Étienne F. Augé, Mic tratat de propagandă pentru uzul celor care o suportă,

traducere din limba franceză de Dumitru Scorțanu,

ISBN 978-606‑691‑040‑8, © 2018, editura Fides, Iași, pentru traducerea în limba română.

Toate drepturile rezervate.

Comenzi: https://www.librarie.net/p/343738/mic-tratat-de-propaganda-pentru-uzul-celor-care-o-suporta

 

 

    1.5 Principiile elementare ale propagandeitc "1.5 Principiile elementare ale propagandei"

    Profesor la Universitatea americană Yale, Leonard W. Doob s‑a interesat mult de propagandă, pe care a abordat‑o din punctul de vedere al psiho­logiei. I se datorează mai ales un studiu al principiilor propa­gandei bazîndu‑se pe cea dusă de naziști, îndeosebi de instigatorul său principal, Joseph Goebbels. Goebbels’ Principles of Propaganda a apărut în Public Opi­nion Quarterly ¼vol. 14, No. 3, Autumn, 1950, pp. 419-442½. Ne‑am bazat în special pe lucrarea lui Doob pentru a propune 18 principii ale propagandei; acestea diferă de cele pe care le‑a reținut psihologul american, căci propaganda a evoluat, mai ales din cauza în­mulțirii rețelelor de care dispune astăzi. Aceste 18 „porunci“ permit să înțelegem mai bine aspectul tactic al propa­gan­distului și să evităm unele erori care nu ni se vor ierta dacă adversarul le va utiliza în folosul său.

    1. Să fie informat. Propagandistul trebuie să aibă acces la toată infor­mația posibilă referitoare la actua­litate și la reacțiile opiniei publice. Fără acest acces primordial la informație, propagandistul este surd și orb și nu poate anticipa sau reacționa față de mișcările opiniei publice care i‑ar fi defavorabile. Prima preo­cupare a propagandistului trebuie deci să constea în cunoașterea informației înainte de a putea s‑o influen­țeze.

    2. Propaganda trebuie să aibă un singur cap. Unul dintre principiile de eficacitate ale propagandei rămîne capacitatea de centra­lizare a acțiunilor. Acestea trebuie să fie planificate și executate de o singură autoritate care trebuie să difu­zeze directivele de propagandă, să le explice diverselor grade ierarhice și să le supervizeze aplicarea. O propa­gandă nu poate fi eficace dacă mai multe organisme contribuie la ea fără coordonare, riscînd să încurce mesajele și să le facă să devină contraproductive. Führer­­prin­zip‑ul propagandei na­zis­te afirmă că lide­rul ia deciziile și că nu va putea fi contestat de nici o autoritate plasată sub responsa­bi­li­tatea sa. În realitate, acest principiu este dificil de aplicat, dar rămîne totuși cert că propaganda trebuie să aibă un singur cap, în timp ce mass‑media apare ca o hidră.

    3. Să țină seama de adversar. Propaganda trebuie să dăuneze acțiunii adoptate și măsurilor luate de duș­man, îndeosebi barîndu‑i accesul la informații care ar putea să‑l ajute în propriul său efort de propagandă. În același mod, propagandistul dă întîietate infor­ma­țiilor care îl împing pe inamic să tragă concluziile dorite, forțîndu‑l să dezvăluie informații vitale despre el însuși sau încurajîndu‑l să acționeze într‑o direcție vrută. Propa­gan­distul trebuie să‑și respecte adversarul, ceea ce îl obligă să fie vigilent în mod constant și să se adapteze, ca în jocul de șah, schimbărilor strategiei adverse.

    4. Să utilizeze rețelele adecvate. Nu toate țintele sînt atinse în același mod de mass‑media: tineri, bătrîni, urbani sau rurali etc. Propagandistul are grijă să utili­zeze mass‑media convenabilă în funcție de mesaj și de destinatar. Dacă acest principiu pare evident, este important să amintim că informația trebuie să tranzi­teze prin canalul cel mai potrivit și să fie prezentată în mod atractiv, adică să ajungă la un public care se simte interesat. O informație nu trebuie să fie livrată în formă brută, ci să fie formată sau deformată pentru a fi atrăgătoare, chiar distractivă, în ochii țintei propa­gan­distului.

