« Revista ASLRQ
 
O CARTE ȘI DOI AUTORI
 
CA DE LA SPIRIT LA SPIRIT. MOTIVAȚIA ACESTEI CĂRȚI ”ÎMPREUNĂ”
 
Iosif Roca și Cezarina Adamescu, Cuvinte în Duh de Lumină, Editura ePublishers, București, 2020
 

 

 
          Se zice că suferința te apropie cel mai mult de eul tău profund. Cu toate că te îndepărtează de semeni, te apropie de Dumnezeu. Și din această pricină scriitorul este un fel de creuzet care adună suferințele lumii în sensul experiențelor personale, în legătura lor intimă cu Dumnezeu.
          Dincolo de o anume pudoare, autorii de față au ales să fie sinceri și deschiși pentru că numai așa puteau fi credibili. Chiar dacă s-au aflat la o răscruce existențială a vieții, nu s-au lăsat înfrânți ci au luptat cu tărie pentru a învinge boala, teama, răul din lume și din propriile ființe. Pentru aceasta și-au luat un aliat de nădejde în lupta lor, numit fie ”Călăuza” (Iosif Roca), fie Îngerul de veghe, Confesorul, Părintele (Cezarina Adamescu).
Cartea ar putea fi socotită un alt fel de îndreptar de terapie divină, alcătuit din confesiunile a doi creștini care, deși frecventau aceeași biserică, nu s-au cunoscut decât în urmă cu câteva luni, descoperindu-și aceeași dragoste pentru cele sfinte. Ei oferă acum, darul lor de cuvinte, experiențe, meditații și gânduri care ar putea constitui un suport pentru mulți creștini, în sensul de a nu-și pierde niciodată încrederea în Dumnezeu. Istorisiri adevărate izvorâte din experiențele personale, relatate firesc, fără exagerări și fără podoabe de prisos.
          În plus, cei doi au avut același duhovnic și s-au împărtășit de aceleași învățături în decursul anilor. Și au învățat, de-a lungul anilor să descopere Lumina din miezul întunericului, Adevărul din inima minciunii și să le transpună simplu, deschis, sincer spre împărtășire. Nu e ușor să-ți despoi sufletul în toată nuditatea lui, ochilor avizi de spectaculos, de strălucirea reclamelor orbitoare, de glorie efemeră. Dar, dincolo de toate acestea se află fapta ziditoare care nu strigă, nu-ți sare în ochi, nu se gudură. Stă dreaptă în plină lumină așteptând să fie descoperită. Cine reușește să facă acest lucru se poate socoti norocos, ca și când ar fi găsit adevărata comoară.
Însă, ce-i face pe doi creștini să întreprindă un lucru de asemenea însemnătate împreună? Împletit frumos, gând cu gând, cuvânt ițit din cuvânt, tăcere lângă tăcere. Har peste har în ploaia de lumină.
          Ce resorturi îi mână și îi împing, ca, trăind separat, să construiască un edificiu în care să-și adune și să-și găzduiască eventualii apropiați, interesați de aspectul spiritual al vieții, mai mult decât de cel lumesc, aflându-se la un anume prag al vieții, când celelalte bucurii ale vieții trec pe un plan secund și impulsurile inimii se mai domolesc, lăsând loc unui alt fel de trăiri, poate cu mult mai intense și mai aproape de cele duhovnicești? Dar mai există un aspect deosebit de important: e vorba despre rezonanța sufletească, de empatia care nu are nevoie de cuvinte lămuritoare, ci doar se simt legați cu fire freatice de Cuvântul care tămăduiește, care înalță și zidește catedrale.
          De la înălțimea Cuvântului bun și edificator, doi autori diferiți ca structură sufletească, dar la fel de îndrăgostiți de Isus Cristos, își pot găsi puncte de rezonanță și corespondențe în creația pe care, amândoi o dedică lui Dumnezeu, dorinici de a împărtăși cât mai multor oameni, roadele Duhului Sfânt cu care au fost dăruiți. Căci ar părea de-a dreptul egoist și nedemn dacă le-ar ține doar pentru ei, îngropându-și talanții adânc în pământul lor  sufletesc.
          Astfel s-a născut ideea conceperii unui prunc de Lumină în care fiecare să-și fi pus, ceea ce are mai prețios, mai sfânt și mai delicat ca structură intimă.
