CUNOAȘTEREA FACIE AD FACIEM

 

Carmen DOREAL în dialog cu Daniel CORBU

 

 

 

Carmen Doreal - Onorate poet Daniel Corbu, bine v-am găsit ! Vă mărturisesc că ador poezia dumneavoastră, faceți parte din categoria de vârf  a autorilor mei preferați ! Ceea ce vă propun este o  invitație la dialog, Iași – Montreal, despre artă și creatorii ei, despre importanța și rolul culturii în lume, despre poezie, despre fericire, despre Dumnezeu, despre devenirea Dumneavoastră ca scriitor, despre impulsul divin care îl face pe om să scoată din el  ce este bun şi frumos.

       Suntem în acest al douăzecelea an din mileniul trei, în ciuda mijloacelor de comunicare, în situaţii aproape imposibile de comunicare. Este aici, poate vina acestor gânditori francezi, germani, italieni, englezi şi americani care au dezvoltat şi fructificat formele slabe ale postmodernismului. Chiar îmi propun, atunci când vom ajunge la acest subiect, să îl dezvoltăm. Ştiu că în cel puţin trei cărţi aţi cercetat de aproape fenomenul postmodernismului şi al postmodernităţii. Totuşi în deschiderea dialogului nostru, vă întreb în ce măsură mai este posibil dialogul, atâta vreme cât iată, oamenii comunică minute în şir la telefon, pe internet, prin diferite mijloace audeo-video. Chiar cei mai mulţi au ajuns să scrie preponderent pe laptop-uri și face-book decât pe hârtie. Este acesta un alt chip al postmodernismului, confiscarea comunicării de la om la om,  faţă în faţă? Vă invit să vorbim despre tipurile de dialog. Ce-l determină pe om să dialogheze şi cum poate dialogul să ni-l arate adevărat pe om?

 

Daniel Corbu - Dialogul pe care-l invocați, dialogul în sens platonician e o împărtăşire a logosului, dar şi confruntare şi regăsire de sine şi terapeutică. Pentru Socrate rostirea avea, fără doar şi poate, un rol terapeutic, pentru că dezvăluia treaptă cu treaptă ceea ce există în adâncul nostru. Nu-mi mai amintesc acum cine spunea că maieutica socratică era un exerciţiu de arheologie spirituală, comparabil, în timpurile moderne şi postmoderne, cu tentativele catharctice, mult mai confuze, ale psihanalizei. Ceva îmi spune că lui Socrate scrisul i se părea un blocaj, o ineficienţă.

C. D. – Ar mai fi posibil un Socrate azi?

D. C. - Nu, nu mai e cu putinţă acel Socrate clasic şi fascinant. Istoria se repetă dar nu în toate detaliile. Un om asaltat zilnic de cotidian (de ziare, de televiziuni ticsite cu banalităţi dăunătoare spiritului, de mijloacele existenţei), nu mai peripatetizează socratian în căutarea adevărului. De altfel, într-o lume adânc pozitivistă, sălbatic pragmatică, tot mai puţini sunt interesaţi de adevărul fiinţei. În perioada acestui neclar prezent, este o problemă la nivelul „ascultării”. De multe ori, la capătul celălalt al verbului nu se mai află nimeni.

C.D. – E o simplă problemă de autism mai mult sau mai puțin mascat, așa cum se vorbește de analfabetismul funcțional?

D.C. - Nu e o simplă, o cumplită problemă! Am credinţa că romanul reprezentativ pentru secolul douăzeci, nu de mult  încheiat, este L’Etranger, scris de Albert Camus pe la 1942. Iar problema acestei lumi, numită tot mai mult postmodernă (supranumită – sfântă ironie – şi a comunicării totale!) este străinul şi înstrăinarea. Întorcîndu-ne la magneticul personaj Socrate, dacă ar trăi astăzi şi ar vrea să-şi exercite peripatetismul şi maieutica prin Grădina Copou, Grădina Icoanei sau prin Jardin de Tuillerie, n-ar mai găsi atît de uşor un Gorgias, un Fedon, un Menon, un Polos, un Fedru, un Alcibiade sau un Kallikles cu care să dialogheze despre soarta sufletelor, despre Eros sau despre doctrina metempsihozei. Rolul esenţial îl are partenerul de dialog. Într-un timp în care dialogul e tot mai viciat de convenţii, de orgolii, de superficialitate, de un egoism prost educat, un Socrate postmodern dar cu aceeaşi încredere în om, în adevăr şi în dialogul ideal, provocator de cunoaştere şi chiar de katharsis, ei bine, acest Socrate ar cam vorbi singur, ca personajele din poemele lui Bacovia.

