« Revista ASLRQ

SCUZE, MONSIEUR MAURICE
 
Nu, să nu credețică numai noi românii dăm pe dinafară cu ciudățeniile, strâm­bele și boacănele. Ba, dacă arunci ochii prin ogrăzile altora, parcă-parcă îți mai domolești ciuda pe conaționalii tăi.
Ian auziți, oameni buni, una chiar … neauzită !
Undeva prin Hexagon, națiunea cea mai civilizată și mai subțire a pla­netei, care a dat lumii atâtea și atâtea nume de oameni mari, unul și unul, de la Ludovic al XIV-lea la De Gaulle, de la Voltaire și Napoleon la Macron și câți alții care au lăsat urme adânci în istorie, artă, cultură și educație – de știință ce să mai vorbim - s-a petrecut o întâmplare  la care mulți dintre noi visează : o fa­milie de orășeni get-beget, a cumpărat o căsuță undeva la țară, prin vestul dinspre Atlantic al țării, să mai scape de asfaltul și cocleala târgului.
Nimic neobișnuit în asta. Numai că, să vedeți poznă mare, prin vecinii noilor proprietari, își avea teritoriul un cocoș, pre numele său Maurice, nici prea pipernicit, nici din cale afară de voinic, dar plin de vino-ncoa pentru neamul de cuconeturi galinacee care abia așteptau să se ploconească, preș, sub pintenii împintenatului. 
De la sine înțeles că vietatea cu creastă roșie și cu coada arcuită ca o secere, stăpân neîngrădit pe întreaga ogradă, nu s-a lăsat copleșită de unda de aer urban adus la pachet de către noii veniți și, cocoțat pe gard sau pe unde-l prindea vremea, și-a văzut de ale sale, din moși-cocoși lăsate : să-și sufle pieptul și să-și sloboade goarna, să anunțe ră­să­ritul zilei și să tre­zeas­că poiata de înaripate la cotcodăcit, ouat și clocit, dar și … pe cei care mai iau seama la cucurigul lui.
La cârcotelile și reproșurile proaspeților aciuați, deranjați de trompeta lui Maurice, galinaceea bine hrănită și în putere, doamna Fesseau, stăpâna de drept a crestatului, conștientă de faptul că drumul sau calea de mijloc e mai potrivită decât fronda și a violenței, a căptușit cotețul păsărilor cu niscai cartoane, doar-doar i-o mai tempera sonoritatea, dar fără prea mult succes. Zice-se (de ce n-am crede ?!?), că a purtat cu împricinatul, face to face, un dialog pe tema bunei vecinătăți, numai că … Maurice s-a făcut că plouă : ia mailasă-mă, cucoană, nu abdic eu de la obiceiurile străbune. Ba, i-a dat cu tifla stăpânei care-i stre­curase – aluzie franțuzească exacerbată de perfidul Albion dinainte de Brexit - teama că s-ar putea ca vecinii năzuroși să tocmească vreun vulpoi sau dihor asasin (importat odată cu droaia de refugiați) care să-i facă felul.
Uite așa, din vorbă în vorbă, conflictul a trecut dincolo de gardul ogrăzii cu pricina, a devenit public și, să te ții, zâzania și-a făcut loc printre oameni, mai ceva ca în mas media românească : unii au fost de părere că toată povestea miroase a manevră marca doamnei Merkel și că de acolo va izbucni cel de Al Treilea Război Mondial ; primarul, ecologist convins, a declarat de la înalta lui tri­bună că tocmai acesta este farmecul vieții la țară : cântatul păsărilor, mugetul bovi­nelor, zgo­mo­tul tractoarelor care îngrijesc pământul,  oră­căitul brotacilor din bălțile înve­cinate și așa mult atenuate de încălzirea globală, negată de americani ; unii, mai țâfnoși din fire au hotărât că, de fapt orășenii, care trăiesc din rodul pământului muncit de ei, de țărani, nu suferă cocoșul