A fost odată un om care se născuse cu picioarele inversate: stângul, în
locul piciorului drept, iar dreptul, în locul piciorului stâng. Degetele
cele mari, de la picioare, erau îndreptate spre înafară, tot aşa cum cele
mici – spre înăuntru.
Când s-a
născut, din burta mamei lui (o femeie simplă, aproape analfabetă, dar tare
de treabă…), a vrut, ca toată creatura umană, să intre, în lumea asta, cu
dreptul…şi, vă daţi seama şi singuri, dreptul lui era stângul…
Ghinionul a fost, în aceeaşi clipă, lângă el – şi, de-a lungul vieţii lui,
tovarăş nedespărţit! Şi, pe măsură ce ghinionul a crescut – i s-a chircit
(de-a dispărut, aproape de tot!) simţul moral, de care-şi bat joc Satana
şi Mark Twain, egal!
Problema era,
însă, şi a devenit (mai
cu seamă, odată cu trecerea timpului şi creşterea tânărului, din
nevinovatul copil…!) şi mai anevoioasă: centrii nervoşi din creier nu
acceptau această anomalie, nu voiau să se adapteze la ea – şi, deci, omul
nostru, când a început să meargă pe picioarele lui - nu putea merge, cum
se merge, ci numai cu îngrozitoare bâţâieli şi cutremurături ale
întregului corp. Picioarele trăgeau, ele, să-şi facă datoria, dar asta
conform cu aşezarea lor! - însă creierul se împotrivea, cu încăpăţânare,
din toate puterile lui! – şi, din acest conflict interior al fiinţei, a
rezultat un nou monstru al lui Frankenstein…
Mai
mult şi mai greu era că trebuia să meargă crăcănat de-a binelea: din
pricină că degetele mari erau orientate spre înafară, iar cele mici, spre
înăuntru - nu se putea bizui deloc pe mersul drept (nici chiar cu toate
bâţâielile şi cutremurările corpului!) - căci ar fi căzut în nas, sau
şi-ar fi frânt picioarele, de la genunchi în jos! Ci, bizuindu-se, ani în
şir, şi echilibrându-se numai prin degetele mari dinafară, picioarele i
s-au arcuit imens, aşa încât genunchii lui aproape nu s-au mai văzut, unul
pe altul, în această viaţă...
Şi, de câte ori a vrut s-o ia pe calea cea dreaptă, omul nostru, cel cu
picioarele inversate şi crăcănat, tot în stânga nimerea…că aşa-i erau
date, lui, picioarele, cu care să-şi umble drumul vieţii!
Încă de mic, s-a dovedit o adevărată catastrofă locală: lovea, cu
brutalitate, sufletele oamenilor, atunci când intenţia lui era să le
mulţumească… de învăţat, a învăţat doar să se bată şi să facă,
jur-împrejur, vânătăi, în loc să fie minune de copil cuminte…stângul lui
îl ducea numai spre rele, chinuind, distrugând, dând chiar foc unei case
vecine, pe când se juca, distrat, cu chibriturile, imaginându-şi un război
şi exploziile bombelor…
A vrut să
muncească omul cu picioarele inversate (da, chiar a vrut, deşi piciorul
stâng a început să-l doară cumplit, în semn de protest!)… - şi a ajuns să
fure. La locul de muncă, unde tovarăşii îl dispreţuiau, şi pentru
înfăţişarea sa, dar, mai cu seamă, din pricina firii lui pe dos! – pentru
că n-a vrut nimeni să-i dea o ţigară, el s-a dus în vestiarele
muncitorilor (lăsate, majoritatea, descuiate, din păcate!), a buzunărit
toate hainele…a găsit nu doar ţigări, ci şi o însemnată cantitate de bani,
ba chiar şi câteva inele de aur! – şi, din momentul ăsta, stângul său l-a
dus doar spre buzunarele altora, şi, niciodată, spre un loc de muncă
cinstită!
Dreptul i se atrofiase, între timp, de tot – şi omul nostru şchiopăta,
precum diavolul, împleticindu-se între lumi.
