Constănțeanca Elena Papadopol, absolventă în 1997 a Facultăţii de Litere şi Teologie, ne invită prin cartea sa de debut, “Umbre din paradis” (Editura Fides, 2019), la o reverie poetică cu irizări nostalgice de lumini şi umbre, ca urmare a unei îmbrăţişări cu marea, soarele şi fiinţa iubită renăscută în „amintiri precum nişte femei bătrâne, așteptându-ne pe marginea drumului, să ne spună din nou poveştile lor” (pag. 109).

Volumul este unitar din punct de vedere tematic, iar poemele în vers alb, scrise fie sub formă foarte scurtă, sapienţială, fie sub forma unor pagini de jurnal cu iz romantic, se succed plăcut ochiului, ieşind ca soarele printre nori, pentru a valida prezenţa umbrelor paradiziace. Poemele sunt însoţite de mai multe desene realizate de Cristina Ioana Papadopol (fiica poetei), iar Gabriel Dîrmon, autorul copertei, contribuie şi el la frumuseţea estetică a volumului.

Poemele nu au titluri, de unde şi lipsa cuprinsului, ceea ce creează impresia unei curgeri continue sau a unor valuri care mângâie necontenit nisipul. Gândirea poetei e inundată de puritate şi sinceritate, de împăcare cu sinele, fără să întâlnim reproşuri. Doar mici regrete cauzate de trecerea timpului („unde sunt anii care-au trecut”, pag. 20), care o determină să spună că „Sunt momente când este absolut necesar să dai frâu liber furiei. Altfel rana se adânceşte.” (pag. 115). Însă această furie, când eşti poet, înseamnă „să trăieşti anesteziat cu vise, când limbile timpului sărută încet, adânc, tăcerea din zilele întunecate…” (pag. 117). Iată, aşadar, un catharsis cu orientare introspectiv-onirică. Însă purificarea se face şi în plan cosmic-transcendental, când poeta „se dezbracă de umbră într-un vis” (pag. 45), pentru „a-şi şterge ochii în lumina acestui soare” (pag. 46). Nimic extravagant, fiindcă, spune ea, „M-a mângâiat doar gândul că nu există sfârşit” (pag. 45), simţindu-se, în lumea ei, ca o stea nemuritoare şi rece, singură în întunericul cel mai adânc.  

Există o cale de eliberare, „Când descoperi că drumul îţi e deja stabilit”? (pag. 39) Este suficientă această reverie cu ochii deschişi, această „adiere de vânt care împinge leagănul de copil spre bila de foc cu care marea se joacă?” (pag. 68) Răspunsul, evident, se află tot în poemele acestei cărţi, dar vom păstra misterul. Un mister precum „O vrajă aruncată ca o plasă deasupra sufletului…” (pag. 69) În orice caz, cititorul va avea numai de câştigat citind acest volum de certă calitate, tocmai bun de scormonit în profunzimile fiinţei.

Sursa: Ionuţ Caragea, 2020