nu din acele pricini măsurate în decibeli, ci fiindcă nu suferă – de principiu - pe nimeni altcineva, în afara lor ; alții au fost de părere că noii veniți aveau dreptate, pentru că drepturile omului sunt sfinte și trebuie respectate peste tot și că unde am ajunge dacă fiecare ar proceda după cum îl taie capul și că, la urma urmelor, Maurice ar trebui redus la tăcere : fie direct în oala cu borș, fie exilat pe o insuliță din oceanul apropiat ; nu știu dacă s-a propus ori s-au adunat niscai semnături pentru a pune de-un referendum asupra problemei, doar poporul este suveran, dar ce este adevărat este că speța, cauza, a ajuns la tribunal, cu tot ce se cere : judecători, procurori, Curtea cu Juri, aprozi și împricinați, avocați ai părților și așa mai departe, fiecare cu treaba lui.
Și după dezbateri furtunoase, cu martori cheie și ocazionali, recoltări de ADN-uri și al­te asemenea, cu dezbateri cât cuprinde și decizii pe muchie de cuțit, sentința s-a con­tu­rat, ca orice sentință, spre bucuria unora și dezamăgirea altora : ”Cocoșul Maurice și se­menii lui au dreptul să cânte când vor și unde vor, oriunde s-a afla pe teritoriul Franței !”.
Ba, aceeași instanță a hotărât ca doamna Corinne Fesseau să primească din partea reclamanților nesăbuiți și abuzivi, una mie euro daune morale, fiindcă a fost târâtă prin tribunal. Să se învețe minte !
Uraaaaa !
…
Pe drept cuvânt, auzind întreaga tărășenie ajunsă subiect de importanță națională, gândul m-a dus la situția noastră. Oare cum s-ar fi rezolvat la noi un asemenea conflict ? Cu superficialitate ? În nici un caz. Cine s-ar fi plasat în topul emi­siunilor diurne și nocturne ? Cine ar fi dominat ratingurile TV ?  Ce-ar fi făcut ser­viciile ? Cum s-ar fi implicat statul paralel ? Cum ar fi acționat parlamentul ? Câte imu­nități ar fi fost evocate și salvate ? Câte frunți unse cu mir ar fi intrat în joc pentru dreapta apreciere ?  Câte capete ar fi căzut ? Câte și-ar fi anunțat demisiile de onoare sau impuse ? Cum s-ar fi contopit activitățile palatelor de importanță națională pentru consensul absolut ? și câte și mai câte. 
Greu de răspuns. Dar, oricare ar fi el, răspunsul, modelul românesc în rezolvarea unor asemenea cazuri de anvergură europeană și mondială ne dă măsura locului pe care îl merităm în topul universal. De la unu la zece sau invers.
Și ca să nu uităm de unde am plecat (și cu un pic de pică pe frații noștri de gintă latină), ofer cititorului
BALADA COCOȘULUI MAURICE
Nemernici, suflete de iască
Și stricători de vechi tradiții
Gloată cu spirit mic, plebeu,
Ați vrut să siluiți natura
S-o gâtuiți cu mâini murdare.
Cum vă mai rabdă Dumnezeu ?
Noi n-am cătat vremea în astre
N-am rătăcit timpul stelar.
Natura ne-a-nzestrat cu darul
De-a nu greși nicio secundă.
Vouă v-au trebuit milenii,
Să încropiți un calendar.
Noi vă trezim din crugul nopții,
Suntem ai zilei vestitori,
Meniți să vă învrednicească
Să-așterneți lumea la picioare,
Să fiți pentru ai voștri semeni,
Ai binelui făuritori.
Vouă, franțuji de trei parale,
V-am oferit cocoșul galic,
Simbol de fală și putere.
Și voi ? Vreți să ne-nchideți pliscul ?
Ca să rămâneți pe vecie
Mânați doar de stindardul falic ?
Nu, nu mai ignorați trecutul
Căci lumea n-a-nceput cu voi
Prezentul este doar nălucă.
De nu vă apărați cultura,
Tradițiile și ființa
Ajungeți ladă de gunoi.
 
