Costel Stancu face parte din acei poeţi care te surprind oriunde ai deschide cărţile lor. El este un poet autentic, cum rar mai vezi în zilele de azi. Poezia lui e imagistică, suprarealistă, palimpsestic religioasă (simbolul crucii şi cel al icoanei sunt des folosite), transcendentală ("un dans pe gheaţa subţire dintre realitate şi vis"), dar şi trăită şi depozitată în "groapa memoriei ce se adînceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea". Nu lipsesc nici definiţiile aforistice, ludicul, iubirea pentru femeia misterioasă, tristeţea ca o lună care sună a gol, strigătul disperării, dramul de "mică nebunie precum aruncatul cu creionul în zid", moartea şi renaşterea prin cuvânt ("mor în afara ta moarte / în timp ce înlăuntrul tău mă nasc"), singurătatea ("eşti îngropat cu oglinda în mînă să vezi cît eşti de singur"), trecerea timpului şi fatalitatea ("în fiecare dimineaţă îmi scriu testamentul cu degetul pe un geam aburit"). Antologia "Ochiul din palmă" (Ed. Mirador, 2017) este o comoară pentru cel care o deţine, una care îţi împrospătează la fiecare lectură mintea şi sufletul.

Poemele din carte nu au titluri, dar conţin versuri care ies în evidenţă şi rămân bine întipărite pe retina cititorului. Nu există o preocupare obsesivă pentru formă, pentru aşezarea în pagină. Din contră, se simte curgerea naturală a poeziei, se simte tumultul ei sau, când e cazul, respiraţia ei liniştită, meditaţia, analiza universului interior sau exterior. Sunt, evident, stări ale poetului, treceri de la un sentiment la altul, de la un peisaj la altul, de la un timp la altul.

Mâna reprezintă apropierea sau atingerea iubitei, ochiul din palmă înseamnă analiza, luciditatea sau plânsul pe hârtie. Titlul cărţii este bine ales, fiind plurisemantic. Coperta e simplă, ca un cer gri pe care veghează un glob ocular, aşa cum soarele veghează pe cerul albastru, iar luna pe cel înstelat. Sau, după cum spune poetul, globul ocular poate fi "ochiul din cer care priveşte complice la ochiul de sub pământ".

Revenind la definiţiile aforistice, simţim o apropiere de elanul insulei blagiene. Costel Stancu ar putea extrage zeci de aforisme din poezia sa, aforisme care au valoare şi în contextul poetic, şi în afara lui. Iată câteva exemple: "omul rămîne animalul cu cea mai bună părere despre sine însuşi"; "ce-i fericirea dacă nu întîlnirea sinelui cu un greier?"; "să fie viaţa şirul de păsări pe care îl uiţi? chemarea lor tristă spre nicăieri?"; "crucea e forma perfectă a raţiunii"; "tu te apropii femeie - superbă confuzie între a fi şi a nu fi"; "cuvîntul are în el înţelepciunea greşelii"; "moartea e exerciţiul zilnic al înţelepţilor"; "arta? o floare în fereastra sinucigaşului"; "moartea e singura amintire de familie ce nu poate fi înstrăinată" etc.

Poezia lui Costel Stancu pare să fie şi blestem şi mântuire în acelaşi timp.  Şi căutare, dar şi şansa de a afla, de a găsi dumnezeirea. Spune poetul: "arunc o piatră în cer - / de acolo cad firimituri de pîine / semn că nu m-ai uitat //  sunt pedepsit să scriu / cu care cuvînt îmi vei dezlega mîinile, / Doamne?". Deci, putem spune că poetul este privilegiat, că este atins de harul venit de sus. Dincolo de această înzestrare, el se simte singur, pedepsit peste măsură, chiar şi pentru greşelile celorlalţi. Poate că trebuie să înveţe mai mult decât alţii, trăind şi greşelile lor? Cine ştie? Este un rol pe care şi-l asumă, sau mai bine zis o soartă pe care o acceptă, singura sa modalitate de a se revolta, de a se zbate, de a se lupta cumva cu ceea ce i-a fost scris să fie, fiind poezia. Cearta cu Dumnezeu este des întâlnită la marii poeţi (Corbu), la marii filozofi (Cioran), fiind un modus vivendi în sine. Dai vina pe divinitate şi tot de la divinitate (sau alter-ego) primeşti răspunsurile. Ca pe un blestem, ca pe o mântuire. Ca pe un zbor cu o singură aripă, unde fluturele e tocmai sufletul. Cealaltă aripă e una de plumb, care scrijeleşte hârtia şi carnea tuturor amintirilor.

Foarte valoroasă această antologie care, după părerea mea, îl situează pe Costel Stancu în prima linie a poeţilor de azi. Înregimentarea generaţionistă nu contează. Poezia lui e atemporală. Vine din veşnicie pentru a înveşnici clipa.

Sursa: Ionuţ Caragea, 2020