« Revista ASLRQ
EMINESCU ŞI CREDINŢA
165 de ani de la naştere
 
A vorbi despre Eminescu este ca o rugăciune. Cuvintele sunt neputincioase.
Trebuie să-l facem actual în lumea de azi. Dumnezeu este spiritualitate, iar opera lui Eminescu este plină de spiritualitate ne-a spus părintele Traian Mazăre la Biserica Sf. Constantin şi Elena pe 15 ianuarie 2013.

 

I. FAMILIA

 

Mihai Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, ca al şaptelea copil al familiei.
Tatăl, Gheorghe Eminovici era căminar (funcţie prin care încasa taxele pentru ceară şi alcool) şi arendaş al moşiei Balş, de 11.000de ha. Cunoştea însă german, idiş şi polona, citea cărţi de istorie şi religie şi s-a preocupat ca fii lui să studieze.
Bunicul patern a fost dascăl (cântăreţ de strană), Vasile Eminovici din Călineşti, Botoşani, căsătorit cu Ioana. Au avut şapte copii: Gheorghe, Ion, Ştefan, Elena, Maria, Catinca şi Aniţa.
Bunicul matern, Vasile Iuraşcu din Joldeşti era stolnic (cel care avea grijă de masa domnului), căsătorit cu Paraschiva Donţu au avut nouă copii: doi au murit de mici, urmând Costachi, Fevronia, Sofia, Raluca, Olimpiada, Safta şi Iancu.
- Costachi s-a călugărit la Mănăstirea Vorona.
- Fevronia, la doar 16 ani a intrat în obştea Mănăstirii Agafton, ajungând stareţă. A fost prezentă la botezul nepotului Mihai şi i-a fost mereu aproape. Când acesta a fugit de la Gimnaziul din Cernăuţi, ea l-a găzduit  şi l-a anunţat pe tatăl, Gheorghe Eminovici. În 1875, Eminescu a poposit la Mănăstirea Agafton şi aici a auzit pe Maica Zenaida povestind despre Călin. Ulterior a versificat-o în poemul omonim. Fevronia Iuraşcu a murit în 1886, la vârsta de 83 de ani.
- Sofia s-a călugărit tot aici la vârsta de 19 ani şi a murit în 1878, la 57 de ani.
Olimpiada s-a călugărit  la 13 ani la Schitul Orăşeni şi apoi a primit ascultare la Agafton, unde va fi stareţă până în 1902 când moare la vârsta de 75 de ani.
- Safta a fost căsătorită cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mulţi copii şi după ce au crescut mari, a cerut încuviinţare de la soţ şi a venit la mănăstire împreună cu fiica sa, Xenia. Pentru vieţuirea şi smerenia lor au fost trecute în Patericul Românesc.
- Ultimul s-a călugărit Iancu, în obştea Mănăstirii Coşula, devenind monahul Iachint, ajungând stareţ. Mitropolitul Calinic Miclescu l-a adus la Iaşi, ca administrator al Seminarului Teologic de la Socola. A murit la 67 de ani.
Cu atâtea rude călugărite, se pare că şi Eminescu, într-un moment al vieţii sale, ar fi vrut să le urmeze pilda.
În 1882, într-o scrisoare către un prieten, Zamfir Arbore, spunea: hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe cu tot ce îndură neamul românesc…
Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii!
Gheorghe Eminovici, tatăl, a avut împreună cu Raluca Iuraşcu cinci băieţi şi două fete: Şerban (1841), Nicolae (1843), George (1844), Ruxandra (1845), Ilie (1846), Maria (1848) şi Mihai (1850). Aveau casă în Botoşani dar va cumpăra moşia Ipoteşti, la 6 km depărtare de oraş. Aici îşi face o casă bună, gospodărească, sădeşte tei în grădină şi soţia sa, Raluca a cumpărat şi o bisericuţă din apropiere, fără turlă, dar cu o clopotniţă din lemn.
Familia este sporită cu alţi 4 copii: Aglaia, Henrieta, Matei şi Vasile. Tradiţia spunea ca fetele să se ocupe de rostul casnic iar băieţii au fost trimişi la şcoală la Cernăuţi şi apoi în străinătate: Şerban studiază medicina la Viena; Nicolae, dreptul la Sibiu; (Iorgu) George, ştiinţe militare în Prusia; Ilie, medicina la Şcoala doctorului Davila în Bucureşti iar Matei, Politehnica din Praga. Maria şi Vasile au murit de mici.
 