…De la furt şi
până la crimă, zic oamenii – “cale tare scurtă”.
Spre exemplu, mai târziu, când a crescut şi a devenit un tânăr ca toţi
tinerii, a vrut s-o ajute pe maică-sa, care orbise, şi i-a dat, cu lingura-n
gură, mâncare…doar că, fără să-şi fi luat seama, în loc să toarne, în supă,
praf de “Vegeta-Delikat”, i-a turnat praf dintr-o cutie cu
un detergent cumplit de coroziv. Peste câteva ore, maică-sa a murit, în
chinuri groaznice, în faţa medicilor, neputincioşi, din Spitalul
Municipal.
Poliţia nu s-a luat de el, s-a decis că e “moarte printr-un accident
nefericit”…
Pe când ţinea
aprinsă candela, de sufletul mamei sale, s-a dus până în bucătărie, să-şi
spele un vas. În urma lui, de la candelă se aprinseră perdelele…degeaba
simţi el, la bucătărie, mirosul înăbuşitor de fum: odaia ardea, casa ardea…până
dimineaţă, nu mai rămăsese, din casa părintească, nimic, decât scrum! Se
mută la o gazdă, nemaiavând, nemaipăstrând, spre amintire, de la părinţii
săi şi de la trecutul său, decât cele două picioare inversate…
…S-a găsit, totuşi, târzie vreme (dar s-a găsit!), şi pentru acest tânăr
grozav de neplăcut în toate…în făţişare şi făptuire, egal! - (se găseşte,
totdeauna, un petec, pentru fiece sac putred) - o fată, care să-l
îndrăgească, iar el s-o divinizeze, cică! Fata era, însă, bolnăvicioasă şi,
mai cu seamă, suferea cu inima…dar nu i-a spus lui, să nu-l supere, cumva…
Într-o noapte, ce se gândeşte (dacă şi tâmpenia s-o fi trăgând tot de
la... “gândire”!) amărâtul ăsta de om cu picioarele
inversate? S-a gândit să-i facă iubitei lui o surpriză extraordinară…În
loc să-i bată la uşă, ca orice om cinstit… - a sărit pe un geam deschis…piciorul
stâng i s-a prins de un picior de scaun, din sufrageria fetei…hărmălaie
teribilă…fata se repede în sufragerie, vede o umbră ridicându-se…Degeaba
au mai dus-o vecinii la spital: infarctul o “curăţase”, pe
loc!
…Şi de data asta, poliţia l-a lăsat în pace, pe omul cu picioarele
inversate: “moarte din boală incurabilă”…
…Omul cu picioarele inversate se vede că chiar o iubise pe fată. Pentru că
s-a închis în casă – şi lumea nu l-a mai văzut, vreo săptămână. Ce făcea
omul cu picioarele inversate, închis între cei patru pereţi? Păi, îşi
făcea şi analiza bilanţul vieţii: din pricina inversării picioarelor lui,
reuşise, până la 20 de ani, să devină un găinar şi borfaş greţos, până la
30, să devină şi criminal…fără voie, dar cu cadavrele pe masă! Şi nu orice
fel de cadavre: cadavrul mamei, cadavrul iubitei…tot unul şi unul!
Şi de ce? Simplu, sau, cel puţin, părea simplă explicaţia: pentru că se
născuse cu picioarele inversate!
Dar el, deşi i se chircise dreptul, nu gândea cu stângul, ci cu capul. Şi
nu se oprea la aparenţe, ci voia, cu orice preţ, fie şi cu cel al vieţii,
ori vânzării sufletului (dacă s-ar fi aflat cumpărător, pentru aşa o marfă
deteriorată şi putredă…), să afle “soluţii de continuitate”!
“Să zicem că totul mi se trage de la inversarea picioarelor, din
născare: m-am născut cu stângul în locul dreptului, şi…viceversa! Am
încercat, martor mi-e Dumnezeu, să fac cum e mai bine, dar, din pricina
inversării picioarelor…Mă rog! Hai, atunci, să inversăm…inversarea! Dacă
am vrut să fac numai binele, şi a ieşit, regulat, totul, rău… - ia să
facem pe dos, şi noi, la rândul nostru, nu doar soarta ori dracul! De azi
înainte, voi vrea, din toată inima, să fac numai răul! - …şi să vedem ce
va ieşi – măcar de-o curiozitate!”
