-
Din istoria
Teatrului ”George Ciprian”
-
-
Gheorghe Ciprian, dramaturg de
succes şi la Paris !
-
Se poate spune că, apelând
inclusiv la statistici, odată cu înfiinţarea Teatrului buzoian de
proiecte, numele lui Gheorghe Ciprian a reintrat în topul celor mai
frecventate nume de dramaturgi contemporani. Dacă, în zilele noastre, de
exemplu, un nume precum cel al lui Matei Vişniec e ceva obişnuit pentru
publicul francez, în perioada interbelică puţine piese româneşti ajungeau
să fie reprezentate la Paris. Unul dintre puţinii dramaturgi români, a
cărei operă a fost montată nu numai la Paris, ci şi în alte mari capitale
europene, cum ar fi Berlin, Berna şi Praga, este dramaturgul Gheorghe
Ciprian, cu celebra sa comedie „Omul cu mârţoaga”. Premierea pariziană,
după cum notează Mircea Anghelescu („Ciprian şi Caragiale pe scena
Parisului”, „România literară”, nr. 20/2015) a avut loc la 16 iulie 1937:
„…asupra căreia un dosar de la Biblioteca Naţională din Paris oferă
detalii în plus faţă de cele ştiute”. Aşadar, la exact zece ani de la
debutul scenic de la Bucureşti, debut elogiat imediat de George Călinescu,
dramaturgul nostru are şansa vieţii sale, datorată poate şi destinului:
„Regizorul care s-a încumetat să monteze piesa acestui necunoscut este
George Pitoeff (1884-1939), de origine armeană, care face studii la
Moscova cu Stanislavski şi încearcă o carieră Rusia; în 1913 pleacă în
Elveţia şi apoi la Paris, unde devine cunoscut ca actor, regizor şi
conducător de teatru” (Mircea Anghelescu). Mai mult de atât, norocul lui
Gheorghe Ciprian continuă, firesc, am zice, prin traducerea în franceză a
piesei de către Matei Rusu, dramaturg român de succes în epocă, ale cărui
piese erau jucate constant în teatrele pariziene. Sincer să fiu, cât timp
am lucrat în teatrul care îi poartă numele, despre Gheorghe Ciprian nu
aveam decât informaţii obişnuite, găsite în diverse istorii literare şi în
reviste literare contemporane. Nu de puţine ori, la biblioteca în care am
lucrat peste 15 ani, mulţi elevi şi studenţi mi-au solicitat date despre
dramaturg, despre opera sa, cele la care aveau acces nefiind suficiente
pentru proiectele sau lucrările de licenţă, la care, probabil, aceştia
lucrau. Nu aveam de unde să ştiu eu, sau cei care se pomeneau brusc în
faţa unei asemenea teme, că, în arhive, în colecţii particulare, sau în
marile biblioteci publice, existau mărturii şi dovezi suficiente despre
viaţa şi opera acestui dramaturg oarecum exotic, fie numai şi prin faptul
că, la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, era coleg şi bun prieten cu
cineva care i-a influenţat decisiv cariera, un alt bântuit de geniu,
Urmuz, pseudonimul literar al lui Avram Leiba Eszra-Zissu, alias
Demetru-Demetrescu-Buzău (1883-1923), scriitor de avangardă, de origine
evreiască, specificare omisă în pedanta „fişă biobibliografică” făcută
acestuia de istoricul Alex. Oproescu, din motive care-mi scapă. Dovezile
activităţii dramaturgului apar tot mai des,datorate efortului unor
specialişti în domeniu, cum este, de exemplu, acelaşi Mircea Anghelescu –
fost prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti,
instituţie al cărei Senat, în 2011, l-a declarat profesor emerit. Un
asemenea titlu, din câte ştiu, nu l-a mai primit decât marele cărturar
Petru Ursache de la Universitatea din Iaşi. Domnul Mircea Anghelescu, în
prodigioasa-i activitate, a excelat ca istoric, critic şi cercetător
literar, paleograf şi pedagog de mare ţinută intelectuală. În studiul
său, menţionat la începutul acestor rânduri, acesta remarcă, înşiruind o
serie convingătoare de nume şi date precise: „Se păstrează programul
spectacolului, în 24 de pagini, cu schiţele de decor ale lui Pitoeff, cu
fotografiile autorului, traducătorului şi ale artiştilor şi cu o
<introducere> în materie intitulată A propos de „Kirika” de Paul Blancart
(1897-1965), critic de teatru şi istoric al spectacolului, care recunoaşte
că < România a oferit teatrului nostru o întreagă pleiadă de artişti de
prim plan, deveniţi vedete foarte pariziene şi foarte aplaudate, dar am
avut puţine ocazii să ascultă şi piese româneşti> şi-l plasează pe Chirică
în <bogata familie a visătorilor obişnuiţi, filozofi ai himerelor şi
idealişti impenitenţi>. Şi exemplele de întâmpinare, mai mult decât de
complezenţă, a piesei lui Gheorghe Ciprian, la Paris, sunt mult mai multe.
-
-
Marin Ifrim
sursa: Marin Ifrim, 8 iunie
2015