    5. Să rămînă adevărată, dar să trucheze informația dacă trebuie. Este preferabil în propagandă să nu se propună țintei decît informații adevărate, dar este în egală măsură posibil să‑i fie furnizate unele care nu pot fi dovedite. Conceptele de adevăr și de fals rămî­nînd în esență relativ vagi, iar adevărul apărînd ca un concept disputat mai ales în filozofie, propa­gandistul utilizează cu prioritate faptele care îi asigură efectul căutat, fără a zăbovi asupra veracității lor, în măsura în care poate în continuare s‑o justifice prin alte argu­mente. Îi este deci posibil să se servească de „mici minciuni“ în măsura în care acestea nu‑i zdruncină credibilitatea și nu se întorc contra lui. Propagandistul afirmă deci ca adevărată informația pe care o difuzează atîta timp cît aceasta n‑a fost clar infirmată.

    6. Să știe să ignore atacul. Plecînd de la principiul că trebuie cunoscută propaganda inamică, este totuși esențial să se evalueze în ce măsură un răspuns trebuie dat sau dacă tăcerea nu va fi mai eficace pentru a o contracara. Foarte des, a răspunde unei propagande calomnioase înseamnă a te umili și a acorda credit defăimării. Propagandistul trebuie să fie în măsură să determine răspunsul potrivit adversarului.

    7. Să controleze informația. După cum vom vedea mai tîrziu, propa­ganda poate cenzura informațiile fără totuși a le interzice. Astfel, el poate să nu dea întîietate unor anumite informații. Această măsură poate fi periculoasă, căci adversarii propagandistului pot subli­nia ceea ce va apărea ca un punct slab și îl vor exploata. Este vorba, deci, de a evalua riscul unui contraatac înainte de a trece o informație sub tăcere.

    8. Să utilizeze forța adversarului. Este posibil ca propagandistul să utilizeze elemente din propaganda inamicului pentru a diminua prestigiul acestuia sau a aduce o susținere propriilor sale obiective. Ca la judo, artă marțială care exploatează forța adversarului, mai degrabă decît s‑o contra­ca­reze brutal, propaganda se poate servi de comunicarea adversarului pentru a‑i dezvălui punctele slabe sau a o deturna în folosul său.

    9. Să știe să se mascheze la momentul oportun. Diver­sele tipuri de propagandă pot fi clasificate după tehnica utilizată (vezi mai departe), dar și după trei „culori“ corespunzînd originilor sale:

    – Propaganda albă este o propagandă identificată clar. Se cunosc originea și rețelele sale. Este cel mai ușor de recunoscut, cea mai curentă și adesea cea mai eficace, căci se manifestă la lumina zilei, fără a se masca.

    – Propaganda cenușie în schimb nu este identificată. Nu i se cunoaște proveniența și produce cel mai adesea zvonuri sau glume care se pot dovedi utile în strategia de comunicare, dar care sînt dificil de controlat.

    – Propaganda neagră minte asupra originilor sale. Poate să pretindă frecvent că își găsește sursa într‑o tabără, dar să provină în realitate din tabăra adversă. Travestindu‑se, ea permite denigrarea adversarului, atri­buindu‑i cuvinte sau intenții care îi vor dăuna luptei acestuia.

    Este uneori preferabil să se utilizeze propaganda neagră mai degrabă decît propaganda albă atunci cînd aceasta se arată mai puțin credibilă sau produce efecte indezirabile. Îi revine atunci propagandistului să evalu­eze prin ce canal va tranzita mesajul său în modul cel mai eficace. Utilizînd propaganda neagră, el riscă să fie demascat, iar mesajul său să fie luat drept o infor­mație falsă. În același timp, se poate întîmpla ca propa­gandistul să nu dorească să fie asociat cu o informație pe care o consideră totuși vitală pentru strategia sa. Atunci trebuie să creeze în întregime o sursă sau să utilizeze un canal neoficial pentru a camufla originea infor­mației.

Încă o dată, decizia depinde de context și de riscul luat de propagandist.

