cronică despre volumul
lui Teo Cabel - "Fluture în pustiu", editura Eikon, 2019
Cu poezia domnului Teo Cabel am luat prima oară contact citind
volumul "Labirintul" (Ed. Brumar, 2017). Constatam atunci că autorul
este un tehnician desăvârșit, scriind într-un registru stilistic ușor
alambicat, având elemente suprarealiste care mă duceau cu gândul la Paz,
Naum, poate chiar și la Bosquet. Sau, dacă e să caut un corespondent mai
de prin partea noastră a locului, la George Schinteie. Nu am vrut să
recenzez acel volum deoarece voiam să-l văd pe poet și într-o altă
ipostază, voiam să văd dacă poate scrie la maximă frământare
sufletească, atunci când cuvintele curg singure pe hârtie, aproape
inconștient. Probabil că în acel moment eram suprasaturat de acel gen de
poezie, chiar dacă toți autorii lecturați erau de o valoare
incontestabilă, și voiam să ies din labirint, să zbor, să simt lumea
exterioară, pulsul existenței în rezonanță cu pulsul poetului, dragostea
macrocosmică în rezonanță cu cea microcosmică, fără rătăciri delirante
după firul unei ariadnice iluzii sau după rochia ei compusă din piese de
puzzle filigranate cu versuri. Mea culpa, veți spune, și o spun și eu.
Dar, asta este, și scrisul, și cititul, trebuie să te prindă în starea
propice. Trebuie să existe o rezonanță de stări sau, în cazul
lectorului, o pauză care să-l flămânzească și să-i dilate nările
sufletului.
Ceea ce voiam eu atunci, nu s-a realizat. Autorul
mi-a trimis volumul “Fluture În pustiu” (Ed. Eikon, 2019), scris tot în
același registru stilistic, tot complex, dar fiind și altcumva. Mult mai
așezat, mult mai matur, mult mai clar. Ca și cum ar fi apărut o altă
posibilitate de comunicare cu cititorul/exteriorul, ceea ce sugerează că
poetul a găsit poarta de ieșire din labirint, metamorfozându-se în
fluture. Un catharsis și o metempsihoză interesantă, care încep cu o
taciturnitate sentimentală („poezia din ochi nu se recită cu glas
tare”), într-un registru, pe alocuri, stănescian : “Nu toate
literele din cuvântul câine latră.” (ambele versuri la pag. 7).
Acest câine, care “stă de pază la poartă de gând și aleargă din când
în când după o falcă din pulpa iluziei” (pag. 15), ne arată cerbicia
cu care poetul își prețuiește luciditatea și controlul, responsabil
fiind cu ordinea din viața sa (o familie frumoasă și numeroasă are
poetul, cinci copii și o soție). Și totuși, în oglinda în care se
privește poetul se poate observa o fisură (și e și normal, ba e chiar
binevenită!): “În oglindă începe să se deșire textul / câinele meu de
pază / se duce dând din coadă, de parcă ar coborî / din arca lui Noe.”
(pag. 16). E o deconstrucție firească, fiindcă la originea cuvântului e
sentimentul care a generat poezia, iar sentimentul mușcă de multe ori
din luciditate (sau invers), amintindu-ți cine ești și cine ai fost în
substraturile ființei tale. Așadar, nu e niciodată prea târziu să îți
dai seama că ai nevoie de acel înger care “te spală de falsa lumină /
pe care o credeai mântuitoare” (pag. 24), amintindu-ne nouă,
tuturor, cât de important este
sentimentul redempțiunii și al întoarcerii
la intima, inegalabila și nedisimulata primordialitate : “Spune-le
tu, noapte, câtă lumină este în tine / când vorbim amândoi.” (pag.
25). Reconstrucția, mai apoi, se face firesc, recompunându-se logicul
existențial printr-o analiză echinocțială : “Ochii mutau cărămidă cu
cărămidă / întunericul.” (pag. 34). Adică, sufletul, transformat în
fluture (simbol predominant în culturile lumii), evadează din labirintul
primordial, descoperind pustiul, atunci când “Câinele toamnei latră /
la poarta dimineții.” (pag. 49). Fluturele este, așadar, eliberare,
metamorfoză și “poartă între lumi” (pag. 53).
Și totuși, ca un corolar al închiderii în ciclicitatea inefabilă a
întoarcerii la primordialitate (un perpetuum mobile cu irizări poetice),
poetul conchide : “A scris a scris / tot o piesă de puzzle a rămas”
(pag. 60). Zborul, așadar, a fost doar o clipă de evadare în pustiu. Un
fâlfâit de pagini... Evident, poezia lui Teo Cabel e
polisemantică, interpretarea ei depinde de ughiul din care este privită.
Ceea ce îi conferă mister și valoare. Cheia lecturii este undeva pe la
pagina 86 :
“Citește
poezia mai rar!”