II. Studiile
 
Mihai a făcut clasa I şi a II-a la Ipoteşti dar a III-a şi a IV-a le-a urmat la Cernăuţi, la National Hauptschule. Coleg şi prieten i-a fost Teodor Stefanelli, care a scris Amintiri despre Eminescu (republicată în 1983 la Iaşi la Editura Junimea).
La obiectele Religie şi Limba română avea notele cele mai mari. Duminica şi de sărbători erau orele de religie, ţinute de bătrânul şi severul catihet Veniamin Iliuţ. Limba şi literatura română o preda profesorul Aron Pumnul. Când acesta era bolnav, venea prof. dr. Ion Sbierea, de la Universitate.
Eminescu cunoştea gramatica şi limba română mai bine decât toţi, iar în ce priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul.
Citea cărţi vechi, cărţi de istorie a multor popoare (greci, romani, egipteni, babilonieni, asirieni, perşi şi inzi).
Vorbea bine şi limba germană. Locuia la Arom Pumnul şi avea grijă de biblioteca acestuia. După moartea profesorului, a plecat din Cernăuţi şi şi-a continuat studiile la Blaj.
La vârsta de şaisprezece ani trimite lui Iosif Vulcan poezia De-aş avea, acesta i-o publică în numărul din 9 martie 1866 al revistei Familia şi îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu.
Colindă ţara cu trupa lui Fani Tardini (1864-1865) şi cu trupa Pascali (1866) ca sufleur, apoi se stabileşte la Bucureşti unde îl cunoaşte pe I.L. Caragiale.
După o călătorie cu trupa Pascali în Moldova este găsit de tatăl său, la Botoşani şi adus cu forţa la Ipoteşti, fiind hotărât să îl trimită la Viena pentru a studia filosofia. Aici se aflau mulţi tineri români la studii.
A stat la Viena între anii 1868-1872, având iluştri profesori. A mers şi la cursurile  Facultăţii de Drept. Cunoştea scrierile lui Platon, Spinoza şi Fichte, doctrinele orientale, pe Kant şi Schopenhauer. Citise Ramayana şi Mahabharata, Kalidassaşi Vedele. La Viena, a cunoscut-o pe Veronica Micle.
Între 1872-1874 a fost student la Berlin, urmând cursuri de istorie şi filozofie.
Titu Maiorescu îl propune în 1874 să fie profesor de filozofie la Universitatea din Iaşi, cu condiţia să-şi ia Doctoratul. Dar el se întoarce în ţară prin Cracovia şi Lemberg, apoi se stabileşte la Iaşi.
Cu ajutorul lui Vasile Pogor este numit director al Bibliotecii Centrale Universitare, fiind foarte mulţumit. A cumpărat cu banii lui Biblia lui Ştefan Cantacuzino din 1688 şi a donat-o instituţiei.
Până în 1876 a fost şi revizor şcolar, ocupându-se conştiincios de bunul mers al şcolilor din judeţ. A activat în cadrul Societăţii Junimea, a fost prieten cu Ion Creangă.
Pe 15 august1876 îi moare mama, Raluca Eminovici. Va pleca la Bucureşti, ca redactor al ziarului Timpul, organ al Partidului Conservator.
Anii 1883-1889 sunt ani de agonie morală, încheiaţi cu moartea poetului.
N. Iorga a spus: Eminescu este expresia integrală a sufletului omenesc.
 