    10. Să utilizeze lideri prestigioși. Principiu exploatat de majoritatea regimurilor, liderul apare din ce în ce mai mult ca o vitrină, mai apt a reprezenta regimul decît a‑i fi principalul ideolog. Devine din ce în ce mai important în democrațiile occidentale ca acela care se prezintă în fața alegătorilor să fie fără defecte vizibile și să dispună de un fizic avantajos. În același fel, dictaturile se aranjează pentru a pune propaganda în serviciul autocratului la putere și îl împopoțonează cu un trecut glorios, în general militar, decorîndu‑l cu titluri impresionante care îl înalță la rang de lider merituos. Biografia oficială a lui Kim Jong Il, dictator și fiu de dictator nord‑coreean, ne informează că este „Marele Conducător al poporului coreean, Secretarul general al Partidului Muncii din Coreea, Președintele Comitetului apărării naționale și Comandantul su­prem al Armatei popu­lare a Coreei“. În plus, după biografia sa oficială, „activitățile sale ideologice și teore­tice bazate pe o meditație neobosită și pe o cercetare profundă îi permit să publice numeroase lucrări dintre care Operele alese ale lui Kim Jong Il (în 14 volume), Pentru a duce la bun sfîrșit opera revoluționară Juche ¼autarhică½ (în 10 volume) etc. Primește de trei ori titlul de erou al Republicii Populare Democrate Coreene (în 1975, 1982 și în 1992), ordinul Kim Il Sung (în 1978, 1982 și în 1992), Premiul Kim Il Sung (în februarie 1973) și multe alte decorații și medalii. I‑au fost conferite în egală măsură un mare număr de ordine și de medalii, de titluri de onoare, de titluri de profesor și de doctor honoris causa de către numeroase țări“. Kim Jong Il a fost deci un lider prestigios, un supraom care a meritat pe deplin să controleze propa­ganda Coreei de Nord. Nu este singurul exemplu de condu­cător posedînd un ego nemăsurat, majoritatea liderilor apreciind să colecționeze medalii și trofee, ceea ce îi face valoroși în ochii celor pe care aceștia îi admi­nistrează.

    11. Să gestioneze bine timpul. O campanie de propa­gandă trebuie să înceapă la momentul optim, ceea ce este adesea dificil de evaluat, dar îi determină eficaci­tatea. Ritmul este esențial, căci o temă de propagandă trebuie repetată, fără totuși a trece dincolo de punctul de la care eficacitatea i‑ar fi diminuată. O strategie de propagandă poate să eșueze, chiar să producă efectul contrar dacă începe într‑un moment nepotrivit. În caz de reușită, a persista să exploatezi o strategie dincolo de capacitatea de toleranță a maselor poate contribui la dezgustarea lor.

    12. Să condiționeze reacțiile. Propaganda trebuie să‑și însușească sensul evenimentelor și natura persoanelor, utilizînd nume, fraze sau sloganuri precise. Propa­gandistul va avea astfel ca scop să provoace un răspuns automat din partea publicului său atunci cînd aceste evenimente sau aceste persoane vor fi evocate. Numele, frazele sau sloganurile vor fi utilizate în mod repetitiv în situația potrivită, dar nu trebuie să se întoarcă împotriva autorului lor ca un bumerang. Capacitatea de influență a propagandei constă în însușirea sa de a simplifica și de a repeta informațiile astfel încît să creeze automatisme. Propaganda sovietică s‑a sprijinit mult pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov privitoare la reflexele condiționate. Fiziologul rus, considerat ca unul dintre fondatorii psihologiei moderne, a putut demonstra cu ajutorul unei experiențe de laborator celebre, că este posibil de a crea reflexe „culturale“ ca adaos al reflexelor înnăscute cu care fiecare individ este înzestrat din naștere. Obișnuindu‑l pe un cîine să‑i fie precedată livrarea hranei de un sunet deter­minat, Pavlov a arătat că se poate declanșa salivarea animalului chiar fără a‑i mai prezenta mîncarea, ci acționînd stimulul sonor. Experiența cîinelui lui Pavlov, deși efectuată într‑o strictă ambianță de laborator, a condus numeroși psihologi să creadă că este posibil să condiționezi oamenii printr‑o repetiție care ar declanșa un reflex cultural. Propaganda sovietică și‑a dezvoltat astfel strategia pe răspunsul programat la stimulii politici. Se pare totuși că psihologia maselor și mai ales cea a popoarelor nu integrează automat principiul lui Pavlov. Regula de conduită obișnuită în propagandă constă în a înțelege că mesajele scurte, provocînd răspunsuri automatizate, pot fi instalate, dar fără a se subestima totuși capacitatea maselor de a scăpa de sub controlul propa­gandistului.