          Că sunt prozatori sau poeți, eseiști sau povestitori pentru copii, nici nu are prea mare relevanță. Aluatul lor sufletesc este frământat de aceleași mâini care au creat Universul cu tot ce este pe cuprinsul lui. Și nu mai are nici o importanță nici măcar forma sub care au decis să-și dezvăluie gândurile: dialog, monolog, poezie, scriere interactivă, meditație și reflecție, scriere aforistică, de vreme ce amândoi au ales chintesența gândirii lor spirituale de până acum, fie că e vorba de evocarea satului și a chipurilor dragi din copilărie și adolescență (Iosif Roca), fie că e vorba de aspecte ale convertirii la credință din urmă cu trei decenii (Cezarina Adamescu). Drept urmare, amintiri, evocări, portrete, momente legate de spirit, trăiri, confesiuni, dialoguri, toate conduc la conturarea personalității autorilor. Și toate au în esența lor, același sâmbure, același miez de rărunchi din care omul comun poate extrage pepita prețioasă, ca dintr-un munte de steril. Cu migală, cu atenție, răbdare și asiduitate. Dar și multă evlavie. Și mai ales, cu încrederea că acest demers narativ va fi de folos câtorva sau mai multor, spre lauda lui Dumnezeu în care și-a pus nădejdea fiecare.
          Fără această nădejde și credință, construcția lor s-ar nărui în scurt timp și nisipul și-ar întinde tentaculele până ar înghiți totul.
          Apoi, vântul dezlănțuit ar învârteji și ar spulbera castelul. Și oare n-ar fi întregul travaliu de potrivire a cuvintelor după traiectul gândului în zadar?
          Să ne închipuim această carte ca pe un drum inițiatic pe urmele lui Dumnezeu, călăuziți fiecare, de același duhovnic de excepție, care i-a îndrumat pas cu pas spre marea Lumină, de acolo de unde purcedem și unde ne îndreptăm cu toții.
          Drumul diferit, dar ținta – aceeași. La fel ca și modalitățile de expresie, specifice fiecărui autor și fiecărei entități stilistice.
          Autorii, rând pe rând și laolaltă evocă locurile de care sunt atașați, cele în care au deschis prima oară ochii: dealul Mamelon (Iosif Roca) și Dunărea (Cezarina Adamescu). Aceștia sunt stâlpii creației lor, temeiul de rămânere, martorii muți la care ei se reîntorc totdeauna și se confesează dinaintea lor. Sunt ascultați cu atenție, înțelegere și îngăduință. E ceva magic în aceste dialoguri cu muntele și cu fluviul. Ceva mai profund decât cu oamenii, poate și pentru că oamenii nu găsesc suficient timp să-i asculte pe alții. Adeseori, tac cu toții, nemaifiind nevoie de cuvinte. Doar de tăceri elocvente.
          Acest volum nu trebuie considerat ca un pariu, ca o întrecere din care, la final, unul din autori va primi trofeul cel mare iar celălalt va fi păgubit, de vreme ce amândoi slujesc aceleiași cauze. Nici premiați, nici nedreptățiți nu vor fi în cele din urmă. Nici o scară a valorilor nu intră în discuție.
          Se știe cât de greu e să găsești un spirit asemănător spiritului tău. Chiar dacă gândurile nu sunt aceleași. Experiența, însă, a scrisului împreună le va da posibilitatea schimbului de afecte, așa cum ar trebui să existe între toți creatorii, spre binele spiritual al tuturor celor care se încumetă să parcurgă această inedită lucrare-mpreună. Și așa au intrat în visul lui Dumnezeu, cu brațele pline de cuvinte, cu inima doldora și cu dorul de a împărtăși trăirile noastre separate și fără să știe unul de altul, despre Dumnezeu și despre semeni. Fie că stau de vorbă cu gândul, cu umbra, cu stelele, cu luna, ori cu fluviul, cu dealul, Călăuza ori cu mormintele celor blajini, ei scot din lada lor de zestre mărgăritarele sufletești adunate precum scoicile și melcii de pe malul Dunării.
          În preajma Sfintelor Sărbători sufletele devin mai fervoroase, mai atente la semnele Divinității. Aceasta este și explicația alcătuirii acestui florilegiu binecuvântat pe care-l dăruim celor ce simt nevoia să petreacă în preajma Cuvântului, timpul luminat al celei mai importante sărbători creștine: Nașterea Mântuitorului omenirii. Fie să vă aducă folos sufletesc și un strop de liniște în suflete. Și la final de an, fiecare se simte ispitit să-și facă un bilanț provizoriu. Între primul și ultimul volum, e cale de mii de zile și nopți de împărtășire cu Duhul. Duhul Credinței, Duhul Speranței, Duhul Iubirii, convertite în Poezie. În proză. De fapt, în amintire. Amprente pe suflete. Autografe pe sfânta lumină.
          Volumul acesta este ca o carte de identitate a celor doi autori. Le reprezintă cu adevărat, deopotrivă, Crezul creștin, crezul artistic, crezul literar, de la care nu s-au abătut nici o clipă și care-i așează aproape de Dumnezeu, în drumul lor către perfecțiunea la care aspiră.
 
CEZARINA ADAMESCU
22 Martie 2020

Sursa: Cezarina Adamescu, 22 martie 2020