III. OPERA ŞI CREDINŢA LUI EMINESCU
 
Filozoful Constantin Noica a spus: Eminescu reprezintă conştiinţa noastră mai bună, omul deplin al culturii româneşti. Este modelul mereu viu al învrednicirii noastre creatoare la care ne-a chemat Dumnezeu, atunci când a rânduit să fim după spusa lui Eminescu un stat de cultură la gurile Dunării, remarcă Răzvan Codrescu în cartea sa Eminescu şi credinţa (Bucureşti, 2013).
Eminescu era sensibil la vechile credinţe ale geto-dacilor, Rugăciunea unui dac şi Strigoii, referindu-se la Zamolxis şi la înţelepciunea preoţilor păgâni, precursori ai creştinismului.
Poezii cu caracter religios sunt închinate Sf. Treimi (Terţine), Mântuitorului  Iisus (Crist şi Înviere) şi Maicii Domnului (Rugăciune şi Răsai asupra mea).
Figuri de călugări şi sihaştri apar în proza literară.
Îl numeşte pe Iisus Domn al oştilor şi pe Maica Domnului Luceafăr al mărilor.
În nuvela Sărmanul Dionis, un înger spune: Aş dori să văd faţa lui Dumnezeu şi i se răspunde: Dacă nu Îl ai în tine, nu-l vei vedea.
Figuri de sihaştri întâlnim în Cezara, pe bătrânul Euthanasius şi tânărul monah Ieronim sau în fragmentul numit Moş Iosif pe sihastrul cu acest nume.
George Călinescu a găsit un manuscris al poetului Mihai Eminescu cu exerciţii de limba latină, ce transcriu Pater Noster şi Ave Maria, precum şi o invocaţie către Iisus.
În Epigonii deplânge societatea contemporană vieţii lui: Astăzi mintea e bogată, dar credinţa seacă.
Poezia Înviere imită cântările pascale:
            Christos a înviat din morţi
            Cu cetele sfinte
            Cu moartea pre moarte calcând-o
            Lumina ducând-o
            Celor din morminte.
Preotul Toader Burada a descoperit un caiet în care Eminescu a scris din predicile şi scrierile Sf. Ioan Gură de Aur.
Părintele Traian Mazăre care a urmat Facultatea de Teologie la Sibiu, îşi aminteşte că la unul dintre cursuri s-a discutat despre poemul Luceafărul:
            Din sfera mea venii cu greu
            Ca să-ţi urmez chemarea
            Iar Cerul este Tatăl meu
            Şi mumă-mea e marea.
Prof. univ. Ioan Nică le-a explicat versurile astfel: Dumnezeu l-a făcut Înger de Lumină pe Demon, dar mândria, dorinţa, nestăpânirea, nesupunerea (adică Marea) l-au coborât din Înaltul Cerului.
Poezia lui Eminescu este o operă deschisă şi se pot face diferite interpretări şi comentarii. În mitologie Hyperion era Zeul rătăcitor al Luminii.
Cercetătorul eminescolog Nae Georgescu consideră în studiile sale că Eminescu a trăit în comuniune creştină şi prezintă un episod mai puţin cunoscut din viaţa sa. În anul 1886, se afla la Mănăstirea Neamţ, de Sfinţii Mihail şi Gavriil şi aici, a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului a fost făcută cunoscută de către prof. Paul Miron Pe ziua de Sf. Voievozi în anul 1886 l-au chemat la bolniţa Mănăstirii şi l-au spovedit şi împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu… era posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi mi-a zis: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton, cum cânta Lumina Lină. Textul a fost găsit pe o carte de rugăciuni.
În sonetul Răsai asupra mea poetul îşi arată trăirea vie a momentului:
            Răsai asupra mea, lumină lină
            C-an visul meu ceresc de odinioară
De mare valoare sunt articolele publicate de poet în ziarul Timpul.
Între anii 1939-1942, Perpessicius a publicat 6 volume de publicistică ale acestuia.
De remarcat este articolul despre Mitropolia Proilaviei, în care prezintă conflictul dintre Episcopul Ioreste de la Huşi şi Episcopul Ioanichie al Mitropoliei Proilaviei pentru satul Dubăsari (Prut). Va câştiga Brăila! (1878)
Un alt articol, Ce este adevărul?, apărut pe 16 aprilie1878 (de Paste) arată: De 200 de ani ni se cere să ne iubim ţi noi ne sfâşiem. Înviere înseamnă Renaştere. Să cerem iertare la veşnicul iertător Dumnezeu. Să rămână Datina. Şi încheie cu Slava Laudelor de la Înviere: Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor care ne urăsc pe noi. Textul arată că poetul cunoştea cărţile de cult şi slujba pascală.
Despre comunicarea dintre om şi Dumnezeu, Eminescu spune: Dumnezeu (El) este pretutindeni – are Spaţiul; El este etern – are Timpul; El este atotputernic – dispune de întreaga energie a universului. Omul este după asemănarea Lui!
Într-un articol publicat în ziarul Timpul la 22 ian. 1880, poetul mărturiseşte cu amărăciune: În loc de-a merge la biserică, mergem la caffé-chantant… unde am primit o ciripitură de limbă păsărească… cu niţică franţuzească. Bietul Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi cu un Sinod general al bisericii noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, n-o mai înţelege.
Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este articolul Şi iarăşi bat la poarta… datat 12 aprilie 1881 (Vinerea Mare): Astăzi încă Iisus este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri.
Eminescu a citit cu atenţie ceasloave, liturghiere, minee, sinaxare, cărţi de învăţătură. Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu aşază creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. evanghelia a ridicat popoarele din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui.
Multe ar mai fi de spus despre Mihai Eminescu, viaţa şi opera sa legată de credinţă, biserică şi Dumnezeu.
 
