Ionel Popa - TRIPTIC BLAGIAN

« Revista ASLRQ

Ionel Popa - TRIPTIC BLAGIAN

Sub acest titlu reunesc trei poeme pe care le consider reprezentative pentru drumul poeziei lui Lucian Blaga. Acestea sunt: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Poemele luminii, 1919); Paradis în destrămare (Lauda somnului, 1928), Mirabila sămînţă (publicată în “Steaua” nr. 8, 1960, retipărită în Poezii, 1962 – prin urmare asimilabilă postumelor). În cuprinsul studiului folosesc siglele C, PS, MS.

Cele trei texte poetice au elemente care permit o apropriere a lor, dar şi aspecte care le individualizează. Prin această relaţionare dialectică poemele respective ilustrează unitatea liricii blagiene în drumul ei ascendent.
Nu există studiu despre poezia lui Blaga fără referire la expresionism. Cît neoromantism şi cît expresionism există în poezia autorului Poemelor luminii? De unde şi pînă unde şi cum este prezent expresionismul în poezia blagiană? Cînd începe blagianizarea expresionismului şi cum se face? Iată întrebări care au primit diferite răspunsuri mai mult sau mai puţin apropiate. O nouă lectură a celor trei poeme puse în relaţie directă conduce spre nuanţarea răspusurilor primite la aceste întrebări: “ Poezia lui Blaga are drept punct de referinţă fundamentală poetica expresionistă, şi discursul poetic blagian îşi relevă originalitatea mai ales atunci cînd îl integrăm acestei poetici, cea mai importantă după clasicism şi romantism. Acest discurs poetic este la început un strigăt expresionist închegat în forme vizuale verticale, după care se configurează potolirea combustiei expresioniste în modelizarea spaţială metafizică, pentru a-i urma apoi faza de clasicizare cînd poetul se întoarce către tiparele folclorizante.”⁽¹⁾

