vultur hoitar, care-l înghiţea pe Ţăran, acum, bucată cu bucată.
Foarte rapid, dispăru şi Ţăranul, din biserică. Şi din
poveste, se-nţelege. Oare unde?
sursa: Adrian Botez, 1 mai 2015