IV. PĂRERI ŞI APRECIERI

 

Există şi contestări pentru Eminescu şi anume că nu ar fi fost un poet religios:
- Tudor Vianu şi Petru Rezuş: Eminescu nu a fost creştin;
- D. Stăniloaie şi N. Steinhardt: Eminescu avea un spirit laic.
Cum să nu fie creştin? dacă a fost botezat, dacă a copilărit la Ipoteşti lângă bisericuţa din apropierea casei, cumpărată de mama sa, dacă a avut atâtea rude de sânge, care s-au călugărit şi de care a fost apropiat, dacă a participat ca elev la orele de religie şi ca tânăr a citit atât de mult, dacă s-a împărtăşit la Mănăstirea Neamţ, dacă şi-a dorit sincer să se călugărească, dacă a scris poezii, proză şi articole atât de religioase.
Şi ca să nu fie nici un dubiu, redau mărturisirea sinceră a poetului: Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu.
Eminescu a fost sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect faţă de Credinţă, Biserică şi Dumnezeu. Întocmai ca un bun creştin.
La numai şase ani de la mutarea lui Eminescu la Domnul, în anul 1895, tânărul doctorand Elie Cristea (viitorul Patriarh Miron Cristea) termina studiile la Filozofie şi Filologie la Budapesta cu o teză intitulată Eminescu, viaţa şi opera, în care pentru prima dată este numit Luceafărul poeziei româneşti.
Părintele Galeriu, în studiul Dumnezeu şi ştiinţa, spune că Mihai Eminescu în Scrisoarea a I-a, publicată pe 1 febr. 1881 a făcut o anticipare a teoriei lui Einstein despre creaţie, lansată în 1905.
Mitropolitul Bartolomeu Anania a scris în 1992 un Acatist, intitulat Imn Eminescului:
            Bucură-te Poezie!
            Bucură-te-ntregul nostru ce prin secole s-a tot frânt
            Bucură-te darul pâinii de-a de-se-ntoarce în cuvânt
            Bucură-te cel ce-n moarte printr-o carte ni te dai!
            Bucură-te-n veşnicirea Eminescului Mihai
La vârsta de douăzeci de ani (1941) a scris un articol în revista Dacia Rediviva, nr.3, cu titlul Condiţia existenţei terestre a lui Eminescu, în care spunea: Pentru Eminescu, poezia a fost o Golgotă pe care el trebuie să o urce, mânat de un categoric îndemn izvorât din profunzimile ascunse ale sufletului său, profunzimi care alcătuiau însăşi plămădeala unui Destin, ce se proiecta dincolo de orizonturile unei existenţe terestre.
Criticul literar Felix Nicolau se întreabă de ce Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, mai mult în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu, mai mult decât pe opera sa?
Este important că Eminescu să fie citi de tot românul, în orice zi, pentru că a turnat în cele mai frumoase forme limba română.
Biserica şi patria sunt împreună în sufletul poetului şi noi trebuie să gândim la fel.
În ziarul Timpuln (20 mart1882), Mihai Eminescu scria: Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională, Maica Spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului…
Părintele Traian Mazăre ne-a mărturisit că pe 10 iunie 1989, noaptea la orele 2,20, a scris un articol intitulat Dacă Eminescu s-a mântuit sau nu. S-a mântuit printr-un popor de oameni credincioşi, prin rugăciunile şi slujbele călugărilor de la Putna. Dumnezeu, care i-a iertat şi primit pe toţi păcătoşii, l-a iertat şi pe Eminescu.
Astăzi, candelele ard în Carpaţi pentru el. Mihai Eminescu şi familia sa au trăit în credinţa ortodoxă şi noi vom exista ca neam atâta timp cât nu-l vom uita!
Să-i fie ţărâna uşoară!
Dumnezeu să-l odihnească!
 
prof. Adriana Grigorescu

 

sursa: Gabriela Ştefu, 23 iunie 2015