    13. Să promită vremuri bune. În vreme de război, propaganda cu destinația interiorul țării trebuie să împiedice crearea speranțelor false care ar putea fi spulberate de evenimentele ulterioare. Propaganda trebuie să mizeze pe adevăr și pe perceperea sa, fără a promite în mod precis realizări imposibile. Astfel, o victorie poate fi promisă, fără a intra totuși în detaliile acesteia și mizînd mai tîrziu pe sensul atribuit cuvîn­tului „victorie“. Aceasta poate fi morală, ca și militară, deși, în caz de război, entuziasmul trupelor și al popu­lației trebuie întreținut, evitînd de a provoca frustrarea care ar urma fără greș senzației colective a unei pro­misiuni neținute de către propagandist.

    14. Să controleze anxietatea. În vreme de război, propaganda destinată propriului popor trebuie să cree­ze un nivel de anxietate optimă care provoacă teama de consecințele unei înfrîngeri. Studiile de caz de la sfîr­șitul lucrării dezvoltă strategiile de propagandă care trebuie folosite în caz de conflict militar. Propaganda îi explică populației, ca și forțelor armate care emană din ea, necesitatea absolută a războiului, măsură rezul­tînd din epuizarea tuturor celorlalte forme de nego­ciere. Efortul de război trebuie susținut de toți pentru a unifica populația într‑un destin comun. Propa­ganda arată deci această comunitate de destine, care s‑ar prăbuși în caz de înfrîngere, dar ea asigură de ase­me­nea populația de importanța luptei. Propa­gan­distul își dezvoltă astfel propaganda, cu un morcov și cu un băț, pentru a‑și împinge ținta spre victorie, amenințînd‑o cu înfrîngerea, dar și promițîndu‑i o recompensă la capătul unui efort suprem.

    15. Să schimbe direcția atunci cînd este necesar. „Nu girueta se învîrte, ci vîntul“, spunea omul politic fran­cez Edgar Faure. Atunci cînd există un dezechilibru evident între așteptare și realizare apare frustrarea. Cînd propagandistul prevede că rezultatele anunțate nu se vor concretiza, el trebuie să‑și rectifice imediat prezicerile, justificîndu‑și schimbările. De­cepția, pri­mul stadiu înaintea frustrării, poate fi evitată dacă propagandistul comunică eficace rațiunile lipsei de acuitate a anunțurilor sale. Va invoca, de exemplu, un context schimbător, o trădare a inamicului, o situație nouă apărută între timp, dar nu va vorbi niciodată despre o eroare de apreciere din partea sa.

    16. Să canalizeze ura. Propagandistul trebuie să faciliteze transferul agresivității celor pe care îi admi­nistrează, indicîndu‑le țintele servind drept țapi ispă­șitori. Ideologiile stabilesc frecvent ca obiectiv apariția unui om nou, dar ele trebuie să lucreze cu natura umană. Aceasta, din rațiuni pe care psihologii le explică în diverse feluri în funcție de culturi, integrează un „instinct de supraviețuire“ și o agresivitate care îi îm­pinge pe unii oameni să se întoarcă împotriva lor înșiși sau a apropiaților lor în absența unei posibilități de defulare exterioară. Pentru a evita ca această agresivi­tate să fie utilizată în van, ba chiar contra intereselor grupului său, propagandistul o canalizează spre țintele alese, clar identificate și sacrificate scopurilor comuni­tății de propagandă. Este inutil să ne gîndim că putem face abstracție de această caracteristică umană. Crești­nismul, care a dat întîietate datoriei iubirii, a fost constrîns în egală măsură în cursul istoriei sale să propună credincioșilor săi derivative, fie cu ocazia cruciadelor, a inchiziției, a luptei contra ereziilor sau a războaielor religioase. Vom vedea că propagandistul oferă țintei sale comu­nități întregi în calitate de recep­taculi de agresiune.