Corola de la început a fost recepţionată, comentată şi consacrată ca ars poetica poeziei blagiene. Prin sistemul de opoziţii din care e constuit textul se defineşte eul poetic într-un mod polemic faţă de celelalte euri poetice, şi se accentuează caracterul său de unicitate şi exemplaritate. În plan strict poetic, Blaga se dezice de toate –ismele la modă reproşîndu-le pierderea legăturii cu cosmicul, cu ontologicul, cu misterul. Toate aceste –isme poetul le adună în metafora “lumina altora”. Din perspectiva unei ars poetica “lumina altora” ar fi învăţăturile canonizate care ucid ceea ce poetul însumează în metafora “lumina mea”. În concluzie “lumina mea” înseamnă o nouă poetică, diferită de cele vechi.⁽²⁾ Ceea ce trebuie subliniat, încă o dată, este modificarea radicală pe care autorul Paşilor profetului o aduce conceptului de artă poetică moştenit de la clasici pînă la modernii de la finele secolului al XIX-lea. La momentul debutului, Blaga vine cu o concepţie şi o viziune poetice personale. Această originalitate este cu atît mai neaşteptată, cu cît vine din Transilvania Şcolii Ardelene, din Transilvania lui Coşbuc şi Goga. În paranteză fie pus, relaţia lui Blaga cu acest triumvirat încă nu a făcut obiectul unei cercetări.
În C. eul liric se defineşte subiectiv în modul de a fi în lume prin poezie. (cf. Ion Pop) Pe noul poet îl preocupă nu opera scripturală care poate rămîne sau nu moştenire urmaşilor, ci momentul prezent al său, de participare prin “afect, impulsuri, atitudini” (cf. Marin Mincu) la realitate pentru a o transcende în una imaginară. Pentru autorul C. poezia trebuie să sondeze lumea interioară, profundă nu pe cea exterioară superficială şi simplu raţionalizabilă. Eul liric blagian aspiră la o contopire totală cu cosmicul printr-o metafizică a inimii (Marcel Raymond). În lumina noii poetici, în textul progamatic al lui Blaga putem decela primele semne ale ceea ce s-a numit mitul poetic.⁽³⁾ În comentarea poemului s-au făcut abuzive trimiteri la teoria cunoaşterii elaborată de filosoful Blaga. Or, dacă citim cu atenţie textul, fără patri-pris, şi îl raportăm la ceea ce urmează după el imediat sau mai îndepărtat, vom accepta că tema lui nu este cunoaşterea, ci comunicarea prin iubire cu universul.
Titlul şi primul vers (care repetă titlul) constituie pragul liric prin care se realizează introducerea în imaginarul poemului. Reluarea titlului de către primul vers este un procedeu tehnic care pune în evidenţă anumite elemente de conţinut ale textului. Trei sunt elementele care luminează conţinutul confesiunii: Eu, verbul metaforic nu strivesc, multiplicat în text prin sinonime, şi metafora corola de minuni, care sugerează frumuseţea, armonia, unitatea lumii, cu alte cuvinte, sacrul. Toate aceste calităţi ale corolei trimit spre ontic. Fragmentarea acestei unităţi înseamnă cădere în istorie, în profan, în vremelnicie.
Metaforele “corola” şi “nu strivesc” nu pot fi decodate deplin fără punerea lor în relaţie cu opoziţia “lumina mea/ lumina altora” şi cu cele patru arhetipuri din “corola de minuni”: flori, ochi, buze, morminte. Toate aceste metafore îşi arată sensurile şi prin raportare la celelalte două poeme ale tripticului propus. Despre respectivele metafore s-a glosat suficient aşa că nu fac decît să punctez acele înţelesuri care permit relaţionarea cu PS şi MS. Din comentariile consultate am adunat în jur de 15 decodări, multe din ele fiind pasibile de sinonimie. Dintre acestea am selectat: lumina mea =cîntec orfic/ lumina altora=zicere discursivă; lumina mea=strop din lumina ziditoare/ lumina altora= demolare; lumina mea=sensibilitate la mister şi metafizic/ lumina altora=refuzul metafizicii, raţiune. Această polisemie metaforică poate fi ordonată în diferite clase cum ar fi: mitico-poetică, psihologică, gnoseologică. Ele corespund în mare nivelelor semnului poetic stabilite de Alexandra Indrieş pentru noosfera blagiană: real, imaginar, cultural, ideologic, afectiv, abisal, axiologic.⁽⁴⁾ Metaforele flori, ochi, buze, morminte arată şi în acelaşi timp ascund misterul. Poetul se apropie de mister prin şi cu iubire (“eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte”). Toate comentariile au reţinut succesiunea gradată ascendent a metaforelor în funcţie de cantitatea de mister pe care o încorporează fiecare.⁽⁵⁾ Într-o reprezentare grafică am obţine imaginea unor cercuri concentrice, fiecare cerc (metaforă) marcînd un anumit grad de integrare în misterul cosmic, ultimul cerc, cel interior (morminte) fiind centrul, sinele, Absolutul. Figura propusă ar corespunde mandalei în care Atman întîlneşte pe Brahma.
Lucian Blaga este un poet mitic. Pentru el a crea mitic înseamnă a dezvolta “narativ” un nucleu metaforic-simbolic. În cazul acestui poem, nucleul metaforic-simbolic este corola de minuni a lumii. Primul vers şi succesiunea verbelor dezvoltă narativ acest nucleu. Rezultatul – un mit. Lumina mea delimitează un spaţiu al unei geneze. Cele patru metafore pot fi considerate corespondentele blagiene ale celor patru elemente primordiale ale oricărei cosmogonii. “Lumina altora” le pune sub semnul apocalipsei.

