cum să îmbrățișez deznădejdea
cum să pictez tristețea pe scoarța sufletului
cum este să mor în fiecare zi
fără să cer, fără să știu
nu știu încă să privesc, să mă privesc
cine știe unde mă voi duce
mă voi așeza pe treptele cerului închizând o inimă într-un zid
o durere fără de margini precise
voi căuta mereu un loc
un țărm închis într-o liniște oarbă
voi veni odată la tine
pășind printre epoci globale
ne-am iubit o noapte, femeie
plecat-am apoi pe câmpuri cu dor
vom păși obosiți
prin milenii ce dor
vom uita de iubire
vom uita iarăși de noi
cresc spini între noi
fericirea a plecat să se joace departe de noi
nu plânge iubito
pe ziduri, pe margini de timp
mi-e dor de iubire, de noi, amândoi
mi-era trupul brăzdat de idei
treceam, cu mâinile lungi
să-mi văd pasul strâns între gânduri
între opriri provizorii destrămam întunericul cu un surâs
cine știe unde plecam
poate am venit aici să construiesc iubiri
voi căuta mereu un loc în care să încăpem
cu ce am strâns în brațe
poate voi trece și ne vom privi drumul
așteptând să străbatem țărmurile
cine știe când
înapoi era ce am cunoscut înainte
cum să aleg
dimineața, ți-am acoperit buzele cu palmele
trecând în altă mângâiere
tu, o picătură de apă, aproape, tot mai aproape
o femeie mă așteaptă să-i străbat țărmurile
cum să trec
înainte, înapoi
cum să le despart
cum să aleg
mă voi așeza poate mai devreme
închizând o durere într-o scoică
o iubire în altă iubire
înnoptând tot mai firesc în trupurile noastre
știi, eu doar conturez spații
visând să te învelesc cu palmele la asfințit
poate mă voi aşeza
undeva,cândva
închizând un suflet arzând
o limită unde nu voi ajunge nicicând fiindcă nu am ştiut unde să
o aşez o casă fără locuri
un univers strâmt
un câmp golit de flori
un poem de cuvinte
un suflet de vise
şi un ciob rătăcit de speranță
e seară, e târziu și e iarnă
rătăcesc printre gânduri
uneori plâng în ecouri tăcute
zăpada nu se topește în palmă
doar plânge
strigătul este mereu același
un țipăt răsucit în cer
poate am trăit prea mult sau poate am uitat să trăiesc
în suflet doar surâsul duios al pașilor se aude
poate sufeream de prea multă tristețe
poate, odată, ne vom juca și mâine
ne vom împreuna mâinile și vom croi un vis frumos
plec,
las în urmă un suflet
las cuvântul plin de iubire
las ochii să vă lumineze drumul
mă reîntorc în fiecare noapte
cu fiecare revenire
sunt tot mai gol, mai trist, mai rece