Zis şi făcut: a doua zi, chiar, a vrut, într-o ceartă de la serviciu,
să-şi omoare adversarul! S-a repezit înspre gâtul lui, cu cuţitul, şi…s-a
şi împiedicat, cu piciorul lui stâng, de un tovarăş (aplecat în mod ciudat,
peste “colegii” lui de muncă…) – tovarăş care, în realitate,
profitând de cearta şi vânzoleala iscate, îi buzunărea, “în lege”,
cu minuţiozitate şi “metodă”! - şi cu un zâmbet flegmatic
pe buze (ca pentru un fleac de treabă, atât de uşor de dus la capăt!), pe
“amici”, pe câte unul-unul (care “amici”, în
acea zi, tocmai îşi ridicaseră leafa!)! Hoţul s-a dat de-a berbeleacul,
din ciocnire - şi din buzuarele lui au început să curgă…banii celorlalţi!
A fost uitată, pe dată, cearta, şi (după ce au folosit cuţitul, luat din
mâna omului cu picioarele inversate, ca să-l “îmbie” pe hoţ,
către circa de poliţie!), toţi, i-au mulţumit, pe rând, omului cu
picioarele inversate, că le salvase banii munciţi vreme de-o lună - leafa
lor pentru casă şi copii…
A furat, apoi,
o maşină, şi s-a repezit pe stradă, să-i calce, fără cruţare, pe toţi
care-i vor ieşi în cale! A intrat cu maşina într-o vitrină, cotonogindu-l
vajnic pe unul care tocmai scosese revolverul, să-l împuşte şi jefuiască
pe vânzătorul de la tejghea! Din nou, mulţumiri, strângeri călduroase de
mână (chiar din partea poliţişrilor!) - şi evitarea, cu multă diplomaţie,
a discuţiei despre costul vitrinei…!
…Şi-a pus în gând să dea foc unui orfelinat, iarna, cu făclia în mână, pe
faţă şi de-a dreptul…şi asistentele de la orfelinat l-au întâmpinat cu mii
de binecuvântări, căci Primăria tocmai le tăiase electrica şi gazul, aşa
că focul din mâna piromanului a servit, câteva zile (până să apară
primarul cu pricina, la TV, sub acuzaţia de crimă umanitară şi infanticid…),
pentru salvarea vieţii micuţilor – prin foc aprins din vreascuri, culese,
cu grijă şi afecţiune (şi aprinse tocmai cu făclia din mâna omului cu
picioarele inversate!), de către tot personalul (inclusiv omul nostru,
bombănind amărât…), din grădina orfelinatului!
…Şi tot aşa şi iar aşa! Omul cu picioarele inversate – inversase, cu
adevărat, funcţionarea fiinţei sale! De câte ori îşi propunea o crimă sau
un jaf îngrozitor, se trezea că, tocmai, realizase o binefacere, de
răsunet nu doar local, ci naţional…şi nu numai!
Ba, voind să
fie dat şi la TV, dat ca terorist internaţional, tocmai se suise (cu tot
cu bombă!), pe un vapor cu câteva mii de pasageri. Bomba imaginată de el,
cu un sistem radio (cu telecomandă…voia să fure o barcă, înainte de
explozie, şi s-o şteargă, cu 10 minute îmainte de dezastrul final!),
pentru explozia atotnimicitoare. Dar, cum pe vapor se aflau nişte
terorişti dintr-ăia adevăraţi, care întrerupseseră toate legăturile radio,
de pe navă şi ale navei cu porturile – ofiţerii de pe punte, văzându-l pe
omul nostru cum moşmondeşte la o staţie radio (n-avea absolut nicio
experienţă, în astfel de chestiuni complicate – şi nici stofă de
profesionist-terorist!), i-au luat-o din mâini, cu mulţumirile de rigoare,
şi au folosit-o pentru a chema elicopterele poliţiei maritime…Şi iată cum
omul cu picioarele inversate a ajuns să fie elogiat, pe toate continentele,
în toate ziarele lumii, pentru spiritul său de iniţiativă şi, fireşte,
pentru spiritul (nemaiîntâlnit!) de sacrificiu, care gâlgâia într-însul…!