C.D. – Și atunci, ce rămâne? Dialogul cu tine însuți, cu propria singurătate?

D.C. - Sigur că ne asumăm singurătatea, aşa cum ne asumăm şi sărăcia materială şi înfrângerile, dar nu e vorba de o singurătate supusă, pentru că în cazul ăsta aş fi fost călugar, e o singurătate grefată de răzvrătiri față de limite, de explozii, implozii şi de tot felul de nonconformisme.

            Alteritatea!? Deh, pentru ea s-au consumat zeci de mii de pagini. Celălalt: căutat, prins ca într-o iluzie, încărcat de mister, scăpat şi pierdut de fiecare dată printre degete. Problema e delicată şi ţine de infinitul interior, acel infinit misterios despre care am spune, aristotelizînd, că este gîndirea care se gîndeşte pe sine.

            Dar e bine să ducem discuţia în exterior şi să mai spunem cîte ceva despre dialog şi hărţuirile cunoaşterii. Într-o adresare către efeseni, apostolul Pavel prevedea dispariţia profeţiilor (născute din cunoaştere speculativă) şi pleda pentru cunoaşterea faţă catre faţă (facie ad faciem). Dar cum? Dialogul e, la urma urmelor, un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de pragmatic, pentru că poate separa masca de rolul real. Şi pentru că poate revela ceea ce eu aş numi estetogeneza. Prin urmare, cunoaşterea este hiperverbală. Suntem supuşi logosului. Suntem logofagi din tată (ceresc, neceresc)-n fiu şi nepot. Pornind de aici, se vede de la o sută de leghe că dialogul e învăţământul omiletic. Iisus n-a scris decît o singură dată şi atunci pe nisip. Dar a vorbit mereu. Despre acea scriere pe nisip cu bastonul se spune că e o scriere cu divinitatea. Scrierea cu sine, descoperită de moderni e scrierea doar cu misterul articular al fiinţei tale, într-un proces de autocunoaştere. Ne învrednicim să constatăm, nu fără apăsat fior, că acum grafomania (în sensul bun al cuvîntului, nu în cel pejorativ de azi!) mi se pare o cruce în sânge, un dat existenţial al omului în lume. Există: scrierea pe pietre (mă rog, şi pe pereţi), scrierea pe nisip, scrierea pe hîrtie (cu cerneală, creioane, cu sînge), scrierea pe suport electronic. Pe orice suport se pot scrie lucruri esenţiale şi se pot scrie prostii. Reîntorcîndu-ne în timp, constatăm că Buda, Socrate şi Iisus au refuzat scrisul. Oare din ce raţiuni? Pe de altă parte, citim evangheliile şi suntem sideraţi de profunzimea dialogurilor şi a zicerilor celui care refuza scrisul.

C.D. – Arta dialogului, atât de admirată la cei vechi, credeți că a dispărut sau va dispărea total?

D. C. – Arta dialogului a decăzut secol de secol şi din cauza împovărărilor. Omul recent e plin până la refuz cu informaţii care-i sporesc inutilitatea, încît lucrurile profunde ori îi scapă ori nu le mai vrea! Astfel, dialogul înalt, superinteligent, dialogul aristocratic pasionat de cunoaştere şi intercunoaştere a fost înlocuit cu dialogul de convenienţă şi, de multe ori, cu dialogul tembel, lipsit de ironie, de fast, de capcane dar înţesat de clişee. Şi e ştiut faptul că toate clişeele civilizaţiei de azi lenevesc gîndirea. Iar o gîndire leneşă preferă în locul dialogului înalt trăncăneala (practicată şi de Miticii lui Caragiale) sau, cum i se spune la Moldova, cu un cuvînt frumos ca un alint, taifas. Amândouă însă sunt legate de cozerii, termen impus şi la noi de Saint-Beuve, cel care avea ca rubrică de revistă magazin Causeries du lundi (bârfe literare, întâmplări de salon etc.). Însă toate aceste cozerii nu limpezesc, ci pulverizează fiinţa.

 

(Fragment din cartea de dialoguri neconvenționale

,,AVATARURILE SCEPTICISMULUI TONIC”, în curs de apariție)