Demersul de față se dorește o reflecție asupra problematicii filosofiei
ca mod de viață. Pornind de la premisa că există o legătură organică
între filosofie, ființă și viață acest parcurs critic încearcă să
urmărească preocupările și efectele care țin de progresul cunoașterii
dobândit printr-un parcurs susținut, bazat pe tehnicile plotiniene, cu
efecte morale și în viața practică a filosofului de azi. Filosofia
văzută acum ca exercițiu de viață urmează un traseu, utilizând tehnici
și etape: de căutare a principiilor - să învățăm să trăim; de
socializare - să învațăm să dialogăm; de echilibru și dinamism personal
- să învățăm să murim; de cunoaștere și autoperfectionare - să învățăm
să citim.
Filosofia,
etimologic vine din limba greacă și s-ar traduce iubire de
înțelepciune, însă în peisajul lingvistic contemporan cuvântul pare
a se folosi în diverse construcții semantice în scopul unor afirmații
ieșite din sfera semnificației cuvântului de origine. Știința concepută
dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează, emite
concepții, principii științifice și metodologice și reflectă realitatea
sub aspectele ei cele mai generale despre lume și viață pare acum
estompată de lucruri pragmatice care nu stârnesc setea de cunoaștere și
care par că nici nu provoacă gândirea și imaginația să-și construiască
resorturile interne ale ființei - dorința și voința - în căutarea
acestor răspunsuri...
Pe de altă parte, ființa a fost subiectul
și în același timp obiectul fundamental al filosofiei, problema
subiacentă a tuturor preocupărilor filosofice, care a generat de multe
ori mari crize și frământări sociale1,
ca dovadă a valorii și forței uriașe cu care acest concept, divers
interpretat, poate pune în mișcare pârghii nebănuite.
Și nu în ultimul rând viața, văzută prin
prisma dinamismului este percepută ca o mișcare spre sine, ea
orientându-și elementele din care se compune spre scopul urmărit –
mentenanța în complexitate,2
cu nuanțe de adaptabilitate și integranță.
Pe
temeiul complexității vieții umane cu sâmbure de ființă transcendentă,
înțelegem de ce filosofia ca iubire de înțelepciune e mereu altceva
decît filosofia ca discurs izolat, centrat pe contextul biografic și
social. Este altceva decât filosofia ca iubire de cuvinte a sofiștilor
văzut ca fenomen de transpunere a divinității pe hârtie și altceva
decât filosofia celor care au dezvoltat discursul gol, neizvorând din
fenomenul vieții personale. Pragmatic vorbind, este una să știi cum
decurge o naștere și cu totul altceva este nașterea în sine sau este una
să știi ce înseamnă să fii îndrăgostit și alta să trăiești
îndrăgostirea.
Filozofia ca ”mod de viaţă” poate fi înţeleasă din cel puțin două
perspective. Mai întâi putem vorbi de conotaţia culturală inspirată de
elenism, ca exponenți putem vorbi, conform lui P. Hadot, de Platon și de
Plotin la care filosofia este o asumare existenţială unde importanță o
au faptele vieţii în complexitatea lor infinită.
Mai târziu P. Hadot susține acest punct de vedere3
insistând asupra observației că profesorii din universitățile moderne
nu au ca scop consilierea unui mod de viață filosofic, ci formarea de
funcționari, adică decernarea de diplome iar acest lucru nu este
suficient dacă luăm în considerare afirmația că ”o filosofie nu poate
fi, în cele din urmă decât expresia unei experiențe umane exemplare”.4
A doua semnificaţie devine o simplă consecinţă a
raportării la obiectele filozofiei și aici filozofia ca mod de viaţă nu
trebuie să însemne o raportare la tradiţia antică, ci aplicarea ei ca pe
o consecinţă naturală a preocupărilor teoretice. Deopotrivă, pentru
filosofii antici și pentru omul contemporan filozofia este practica de
studiu, dezbaterea şi argumentarea. De aici trebuie să pornim să
regândind filozofia ca mod de viaţă ca un proces de implicare naturală
şi modelatoare.5
Într-o pauză, în care reflexia ochilor noștri surprinde realitatea
dincolo de frică, timpul se oprește temător în ideile născute din
complexitatea infinită a omenirii îmbibate cu esență de ideal și ne
îndeamnă să împletim ficțiunea cu întrebări:
De
ce încă din antichitate omul e în căutarea unor persoane-model, cu
calități normative, de care e cucerit, doar pentru că ele însele și-au
asumat filosofia, în sens de iubire de înțelepciune ca mod personal de
viață?
