« Revista ASLRQ
Emil Cioran şi muzica
 
         
            Din mărturisiri şi din operă deducem că muzica a avut un rol important în biografia şi opera lui Cioran, fiind o componentă a Weltanschuung-ul său. Pasiunea pentru muzică şi modul subiectiv-poetic de a o trăi şi gîndi pot explica, pînă la un punct, şi opţiunea filosofului pentru fragment ca formă scripturală de exprimare. Muzica a fost audiată, trăită şi apreciată de gînditorul de la Răşinari nu din perspectivă estetică, ci din una metafizică trecută prin subiectivitatea lui poetică. În această viziune muzica este “emanaţie ultimă a universului”. În aceeaşi viziune şi parafraza «universul este ultima emanaţie a muzicii» este adevărată.
            Primul elogiu adus muzicii îl găsim în CD: “Există în complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negaţia categorică a formei, a planului închis şi determinat. […] Este revelator că arta care exprimă mai bine infinitul, muzica este aceea care topeşte formele într-o fluiditate de farmec ciudat şi inefabil,[…] metafizica, tocmai ca şi muzica, nu răsare decît dintr-o experienţă a infinitului. Amîndouă cresc pe înălţimi şi produc ameţeli. Mirarea mea cea mare este cum de nu înnebunesc toţi aceia care creează opere hotărîtoare în acest domeniu. Muzica, mai mult decît toate celelalte arte, pretinde o astfel de tensiune şi o inspiraţie atît de adîncă, încît e inexplicabil cum cineva, după asemenea momente, mai poate distinge ceva.” (CA) Acelaşi volum, CA, se deschide cu microeseul Extazul muzical. Prin extazul muzical te desprinzi de material, acesta fiind de natură ontologică. Scriind despre extazul său muzical, Cioran se dezlănţuie într-o adevărată odă. E una din paginile în care scepticul şi nihilistul filsof îşi exprimă “oda bucuriei” id est bucuria vieţii: “Numai fericirile muzicale îmi dau senzaţia de nemurire.” (LS)
            Numeroasele referiri la muzică (şi chiar la instrumente muzicale), la compozitori din fondul clasic al muzicii universale şi cele cîteva analogii cu artele plastice ne spun că Cioran e mai mult decît un simplu meloman. Nu trebuie neglijat nici faptul că termeni din cîmpul semantic al muzicii intră în construcţia unor sintagme şi imagini specifice stilului filosofului-scriitor (“melodie tainică”; “taină muzicală”; “ideile sunt melodii moarte”; “Femeile care nu ştiu zîmbi mă fac să mă gîndesc la o muzică de pompieri în Paradis” etc.).
            Ca un adevărat specialist, Cioran caracterizează muzica diferiţilor compozitori, iar ca “medic” şi “psiholog” o recomandă drept remediu împotriva disperării. În puritatea ei aeriană, afirmă filosoful, te simţi înger. În cărţile sale face referiri la muzica următorilor compozitori: Bach, Handel, Haydn, Mozart, Beethoven, Brahms, Chopin, Schumann, Wagner. Din muzica acestora îl interesează numai acele piese care au ca subiect sentimentul religios sua au cel puţin atingere cu el. Aserţiunile sale asupra operei lor muzicale se întemeiază pe comparaţii, analogii. Paralelisme: “sursele sublimului la Bach sunt meditaţia morţii şi nostalgia cerului. Mozart nu are nici una nici cealaltă. De aceea muzica lui poate fi divină; în nici un caz sublimă. Nu cunosc un muzician mai a-cosmic decît Mozart.” (LS) Tot în LS, Cioran afirmă: “cît timp a compus «Messiass», Handel s-a simţit în cer […] cu toate acestea, în comparaţie cu Bach, Handel este în lume. Ceea ce la Bach e divin, la Handel este eroic.” În aprecierile şi comparaţiile sale filosoful nostru se mişcă cu dezinvoltură prin lumea artei, iar comparaţiile şi asociaţiile se caracterizează prin subtilitate: “Bach uneşte un dramatism de Grunwald cu o interioritate de Holbin, Handel – masivitatea şi liniaritatea lui Durer cu îndrăznelile de viziune ale lui Baling-Grien. Mozart e un Botticelli cu mai multă melancolie. «Primăvara» cu o rouă care ar putea fi lacrimi.” Exprimările sale surprind şi prin originalitatea şi poeticitatea lor: “De cîte ori ascult această muzică [a lui Mozart] îmi cresc aripi de înger”; muzica lui Mozart este “muzica oficială a Paradisului” (CD); în LS citează pe Rumi: vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizîndu-se, poarta paradisului.”
            Un alt compozitor la care se referă mereu, uneori cu un spirit mai critic sau mai exact spus, mai detaşat, nu atît de implicat afectiv ca în cazul lui Bach şi Mozart, este Beethoven. Această distanţare afectivă nu trebuie să ne mire deoarece temperamental, sufleteşte, Cioran se simte mai apropiat de Bach şi Mozart.
