Trebuie să recunosc că există puține poete care trezesc în mine, prin versurile lor, prin devotamentul și respectul acordat cuvântului, prin ambiția de a se ridica deasupra superficialității și mediocrității generale, un sentiment de admirație și apreciere. Alina Narcisa Cristian face parte din categoria acestor poete speciale. Ea scrie versuri care ating și sufletul, și mintea, un alt avantaj fiind acela că știe să esențializeze, eliminând balastul inutil, acea poetizare redundantă în capcana căreia cad mulți autori, nefiind capabili să spună ce trebuie, când trebuie și cum trebuie. Mai mult de atât, ea folosește cu pricepere frumusețea paradoxului, atât în poezie, cât și în aforismele pe care le șlefuiește cu atenție și delicatețe. Această propensiune paradoxistă pare să deconspire un suflet mult încercat la granițele trăirilor, dar indică și o rezonanță puternică artistică și spirituală cu opera unor scriitori care au explorat abisul ființial, sărind apoi, pe trambulina viselor și/sau a imaginației, până la porțile extazului și ale revelației, fiind adevărați acrobați ai transcendentului.

“Pâlpâit de lacrimă” (Ed. eCreator, Baia Mare, 2019) este titlul paradoxal al unei cărți paradoxale. Un volum de poezii scurte, aforisme și definiții aforistice, în care autoarea se ia în serios, ba încrâncenându-se, ba înseninându-se, încercând să ne ofere ce este mai esențial, mai important, din tumultul trăirilor sale pe care le înțelege sau caută să le înțeleagă pentru a se autodefini. Poate că s-ar fi cuvenit să aștepte să scrie un volum pentru fiecare gen literar în parte, dar, până la urmă, alegerea nu e rea nici sub această formă, eliminând monotonia stilistică, eliminând golurile din pagini, picăturile acestea care curg necontenit fiind afluenți ai unui vechi Panta Rei. Da, totul curge, dar titlurile bine alese (scurte și de multe ori paradoxale, precum spuneam mai înainte) ne îndeamnă să ne oprim, să reflectăm asupra lor și a versurilor care urmează: “S-a aprins tăcerea”; “Te-aș îmbrățișa cu timp”; “Gheare de timp”; “Plâng crucile în călcâi de iarbă”; “Aripile tale au orbit”; “Pe umeri de cer”; “Pleoapa pulsului” etc.

Toate aceste poeme și cugetările aforistice au ca sursă de inspirație iubirea sau, mai exact, lipsa unei ființe cu care să împarți cele mai intime trăiri sufletești fiindcă, așa cum spune autoarea, “Ai ales un drum fără mine”, celălalt având “o poftă nebună de singurătate”. Evident, aceasta este rețeta care nu dă greș niciodată în poezie, atâta timp cât poetul nu cade în prăpastia ridicolă a lamentabilului, devenind un clovn de duzină la margine de drum, fără să mai reușească să se ridice deasupra propriei suferințe, fără să reușească să mai facă pe cineva să zâmbească. Alina Narcisa Cristian ne demonstrează că nu și-a pierdut nici zâmbetul și nici capacitatea de a surprinde detaliul, fiind sarcastică atunci când celălalt doar mimează sentimentul: “Dezleagă-ți calul de la gard / când privești în inima mea, / Căci zâmbetul îți pare de-mprumut / în ochii de cuvânt”. Iată cum autoarea se înalță prin “Durerea cuvintelor nescrise” care devin scrise, prin “Respirația vieții” care devine respirația poeziei, prin “Muzica săruturilor” care devine muzica foșnetului de pagini, prin “pâlpâitul de lacrimă” care mângâie, dar și trezește, care suferă, dar care și condamnă ironic lașitatea și abandonul celor care au “inima oarbă”.  

Lacrima din acest volum este o pasăre de foc care și-a pierdut aripile, iar autoarea, prin talentul și harul său, îi împrumută acestei păsări aripi de cuvinte, oferindu-i șansa de a renaște din cenușa unei iubiri mistuitoare.

Sursa: Ionuţ Caragea, 2019