…Când a ajuns, în fine, sufletul omului cu picioarele inversate, în faţa
Tronului Lui Dumnezeu, Preasfântul a stat (câteva clipe terestre bune…),
tare încurcat…şi, în cele din urmă, i-a zis omului cu picioarele inversate
(care era aşa de curios cum va fi judecat el în ceruri, încât…şi-ar fi dat,
a doua oară, viaţa, dacă s-ar fi putut, numai să afle amănuntul ăsta, cu o
clipă mai devreme decât verdictul celesto-final!):
-Omule, dacă
ar fi să te judec după gândurile tale, în iad ai arde, pentru vecie…dacă
ar fi să te judec pentru faptele tale, ar trebui să mai golesc raiul, ca
să-ţi fac loc numai ţie…dar, aşa, în amestecătura asta de viaţă, pe care
singur ţi-ai preparat-o, cu bună-ştiinţă şi premeditare, e aproape
imposibil să descurc ceva clar, e teribil de greu să decid aşa, pe nepusă
masă, chiar dacă, mai sus de Scaunul Meu de Judecată nu mai este nimic şi
nimeni! Ia mai du-te, o viaţă de om, de te plimbă, pe Pământ, şi, după aia,
om mai vedea…
Sfântul Petre, însă (care-i nu doar portar, dar şi un soi de “consigliere”
al Lui!), Îl trase de mânecă pe Dumnezeu, şi-i şopti, cu mare îngrijorare
în glas:
-Doamne, nu se poate, că dacă-l trimiţi înapoi, pe Pământ, le dai dreptate
ălora, cu reîncarnarea, cu metempsihoza…Eu zic, Preaînalte, că, în lumea
din care vine el, ăsta, cu inversiunile lui, au devenit mai importante
faptele, decât gândurile…cine naiba, Doamne, mă iartă, se mai ocupă, azi,
cu cititul gândurilor, când necăjiţii Pământului mor de foame şi-nsetează
după olecuţă de dreptate, făcută degrabă, iar nu amânată la calendele
greceşti! Eu zic, Preaîndurătorule, să liberăm raiul de senatorul ăla,
care a făcut o afacere grasă, din binefacerile lui, faţă de bătrânii orbi
şi surzi şi paralitici…şi, în locul lui, să-l bagi Preasfinţia Ta pe
aiuritul ăsta…pentru că, doară, nu el şi-a tras picioarele invers, din
burtă, la născare, ci…”vecinul” nostru! Şi, aşa, dacă luăm
decizia să-l iertăm pe om, îl facem, concomitant, şi pe “vecinul”
să crape de ciudă că noi am câştigat un suflet, de-acolo de unde el se
gândea să-l piardă, adică, de la începutul unei năcăjite de vieţi,
întoarse pe dos de Preaîntunecatul, să-şi facă rost el de fală şi
distracţie…Nu-i bine cum zic, Doamne?
Dumnezeu reflectă o vreme, tocmai cât să nu se zică, despre El, că s-a
lăsat influenţat…îşi umflat vocea şi, răspicat, rosti tunător:
-M-am gândit, muritorule: faptele sunt mai de folos decât gândurile şi
singurele care aduc luminare, unde-s bezne şi disperare! Iar cele ce n-au
fost făcute din răutate, ci din amărăciune şi ne-voinţă, să ţi se ierte,
în vecie! Treci colo, în dreapta, şi învaţă cântecele de slăvire…
Şi, pentru că,
în rai, nu mai este posibilă nicio clintire, d-apoi inversare, omul nostru,
scăpat de blestemul picioarelor sale morale pe dos, nimeri, “din
prima” (fără nicio bâţâială, fără nicio “frankenstein-izare”!),
locul de învăţare a slăvirilor.