Prin comparaţiile, asociaţiile şi paralelismele pe care le face, Cioran surprinde diferenţa specifică pentru fiecare compozitor. De exemplu, în paralela cu Bach îi relevează cosmicitatea simfoniilor lui Beethoven. În alt context scrie: “În muzica lui Beethoven nu se ating culmi divine, fiincă omul este dumnezeu, dar un dumnezeu care suferă şi se bucură omeneşte […] O muzică demiurgică anulează pe Dumnezeu, fiincă el este singura ei piedică. Un creator ca Beethoven nu poate crede în Dumnezeu decît prin analogie. Extazul creaţiei proprii îi poate trezi admiraţie pentru Dumnezeu; în nici un caz umilinţa. Creatorul nu se poate simţi decît diminuat de creatori. Cîte atribute nu i-a răpit Beethoven?”(CA) În caracterizările sale, Cioran surprinde caracterul romantic al muzicii beethoveniene numai că nu foloseşte termenul respectiv deoarece el nu face judecăţi estetice şi nici istorie a muzicii (culturii), ci altceva, cum vom arăta ceva mai încolo. Încă un exemplu care ne susţine afirmaţia de mai sus: “Cînd te gîndeşti la grandoarea patetică a tristeţii muzicale în «Simfonia a III-a» a lui Beethoven unde tristeţea creşte în dimensiuni atît de mari, încît leagă lumile, construind deasupra lor o boltă sonoră, un alt cer – atunci finalul trist al operei lui Mozart nu depăşeşte dimensiunile unei inimi, nu înfrînge cadrele unui suflet.”(CA) Chopin şi Schumann, în comparaţie cu maestrul simfoniei, sunt “nişte voluptoşi ai tristeţii.” Marea acuză pe care i-o aduce lui Beethoven este eliminarea lui Dumnezeu din muzică. Enunţînd o astfel de acuză gravă, Cioran ajunge la formulări cu iz de pamflet: “Fără geniu muzical el nu putea fi decît un tribun oarecare sau un hamal într-un port olandez.”(LS) Îndepărtîndu-se de Dumnezeu, muzica şi-a pierdut spiritualitatea. Tocmai de aceea, din muzica postbeethoveniană, reţine într-un ton critic pe Wagner (de cinci ori se referă la el în AG). Propoziţia de mai jos sintetizează părerile lui Cioran despre muzica wagneriană: “Este atîta onomatopee în Wagner!” Despre marele compozitor spune că şi-a proiectat fastuos şi măreţ nervii într-o mitologie indefinită şi de o melodicitate subterană.
            Muzica de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi cea a sec. XX-lea nu-i mai spune nimic filosofului Cioran deoarece, zice el, înainte “muzica se adresa lui Dumnezeu şi nu oamenilor – cum se întîmplă de la Beethoven încoace”. Redusă la dimensiunile umanului, muzica şi-a pierdut “farmecul despămîntenirii”. În alte vremuri “în viori suspinau arhanghelii, flautul tînguia nostalgia îngerilor, orga înălţa spre cer deznădejdi şi blesteme de sfinţi. Bach şi marii italieni ai celui timp nu exprimau «sentimente», ci serveau cerul. Muzica adormea patimile şi pămîntul, iar în locul lor un car de contemplaţie se ridica peste golurile creaţiunii, într-o melancolie divină, străină de oameni dar nu de regrete. Pe aceea vreme, uşor îţi puteai da drumul în Dumnezeu, uşor te puteai scufunda în el, anesteziindu­-ţi umanitatea”.(LS)
            Din citatul de mai sus (dar şi din celelalte), dincolo de subiectivitate şi limbajul metaforic, descoperim convingerea şi  consecvenţa cu care Cioran acordă muzicii funcţie psihologică şi rost filosofic-religios. În maniera sa de exprimare paradoxală, autorul cărţii Pe culmile disperării afirmă că muzica e singura tentaţie pentru om fiincă numai ea te poate înstrăina de finalităţile vieţii, ea ne scapă de viaţă prin aceea că ne face s-o uităm. (CA) Muzica e un leac pentru sufletul omului, plin de disperări, dezamăgiri, amurguri, lacrimi. Scurtîndu-şi drumul spre divin prin muzică spiritul se vindecă. Muzica e “glasul” prin care omul răspunde chemărilor cereşti. Cioran reproşa unuia sau altuia din compozitorii la care se referă pierderea (fie şi numai parţială) sentimentului religios.
            Cioran a trăit muzica cu pasiune religioasă şi a gîndit-o filosofic. El afirmă că muzica ne “anulează conştiinţa limitării în spaţiu şi ne dezvoltă sentimentul existenţei în seria temporală” deschizîndu-ne astfel orizontul spre transcendent. “Cele trei mari căi spre absolut sînt: mistica, muzica şi erotica.”(CA) Astfel de afirmaţii apodictice sunt nu destule în paginile lui Cioran. Filosoful mai susţine că muzica ne trezeşte din somnul materiei iar prin extazul muzical se înfăptuieşte relaţia EU-UNIVERS. În CA dăm peste următoarea reflecţie: “De cînd viaţa a vrut să fie mai mult decît simplă potenţialitate şi s-a actualizat în indivizi, de atunci s-a născut teama de unicitate şi frica de a fi singur, iar dorinţa fiinţei individuale de a depăşi acest blestemat proces nu exprimă decît fuga de singurătate, de singurătatea metafizică.” Muzica, ea singură, sparge barierile individuaţiunii.”
            Relaţia lui Cioran cu muzica e constantă, complexă şi profundă. Este o relaţie care îl defineşte.
           
            Sigle folosite
CP = Pe culmile disperării
CA = Cartea amăgirilor
LS = Lacrimi şi sfinţi
AG = Amurgul gîndurilor
 
           
Ionel POPA, Mediaş, ianuarie, 2011