« Revista ASLRQ
 
 
 
Adrian Erbiceanu - Poezii
 
Acelaşi veac, acelaşi leat
(Glossă)
 
Acelaşi veac, acelaşi leat,
Mă pierde şi nu ştiu s-o spun,
Printre frunzişul destrămat,
Pe care nu pot să-l adun,
Cât timpul, risipit în van
– Din inocenţă sau răsfăţ –
Şterge răbojul, an cu an,
Fără să uit, fără să-nvăţ.
 
Sub greutăţi mă încovoi,
– Văzând cum toate cad în lut –
Dar trag la carul cu nevoi,
Împins de teamă spre trecut;
Că nu-i nimic de înţeles
Din câte mi s-au dat-luat,
Fără vreo urmă de succes,
De-acelaşi veac, de-acelaşi leat.
 
Întorc o vorbă şi găsesc
Mocnind în ea, un adevăr
Ce-mi pare straşnic şi firesc…
(Atunci, de ce-am muşcat din măr?)
Dar nu-l rostesc, ci îl ascund,
Când în ce-i rău, când în ce-i bun…
Dar lumea, ca pe-un muribund,
Mă pierde. Şi nu ştiu s-o spun.
 
Spre toamnă braţele se-ntind    
Ca nişte ramuri de copac…
Încerc din mine să desprind
Nedumerirea-n care zac;
Să înţeleg – precum aş vrea –
De ce-am trăit, la ce-am visat,
Pe câmpul cotropit de nea,
Printre frunzişul destrămat.
 
M-aplec din ce în ce mai mult
Spre glasul tainic, să discern
– Rătăcitor, prin câte-ascult –
Între ce-i nou şi ce-i etern,
Când din neantul echivoc
– Nădăjduind să-l descompun –
Mă-nvăluie un cerc de foc,
Pe care nu pot să-l adun.
 
În mine vin şi se petrec
Furtuni după furtuni, mereu,
– Alergătură şi eşec –
Dezlănţuiri în apogeu,
Edificat cercând s-ajung
– Iluzie, cu chip uman –
Pe drumul ce se-ntinde lung
Cât timpul risipit în van.
 
Spre ţărmuri greu de cucerit
Mă poartă încă-acelaşi dor
Dar eu, în mine rătăcit,
Cu umbra, viaţa o măsor
Rotindu-mă prin zodiac,
Precum un bidiviu sub hăţ,
Încât zadarnic mă prefac,
Din inocenţă sau răsfăţ…
 
Nu ştiu, din tot ce am atins,
Anume ce a mai rămas,
Că răscolit, cu dinadins,
În mine însumi m-am retras,
Dând clipei sufletul-obol
Să se destăinuie, profan,
Când rătăcit, din gol în gol,
Şterge răbojul, an cu an.
 
E drumul ca şi cum a fost,
De mult prezis, să nu-l cuprind
– Ca dezmembrarea fără rost,
Pe orizonturi aburind –
Anume dat, anume pus,
Ca, insolvabil, să m-agăţ
De cele câte s-au mai spus,
Fără să uit, fără să-nvăţ.
 
Fără să uit, fără să-nvăţ,
Şters e răbojul, an cu an,
Din inocenţă sau răsfăţ,
Cât timpul, risipit în van,
Pe care nu pot să-l adun
Printre frunzişul destrămat;
Mă pierde – şi nu ştiu s-o spun –
Acelaşi veac, acelaşi leat.
 
 
Noi, neputând pricepe
 
Îşi sfarmă orologiul bătaia de perete
- Concentrică vibrare de inimi în ecou -
Un semn de taină veche pecetluind sipete;
Un vis al răsădirii speranţelor; Din nou!

Şi-n volbura ce-l arde, şi-n mare ce-l cuprinde
- Când noaptea se prelinge la margine de zi -
O mână se-ntrupează, din umbre, ce pretinde
Că stinge lumânarea, spre a se întregi.

Şi-n grabă, ca paingul ce-şi ţese o urzeală,
Cu braţele-i de ceară - Icar, de un minut -
Pe scara insolită, croită din greşeală,
Măsoară Nesfârşitul, cel făr’ de Început...

Datornic, orologiul, îşi toacă cutezanţa
În large trepidanţe, într-un ecou profund,
Mimând, rechizitoriu, ce-a ordonat Instanţa...
Noi, neputând pricepe, ne prăbuşim la fund!
 
 
Nu-i piatră să nu fie răsturnată
 
Nu-i piatră să nu fie răsturnată,
Nu-i val nedestrămat de câte-un mal!
Scăpată din palatu-i de cristal,
Urgia nu se lasă-nzăbălată.

Lihnite umbre bat în piedestal
De zdruncină, bucată cu bucată,
Tot ce-a rămas în noi. Însângerată,
O Mare ne înghite. Glacial!

E amăgirea, amplă şi vorace:
Când dreptu-i strâmb, strâmbul  apare drept,
Şi n-ai de unde şti de se preface
Sau de-i aşa, că scris e în precept...

Când peste noi furtunile rapace
S-or prăbuşi, vom şti să ţinem piept!
 
 
Paradox
 
Ne prelevăm, prin gânduri abstinente,
De haosul predestinat în noi,
Lăsând adânc ascunse, insolvente,
Nevoile bătute de nevoi.
 
Ne căutăm spre-a ne găsi sau, poate,
Răstălmăcind mandatul afectat,
Ca-ntr-un ceaslov le căutăm pe toate
Cu-acelaşi vechi, nescris, deziderat.

Nutrim, datornici, gând de slobozie,
Încinşi de-alergături pe-acelaşi crug,
Când circumscrişi în fantasmagorie,
La cap de drum ne deşteptăm pe rug.
 
Atunci, abia, sătui de umblătură,
Împleticiţi, visăm un echinox
Ce nu se lasă prins în conjunctură
De Timpul nostru, veşnic paradox.
 
 
Alternanţă
 
Din aberanta întrupare de vis în vise - disipat
în punctiforme alternanţe, dând semn că timpu-i alterat -
se-ntinde vălul iluzoriu ce ne cuprinde, rând pe rând,
acreditare către timpul ce va să vie mai curând.
 
Curbată, vremea se înclină spre listele de acatist,
şi-şi pendulează inerţia ca ochiul veşniciei, trist,
cum unitatea de măsură, reverberată de ecou,
pe terezie ne împarte: atâta vechi, atâta nou.
 
În fuga către infraroşu, rărite, golurile mor:
atâta alb, atâta negru, atât rotundul bicolor,
că manifesta detaşare a gândului rămas lucid,
se profilează ca o umbră pe pleoapele ce se închid.
 
Şi când chemarea tăinuită, prin vreme îşi găseşte loc,
Ispita nu mai e ispită; Norocul nu mai e noroc!

 
Sursa: Adrian Erbiceanu, Antologia ASLRQ 2015