« Revista ASLRQ
 
 
Viorel Birtu-Pîrăianu - Poezii
 
  • cum să îmbrățișez deznădejdea
    cum să pictez tristețea pe scoarța sufletului
    cum este să mor în fiecare zi
    fără să cer, fără să știu
    nu știu încă să privesc, să mă privesc
    cine știe unde mă voi duce
    mă voi așeza pe treptele cerului închizând o inimă într-un zid
    o durere fără de margini precise
    voi căuta mereu un loc
    un țărm închis într-o liniște oarbă
     

    voi veni odată la tine
    pășind printre epoci globale
    ne-am iubit o noapte, femeie
    plecat-am apoi pe câmpuri cu dor
    vom păși obosiți
    prin milenii ce dor
    vom uita de iubire
    vom uita iarăși de noi
    cresc spini între noi
    fericirea a plecat să se joace departe de noi
    nu plânge iubito
    pe ziduri, pe margini de timp
    mi-e dor de iubire, de noi, amândoi
     

    mi-era trupul brăzdat de idei
    treceam, cu mâinile lungi
    să-mi văd pasul strâns între gânduri
    între opriri provizorii destrămam întunericul cu un surâs
    cine știe unde plecam
    poate am venit aici să construiesc iubiri
    voi căuta mereu un loc în care să încăpem
    cu ce am strâns în brațe
    poate voi trece și ne vom privi drumul
    așteptând să străbatem țărmurile
    cine știe când
    înapoi era ce am cunoscut înainte
    cum să aleg
    dimineața, ți-am acoperit buzele cu palmele
    trecând în altă mângâiere
    tu, o picătură de apă, aproape, tot mai aproape
     

    o femeie mă așteaptă să-i străbat țărmurile
    cum să trec
    înainte, înapoi
    cum să le despart
    cum să aleg
    mă voi așeza poate mai devreme
    închizând o durere într-o scoică
    o iubire în altă iubire
    înnoptând tot mai firesc în trupurile noastre
    știi, eu doar conturez spații
    visând să te învelesc cu palmele la asfințit
     

    poate mă voi aşeza
    undeva,cândva
    închizând un suflet arzând
    o limită unde nu voi ajunge nicicând fiindcă nu am ştiut unde să o aşez o casă fără locuri
    un univers strâmt
    un câmp golit de flori
    un poem de cuvinte
    un suflet de vise
    şi un ciob rătăcit de speranță
     

    e seară, e târziu și e iarnă
    rătăcesc printre gânduri
    uneori plâng în ecouri tăcute
    zăpada nu se topește în palmă
    doar plânge
    strigătul este mereu același
    un țipăt răsucit în cer
    poate am trăit prea mult sau poate am uitat să trăiesc
    în suflet doar surâsul duios al pașilor se aude
    poate sufeream de prea multă tristețe
    poate, odată, ne vom juca și mâine
    ne vom împreuna mâinile și vom croi un vis frumos
     

    plec,
    las în urmă un suflet
    las cuvântul plin de iubire
    las ochii să vă lumineze drumul
    mă reîntorc în fiecare noapte
    cu fiecare revenire
    sunt tot mai gol, mai trist, mai rece
     

     

    Sursa: Viorel Birtu-Pîrăianu, 23 martie 2020