Poate să mă ajute filosofia la transpunerea complexității verbului a
trăi în marea scenă vieții? Oare, în fața atâtor posibilități
întâlnite de om, conceptul de ”filosofie ca model de viață” mai este
palpabil tentației elective între bine și rău?
E
posibil să avem un mod de viață bazat numai pe cuvinte și teorie? De ce
aplaudăm filosofia, dar neglijăm aplicarea ei în contextul social,
profesional deontologic, moral politic și uneori chiar și juridic?
Complexitatea ființei umane nu e dotată cu intuiție? Dacă în urma unui
accident am uita toate principiile filosofice descoperite, ar merita
încă odată efortul regăsirii lor și un nou mod de viață bazat tot pe
filosofie?
Filosofii antici le propuneau celor care
doreau să studieze filosofia o căutare ghidată a înțelepciunii și a
eu-lui propriu, care includea câteva etape succesive. Cu studiul începea
construirea relației directe cu autoritatea sau cu modelul.6
Plotin, care s-a simțit atras de
filosofie datorită nivelului superior pe care-l oferea alternativa unei
lumi dezordonate,7
a remarcat lipsa efectelor filosofiei în viața societății și propune cu
insistență asceza, nu ca o luptă cu sine, ci ca o perseverență cu
valoare practică modelatoare: „(...) când ai atins un anume nivel de
puritate interioară, când contemplația a devenit continuă, când privirea
ți s-a limpezit și a devenit parcă mai luminoasă, atenția pe care ți-o
îndrepți către spirit nu trebuie să te împiedice să fii atent și la cel
de lângă tine, la lume, la trup. Aceeași deschidere, aceeași așteptare
iubitoare îți îngăduie să te afli simultan alături și de spirit și de
cei din jurul tău. Această atenție e blândețea.”[1]
Alegerea modului de viață depindea, în fiecare caz de asumarea
principiilor filosofice până în acel moment, care se descopereau treptat
sub ochii discipolului. De aici transpare imperativ perfecta
credibilitate a modelului ales, pentru asumarea ”diferitului” de comunul
societății. Acest lucru necesita un intens efort de căutare și
autoperfecționare.
Iată de ce majoritatea școlilor antice acceptau că filosofia
este superioară, dar și condiționată de obținerea unei stări de
liniște, de pace a minții, în timpul parcurgerii unor exerciții de luare
în stăpânire a pasiunilor, prin procedee de perfecționare a vieții și de
aprofundare a misterului morții.
În fața atâtor posibilități, întâlnite în viața omului, filosofia a
oferit mereu posibilități elective între bine și rău. Binele și răul
sunt parte integrantă a existenței umane, dar nu putem afirma ca suntem
buni sau răi cu o precizie chirurgicală. Filosofia ne poate ghida pe
calea către „viaţa bună” așa cum spunea Aristotel, deoarece principiile
ei sunt aceleași, nefiind nevoie de înţelegeri cu totul diferite, chiar
dacă trăim în epoca nanotehnologiilor și a spaţiului virtual.
Tehnicile propuse au fost diferite de la un curent filosofic la altul și
conduceau în mod practic la doctrine diferite despre divin, lume și
viață, în conformitate cu experiențențe sociale specifice, cu tehnici
practice, de aplicare proprii: renunțarea la plăcerile simțurilor,
urmarea unui regim alimentar etc. De exemplu propunerea cinicilor de
suportare a frigului, a injuriilor, suprimarea luxului; propunerea
pyrrhoniană care considera toate lucrurile lipsite de interes;
propunerea epicuriană, a stoicilor etc.
Dar azi, pentru a se actualiza pe deplin sensul spiritual al filosofiei,
în direcția unei asumări cu totul practice, filosoful ca și în trecut,
este pus în fața nevoii de a-și perfecționa un set de exerciții
ascetice, spirituale. Acestea sunt menite să contribuie la dezvoltarea
capacităților cognitive și la perfecționarea vieții personale prin
aprofundarea activităților simple: cititul, ascultarea, dialogul,
investigarea, cercetarea conform unei arte de a trăi.[2]
Nu
cred că e posibil să fim împliniți și fericiți având un mod de viață
bazat numai pe cuvinte și teorie. Prin esența sa, un model ne provoacă
să-l privim, să-l urmăm, să exersăm și să-i fim mimetici, liberi
practicanți. În mod concret, pentru omul modern inspirațiile plotiniene
către învățare par a fi de mare actualitate: „învață să trăiești-
să-ți formezi principii; învață să dialoghezi – să socializezi corect;
învață să mori- să-ți cauți echilibrul interior și învață să citești –
să te autoperfectionezi. Toate acestea formează o matrice filosofică
întemnițată în om”[3].