Paradis în destrămare nu este ceea ce pare a fi, versificarea unei poveşti biblice, biblică fiind doar scenografia care, în mod paradoxal, nu face altceva decît să pună în lumină viziunea eretică a poetului. Din Geneză deducem că, după căderea în păcatul cunoaşterii, Dumnezeu nu distruge grădina Edenului, ci îi scoate din ea pe Adam şi Eva pedepsindu-i pentru neascultare. Deci paradisul în destrămare din poezia lui Blaga nu este cel biblic, ci paradisul poetului. Pentru a înţelege abaterea de la canonul biblic să ne reîntoarcem, pentru un moment, la C. “Lumina mea” poate fi înţeleasă şi ca expresie a sentimentului erotic⁽⁶⁾, iar sintagma “cu lumina mea” poate fi socotită o metonomie a iubitei. Prin urmare, Eu cu “lumina mea” numeşte cuplul primordial care prin iubire şi-a făurit paradisul lui. “Lumina altora” (lumina rea) destramă acest paradis, ceea ce înseamnă ieşirea din cronotopul mitului, înseamnă căderea în istorie. Poezia PS evocă efectele negative ale “luminii altora” asupra “corolei de minuni a lumii”. Boala corolei înseamnă, după vorbele poetului expresionist, George Heym “a trăi la sfîrşitul unei zile cosmice, într-o seară care a devenit atît de înăbuşitoare încît abia mai poţi suporta duhoarea putrefacţiei ei”.⁽⁷⁾ Lumina lunii din C, care adîncea taina a devenit în PS o seară apocaliptică. Boala este prezentă în majoritatea textelor din volumele În marea trecere şi Lauda somnului. Faţă de C în PS constatăm o răsturnare de construcţie şi o modificare în sistemul metaforic. În PS construcţia este descendentă în funcţie de gradul de cădere în profan, în vremelnicie. Simbolurile şi metaforele au semn negativ arătînd înstrăinarea de taină. Căderea în “ţărînă” duce la “secarea poveştilor”. Sensul metaforelor este pus în evidenţă tot prin tehnica opoziţiilor: cald/frig; plin/gol; luptă/renunţare; puritate/putreziciune. În textul poetic e prezent numai termenul negativ: “fără flăcări”; “se simt învinşi”; “îngeri zgribuluţi”; “apa din fîntîni refuză găleţile”; “vor putrezi”. PS “nu este decît semnul tutelar al veacului aflat în declin, nemaireprezentînd fiinţa, ci negaţia ei”.⁽⁸⁾ Expresioniştii raportau boala veacului la realităţi sociale şi la războiul mondial. Blaga trece dincolo de reperul socio-istoric concret. Pentru poetul nostru boala este criză ontologică. Expresionismului istoric, Blaga îi adaugă “aripele metafizice pe care nici un poet expresionist european nu le-a purtat.”⁽⁹⁾
De la dionisiacul tinereţii, nu lipsit de un anume orgoliu demiurgic, poetul trece la o nelinişte metafizică trăită pînă la intensitate de spaimă. Şi totuşi surîsul creaţiei şi surîsul iubirii sunt mai putrernice. Treptat, dar nu total⁽¹⁰⁾, poetul îşi recîştigă paradisul pierdut. Punctul culminant al acestui proces suitor, început cu La cumpăna apelor (1933), continuat cu La curţile dorului (1938) şi Nebănuitele trepte (1943), atinge punctul culminant în postume, din rîndul cărora se detaşează capodopera MS.

Mirabila sămînţă, ca replică la PS, reia în altă configuraţie simbolico-metaforică, în tonalitate de odă problematica din C. De data aceasta nu se mai exprimă EGO-ul, ci AEDUL. C e avînt, PS – bocet, MS –odă sacră.
Oda MS este atît de încărcată simbolic-metaforic, atît de subtil construită şi atît de profund mitică (ca majoritatea poeziilor sale), încît a generat multe interpretări, unele grevate de epoca în care au fost făcute rămînînd la suprafaţa textului pierzîndu-se în consideraţii la ceea ce era considerat geneza poemului pentru a face din el o banală poezie patriotică de adeziune la realitatea comunistă a anilor şaizeci.⁽¹¹⁾
Pentru înţelegera poemului, de la titlu la ultimul vers, este importantă adevărata geneză a lui. Pentru cei care nu o cunosc facem trimitere la, Lucian Blaga, Opere I, 1982, ediţia critică G. Gană.
Un cuvînt-metaforă cheia al textului poetic este “Eutopia”, pentru care Marin Mincu propune următoarea decodare: “…Eutopia, nume propriu semnificînd loc favorabil, propice germinării, creşterii, pămînt primitor, patrie (din greacă: eu=bine; topos=loc), atît în sensul obişnuit, cît şi în acela de topos al poeziei, patrie a devenirii şi creşterii seminţelor-cuvinte”.⁽¹²⁾ Acestei interpretări propun următoarea completare: Eutopia=Eu (eul poetic) + Utopia (poezia).⁽¹³⁾ În poezia lui Blaga nu e vorba despre patria comuniştilor (o fi avînd una?) în care şi-a trăit ultimii ani de durere şi boală, ci de patria lui cea adevărată transfigurată într-un spaţiu-timp mitic.
MS, ca şi C, poate fi considerată o artă poetică …blagiană. Sămînţa este semnul misterului. Sămînţa, ca simbol al germinaţiei telurice, este ridicată la rang de germinaţie cosmică. Putem vorbi de o pangerminaţie în multe texte poetice, de la debut la postume. Germinaţia şi rodul trec dincolo de momentul terestru al FIINŢEI la dimensiunea cosmică. MS marchează momentul recuperării corolei de minuni a lumii. Culorile seminţelor sunt corespondentele culorilor curcubeului. Curcubeul este puntea dintre lumea de aici şi lumea misterului; e semnn al restabilirii ordinii cosmice şi al începerii unui nou ciclu existenţial.⁽¹⁴⁾ Curcubeul este POEZIA. MS este o odă sacră.