Ionuţ Caragea - Neant cu lentile de contact (noi poeme şi aforisme)

Blocstartul amintirilor

ca şi mulţi alţii
aş vrea să alerg către finiş
să-l strâng pe Dumnezeu în braţe
dar, de frică să nu fur startul
am rămas pironit în blocstartul amintirilor
privindu-mi pixul, un fel de ştafetă
pe care nu am cui s-o predau
privind spectatorii care surprind momentul
în nu ştiu câte cadre cadavre
pe secundă

ei vor să scrii şi iar să scrii
ca şi cum scrisul ar însemna să găteşti
şapte feluri de mâncare
pentru degustătorii apocalipsei tale personale
să fii un restaurant plutitor care circulă
pe fluviul propriilor lacrimi
apoi să eşuezi pe malurile secate
să ajungi un fel de distracţie
pentru cei din generaţia
facebook


Darts la adăpostul megapixelilor

ziare, reviste, situri, bloguri, reţele de socializare
fericirea nu este decât un lanţ de servere
prin care orbecăim ca nişte somnambuli ai vieţii reale
umplem golurile unei lumi virtuale
cu vise care nu mai interesează pe nimeni
în timp ce amintirile contrafăcute
devin amantele noastre cele mai fidele

unii dintre noi au găsit locuri
în care se mândresc cu poze de înaltă rezoluţie
încercând să-i convingă pe alţii
sau să se convingă pe ei înşişi
că nu trăiesc degeaba pe pământ

şi uite aşa lumea se depreciază constant
iar cei care se zbat să transmită mesaje
pentru trezirea conştiinţei
se apropie de oameni la o distanţă
optimă de înţelegere
şi ajung ca tablele din jocul de Darts


Spectacol interzis muritorilor

priveşte atent un munte, un arbore,
o piatră, o apă şi ţine-le minte
pleacă apoi în lume
trăieşte-ţi viaţa
întoarce-te peste ani şi ani
priveşte-le din nou pe toate şi vei avea senzaţia
că n-ai fost plecat niciodată
din acele locuri

urmăreşte un episod dintr-un film serial
care te captivează la maxim
dormi, pleacă la muncă
întoarce-te acasă, vizionează un alt episod
şi vei avea senzaţia
că n-ai fost plecat niciodată
din acţiunea filmului

citeşte o carte, zece cărţi, o sută de cărţi
întoarce-te la cartea care ţi-a plăcut cel mai mult
şi vei avea senzaţia că n-ai fost plecat niciodată
dintre coperţile ei

privim, plecăm, ne întoarcem
ne întoarcem, privim şi plecăm

numai că unii oamenii
pe care i-am privit cândva
cu atâta dragoste
au uitat să se-ntoarcă
din călătoria lor
au rămas captivi într-un spectacol
interzis muritorilor

iar umbrele, sufleuri ai neantului
ne şoptesc în continuare
rugăciunile

Neant cu lentile de contact

prin lacrimi tragem de timp în faţa zădărniciei
visele sunt doar nişte monede de schimb
aruncate de zei în palmele cerşetorilor
mutilaţi de amintiri

pe eşafodul dimineţii
ne ghilotinăm şansa unui nou început
şi iată-ne singuri într-o lume
în care speranţa cu aripi de ceară
s-a prăpădit pe stâncile abrupte ale inimii

nici umbrele nu mai leagă prietenii
ne îmbrăţişăm spasmodic absenţele
în faţa neantului cu lentile de contact


*
Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.
*
Din când în când, sufletul trebuie să respire prin lacrimi. Altfel s-ar zbate ca peştele pe uscat.
*
Înţeleptul vede viitorul chiar şi în spuma valurilor.
*
Înainte de a se topi în palmă, fulgul de zăpadă a visat să ajungă bulgăre.
*
Mormintele iubirilor pe care le păstrăm în suflet nu au nevoie de cruci, ci de catedrale de lumină.
*
Amintirile sunt ca peştii ce înoată mereu împotriva curentului. Îşi caută tinereţea la izvoarele timpului, apoi pier şi ajung în marea cea mare…
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.
*
După ce plouă, cerul nu ne reproşează niciodată că-i suntem nerecunoscători. Ba chiar are liniştita graţie de a ne binecuvânta cu raze de soare sau cu un zâmbet curcubeu.
*
Oamenii sunt flori îngemănate care cresc pe ţărmul binecuvântat de roua timpului.
*
Prin ochiul de apă te priveşte şi cerul, şi pământul. Şi te priveşti şi tu pe tine însuţi, mirat de ridul care ţi se adânceşte pe frunte.
*
Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri.
*
Poetul care nu renunţă definitiv la poezia pe care a scris-o, nu este cu adevărat înţelept. Nu face decât să-şi care sicriul de cuvinte în spate, de teamă să nu fie îngropat într-un loc pe care nu-l cunoaşte.
*