    17. Să întărească încrederea credincioșilor, să‑i con­vin­gă pe nehotărîți. Propaganda nu este atotputernică și foarte adesea convinge cu greutate persoanele deja protejate de o educație solidă sau de o altă propa­gandă. Se estimează că, în cazul unei alegeri sau a unei opțiuni de efectuat, cei indeciși constituie aproxi­mativ 40% din ansamblul electoratului, 30% au făcut deja alegerea pentru o tabără și 30% preferă cealaltă tabără. Acei 40%, numiți în general „mlaștina“ – ne­fiind efectiv nici pămînt tare, nici complet un element lichid – constituie un rezervor considerabil de voturi. O alegere se cîștigă deci la centru, iar propagandistul trebuie să‑și amin­tească atunci că este necesar nu numai să atragă cel mai mare număr din­tre acele 40% spre pozițiile sale, dar și, mai ales, să nu uite să consolideze cele 30% care sînt deja obținute, dar care riscă să nu mai fie așa dacă se consideră uitate sau dacă i se acordă „mlaștinii“ prea multe concesii. Ale­ge­rile în care un candidat obține mai mult de 70% dintre voturi sînt rare, ele fiind rezultatul fie al unui vot trunchiat, în care nu există o alegere reală, fie al unui vot care nu este liber. În cazul unei alegeri care se desfășoară după normele democratice, se poate totuși obține victoria adu­nînd voturile partiza­ni­lor săi și cele ale unei părți din „mlaș­tină“.

Propagandistul va reține deci că nu trebuie, cu riscul de a‑și bruia mesajul, să încerce să cîștige cu orice preț unanimitatea asupra proiectului său, majoritatea fiind de‑ajuns pentru a triumfa cu ocazia scrutinului.

    18. Să acționeze cu discreție. Propaganda trebuie să se ascundă dintr‑un motiv evident: o propagandă divulgată își pierde considerabil, dacă nu chiar complet, eficacitatea. Se cuvine deci ca propagandistul să‑și ascundă intențiile la maximum, dezvoltîndu‑și în ace­lași timp strategia în modul cel mai eficace. Propa­gan­distul nu revendică succesul unei operații atunci cînd aceasta se prezintă ca fiind în ordinea lucrurilor. Astfel, cînd „revoluția portocalie“ din Ucraina (2004) sau „revoluția cedrilor“ din Liban (2005) au dat ocazia unor mani­festații adunînd sute de mii de persoane, agenții de comunicare la originea acelor propagande au rămas ascunși cu grijă pentru a menține aparența de mișcări spontane de mase. Totuși, unitatea sloga­nu­rilor, a drapelelor și a banderolelor, ca și disciplina manifes­tanților, apoi, mai tîrziu, aceea a turiștilor efectuînd un sit‑in, au arătat că erau la treabă profe­sio­niștii acelui gen de manifestație. Dar a dezvălui, de exemplu, că o agenție ca Saatchi & Saatchi a contribuit la punerea în scenă a revoluției libaneze contra ocu­pan­tului sirian ar fi făcut să se perceapă evenimentul ca artificial și manipulat din exterior, ceea ce i‑ar fi micșorat efectul asupra opiniei publice internaționale. Propagandistul știe deci să se eclipseze în folosul operei sale și să‑și lase eul deoparte.

Să completăm aceste reguli de bază semnalînd că există mai multe propagande. În afara diferitelor „cu­lori“ ale propagandei, există și un fenomen de „contra­propagandă“, care este un mijloc de luptă contra unei propagande inamice. Contrapropaganda rămîne o pro­pagandă activată pentru o cauză bună: lupta contra unei manipulări de masă. Prezentarea propriei propa­gande ca o contrapropagandă poate deci să ne readucă la diferența care există între atac și apărare, știind că un atac sau o greșeală pot fi provocate, pentru a justifica o ripostă. Autoritățile naziste au recurs frecvent la contrapropagandă, provocînd incidente ale căror vic­time ar fi fost ele pentru a se năpusti mai bine asupra inamicului cu imaginea celui ofensat, îndeosebi în lupta contra Partidului Comunist German (KPD). Se poate cita în egală măsură contrapropaganda instalată de aliați în țările Axei după al Doilea Război Mondial, cu scopul de a remodela concepțiile „democratice“. O dată mai mult, democrația nu s‑a exprimat în același mod, în funcție de doctrina învingătorului. După cum scrie Reinhold Wagnleitner în remarcabila sa lucrare despre reeducarea Austriei de către Statele Unite, Coca­‑colonization and the Cold War: The Cultural Mission of the United States in Austria after the Second World War, un general american ar fi afirmat: „Tot ce avem de făcut, este să‑i învățăm pe copiii germani să joace base‑ball – atunci vor înțelege semnificația demo­crației“[1].

Sursa: Dumitru Scorţanu, 23 martie 2020