Să învățăm să trăim, ar fi primul astfel de exercițiu, care
îndeamnă la autoperfecționare, în acord cu principiile teoretice ale
filosofiei prin practică continuă și aplicare permanentă în experiența
cotidiană, până la transformarea acestora într-o vizibilitate concretă.
Învățarea aceasta se întemeiază pe fapte reale, ca expresie pozitivă.
Fără tulburări ancestrale și fără frici, în măsura în care învățăm să ne
luăm viața în stăpânire.[4]
Să învățăm să dialogăm este lecția de esență a socratismului
și are o pedagogie aparte deoarece nu predă lecții despre subiect, ci
despre cu totul altceva: persoana celui cu care se dialoghează și
relația paideică dintre personaje. În mod fundamental are sens ca
examinare reciprocă a conștiinței, ca exercițiu intelectual practicat în
comun și este factorul care naște controverse și suspendă clipa
neștiinței în profunzimea înțelegerii.
Să învățăm să murim ar fi al treilea exercițiu ca probă
elocventă a finalității practice a asumării principiilor filosofice.
Elevilor din antichitate li secerea să aibă mereu prezentă, în fața
minții propria moarte împreună cu relele cotidiene care li s-ar putea
întâmpla. Exercițiul nu era o abastractizare conceptuală a morții, ci
erau practici cotidiene de meditare permanentă a propriei morți cu
scopul de a se familiariza cu ea, ca și cum ar fi un fapt firesc
desprins din viață.
Similar, în contemporaneitate dacă am vedea moartea, nu din
dorința de a crea un eveniment memorabil, ci din perspectiva unei
limitări generate de neputința de a dialoga, atunci pregătirea pentru
moarte ar putea fi văzută ca o parte componentă dintr-un destin mai
cuprinzător, care se întinde dincolo de ea.
Să învățăm să citim este al patrulea exercițiu spiritual
complet necesar filosofului, care-i oferă în primul rând, o educație a
bunelor maniere și a comportamentului moral.[5]
Teoriile deontologice și noțiunile bine argumentate ne fac să apreciem
pozitiv filosofia, dar de nenumărate ori întâlnim neglijarea aplicării
ei în contextul social. Toate acestea înseamnă că actualizarea
valențelor și a talentelor de care dispune individul pentru ”a-și
construi propria statuie” după cum spunea Plotin merg în sensul unui
cult al sinelui, conform stereotipurilor moderne, nu în sensul scoaterii
la lumină a formei perfecte din el și nu eliberează forma estetică,
perfectă, închisă în blocul brut de marmură.
Complexitatea ființei umane ne dă certitudinea că nu va exista nici un
moment în care să putem declara încheiate exercițiile spiritului în
trăirea filosofiei ca mod de viață și nici un moment în care obiectivul
lor ar fi fost atins pe deplin.
O
critică a modernității a devenit o meditație a alienării principiilor
filosoficea lumii întregi și astfel a devenit o interogație
asupra modernismului suscitată de presimțirea dureroasă că toate
bogățiile pe care le-am avut le-am pierdut ”cumpărând pietre”.
În
modernitatea de azi, însăși pragmatismul material este o critică la
adresa împlinirii și perfecțiunii umane. Ori de câte ori se deschide un
nou drum, altele se închid, dar poate armerita încă odată
efortul regăsirii unui nou mod de viață bazat pe filosofie deoarece răul
modernității nu ține de răutatea ei proprie, ci de viciul în care s-a
transformat datorită unui orizont sărăcit, lipsit de perspectivă.[6]
Starea de filosof durează cât toată viața, ca un efort
neîntrerupt, mereu împrospătat de o convertire a viziunii și
comportamentului, emanând filosofia firesc, ca o respirație.
1
Marius Andreescu, Constantin Noica - un filozof creștin, vezi
http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/663/constantin-noica-un-filozof-crestin
2
Langa, Tertulian, Credo.Dictionar teologic creștin,
editura Dacia, Cluj Napoca 1997, p 227.
3
Mesaroș, Claudiu, Practica filosofică: de la filosofia ca
exegeză la exerciții spirituale: prolegomene la „Exerciții
spirituale și filosofie antică” de la Pierre Hadot, v.
Hadot, Pierre Plotin sau simplitatea privirii , Editura
Sfântul Nectare, Arad, p. XVIII
4
Hadot, Pierre Plotin sau simplitatea privirii p.102
5
Alexander Baumgarten, interviu realizat de Tudor Petcu, v.
http://oglindanet.ro/filozofia-ca-mod-de-viafilozofia-ca-mod-de-viata/