JOC MURDAR
 
Nu este în intențiile mele să iau apărarea cuiva anume.
Măr­tu­risesc însă, ba declar în perfectă cunoștință de cauză că instrumentele de­nu­mi­te CĂTUȘE sunt cele mai odioase și mai mizerabile care pot exista. Chiar dacă ar fi făcute din aur, ar fi căptușite cu catifea sau piele fină ori ar avea incrustate cristale Sva­rovski nu ar fi altceva.
În context, apelul la încătușare sistematică și folosirea de regulă a cătușelor, indiferent cine este făptașul și ce rău sau nelegiuire a comis, re­pre­zintă un act de agresiune majoră, un atentat maximal la libertatea unei ființe, nedemne de secolul XXI, acceptabile doar ca piese de muzeu, ca instrumente de tortură.
Cu certitudine, nu există nici cea mai mică diferență între cătușe și ge­menele lor pe care le folosim în relația cu animalele : zăbala (pentru cal), belciugul (din nasul taurului), sârma (din râtul porcului), biciul cu coadă lungă pentru leul din arenă și așa mai departe.
Și dacă pentru lumea necuvântătoarelor mai există un dram de justificare (și aceea  discutabilă in punct de vedere etic) vizând pericolul potențial pe care-l reprezintă pentru viața sau inte­gri­tatea celor din preajmă, pentru alcătuirea naturii sau a lui Dumnezeu pe care o numim om, în nici un caz.
Și asta pentru motivul (deloc minor, insignifiant și ulor de trecut cu vederea) că aplicarea cătușelor are în țesătura ei o uriașă încărcătură de ordin psihologic mult mai gravă decât încătușarea însăși și care poartă denumirile de UMI­LIN­ȚĂ și DEGRADARE. Acestea nu dispar nici după îndepărtarea lor, nici după eventualele scuze. Urmele lăsate de ele nu mai pot fi șterse, răzuite sau spălate cu detergent. Oricât de eficient ar fi.
Odată cătușele puse în operă, degeaba mai umblăm la dulcegării de genul juratului pe Biblie, prezumția de nevinovăție, circumstanțe atenuante, legitima apărare și atâtea altele, de care face uz justiția, fiindcă pierd din substanță și justificare.
Admit că în dotarea oamenilor de ordine cătușele au locul lor, dar cei care le mânuiesc trebuie să aibă învățată foarte bine lecția folosirii lorși să le rezerve în exclusivitate per­so­anelor agresive, violente și recalcitrante care nu pot fi stăpânite în alt fel.  Agenții de poliție sau jandarmerie sunt prima verigă în declanșarea actul de justiție și trebuie să știe cum s-o facă, în deplină capacitate de discernământ și profesionalism. Așa cum sunt învățați să rezerve în ultimă instanță focul de pistol, după ce au utilizat toate celelalte forme de a-și îndeplini misiunea și nu ca primă acțiune.
Spectacolul mediatic al cătușelor din ultima perioadă devine mai mult decât penibil și, mai ales, murdar și inutil. Nu trebuie să fii mare specialist ca să-ți dai seama că era vorba, înainte de toate, de o femeie (căreia oamenii legii i-au oferit mai ieri, lalele)  dar, mai ales, de o persoană evident marcată de boală. Vizibilă cu ochiul liber.
Omul trebuie să rămână om, să știe, să învețe să fie om în orice circumstanță și nu un robot telecomandat sau programat.
Da, domnule ministru al afacerilor interne, jocul de-a cătușele nu este o bagatelă, un amănunt fără însemnătate și nu face parte din capitolul ”diverse”. El trebuie învățat și știut pe dinafară, înainte de a depune jurământul ca înalt demnitar al statului sau ca agent simplu, și nu căutat, la nevoie, după ce s-a petrecut, ca să vedem de cine ține și cine trebuie să decidă.
El trebuie consfințit de greutatea cuvântului ministerial, fără teama de a fi clănțănit de presă, vocală prin definiție.
Faceți corecturile  necesare ! Nimeni nu vă poate con­damna. Puteți intra în istorie.

 

sursa: Virgil Răzeşu, 22 martie 2020