Poeme de Ionuţ Caragea din volumul în pregătire
“Infectat cu iubire”
Nefericirea poemelor
dragoste, unde ești?
poemele mele plâng
ca niște copii după jucăria pierdută
ca niște copaci după frunze
ca niște stele după cerul
din care-au căzut
ca umbra ce se hrănește
cu resturi de viață
mimând neputința
nefericite poeme
ce seamănă-n mine războiul civil
dintre creier și inimă
victime colaterale
vise și amintiri însângerate
buzele mele
ca două continente
înghițind un ocean
de singurătate
dragoste, unde ești?
poemele mele se spânzură-n
tăceri fără margini
Lumânare fără fitil
eu sunt lumânarea
poemul e flacăra
ce mă povestește
neantului
mă topesc
picătură cu picătură
pe umbra perversă
mă înalț din nou
ca un stalagmit
în peștera nopții
un nou eu
o nouă lumânare
așteptând o nouă flacără
dar lipsește fitilul
tu, dragoste
ia-mă în palmele tale
modelează-mă
și lasă-mă să visez
în muzeul
statuilor de ceară
Şi simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia
M-agăţ cu disperare de unii oameni mari
Şi-ncerc pe cât posibil să-ndepărtez prostia,
Dar, vai, pe zi ce trece, aceştia-s tot mai rari,
Şi simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.
La ce mai este bună o viaţă printre vii?
La cine să m-aştept să-mi preţuiască mintea?
Trăim ca nişte păsări, orbind în colivii,
Şi-n cântecul de jale, ne ignorăm sorgintea.
M-agăţ cu disperare de cărţi şi le citesc,
Sperând ca dintre pagini să strige fericirea,
Şi parcă-n cărţi îmi vine de-a pururi să trăiesc,
Dar inima îmi spune c-acolo nu-i iubirea.
Tu spune-mi, Preamărite, ce este de făcut
Când inima şi mintea se contrazic întruna?
Arată-mi, tu, răspunsul, că-n tine am crezut
Aşa cum cred în Soare, când mă adoarme Luna.
M-agăţ cu disperare de unii oameni mici
Şi-ncerc pe cât posibil să le accept prostia,
Dar, vai, pe zi ce trece, aceştia-s inamici,
Şi simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.
Reaprindeţi singuri lumânarea
Reaprindeţi singuri lumânarea,
Casa voastră este un antreu
Care suie-n ceruri cuvântarea,
Pentru a-l chema pe Dumnezeu.
Nu mai fiţi orbiţi de neputinţă,
Nu mai fiţi doar piese de muzeu,
Daţi dovadă mare de credinţă
Când e suferinţa-n apogeu.
Nu vă mai cruciţi la conspiraţii,
Cel ce crede-n ele e ateu;
Domnul este între respiraţii,
Pregătind eternul Elizeu.
Reaprindeţi singuri lumânarea,
Jertfa voastră costă doar un leu;
Nu blamaţi aiurea izolarea,
Căci şi-acolo este Dumnezeu.
Clopotniță în fibrilație
lumea plăsmuiește o moarte
fără să ceară morții părerea
lumea născocește un Dumnezeu
mai aproape de propriul ei
narcisism, de nevoile ei materiale
lumea se autodistruge
incapabilă să simtă puterea iubirii
poetul trimite zilnic
scrisori către uși
îngropate în ziduri
el însuși devine
clopotniță în fibrilație
la aflarea veștii
poezia a murit!
poezia a murit!
poezia a murit!
poezia a fost crucificată
de falșii poeți
care au născocit
o falsă poezie
Nașterea poemului
toate morțile mele
le cinstesc cu o lacrimă
toate învierile mele
cu un cuvânt
așa se naște poemul
lacrimi, cuvinte
și o fereastră prin care
cumpănesc universul
cu inima
preceptele mele
un blestem îndurat
cu blândețe
voi scrie, voi scrie
cu sângele aripilor tăiate
să călătorească cuvântul
de la cerul gurii
până la al nouălea cer
Poem vagabond
nu mai vreau
ca poemele mele
să fie porumbei voiajori
veștile pe care le primesc înapoi
mă întristează
mă voi plimba pe stradă
cu poemele-n lesă
le voi pune și mască
fiindcă-i la modă
așa nimeni nu va ști
dacă ascund o boală contagioasă
un zâmbet
sau poate chiar o moarte
cu înviere bonus
vor fi drăguțe
și-atât
dacă se va găsi cineva
să mă-ntrebe
voi spune că sunt
animale bune de pază
sunt mici dar latră puternic
mănâncă puțin
ascultă mereu
dau din coadă
când te simt întristat
ce mai, sunt cel mai bun
prieten al omului
trebuie doar să le vorbești
frumos pe limba lor
cuțu, cuțu
și să le mângâi blănița
iar dacă va dori cineva
să le cumpere
le voi da de pomană
așa ca un gest
de mare omenie
oricum știu
că vor rupe lanțul
iar stăpânii vor alerga
după ele
cu limba scoasă
până și lor
li se va rupe lesa
Troc
tăcere,
dorințe sinucise
îngropate fără slujbă
în inimă
dragoste,
pâine mucegăită
pe masa unor suflete
carnivore
speranță,
os aruncat timpului
turbat
iluzie,
trup rănit
de gloanțele
cu cap fără creier
lumină,
autocombustia
eului
vis,
cenușă împrăștiată
de vânt
mă vând umbrei
pentru o mângâiere
cu un poem mă cumpăr înapoi
și mă revând
Pocăința hoțului
poemul acesta
nu-mi aparține
eu îi aparțin întru totul
eu sunt greșeala
care se repetă mereu
eu sunt cel care mușcă
din măr
eliberând viermele
eu sunt soldatul
ce-și rănește
orgoliul uriaș în războaie
eu sunt instrumentul
unor conspirații neverosimile
eu sunt masca
pe fața iubirii
eu sunt ura și judecata
eu sunt hoțul
care își cere iertare
da, am furat cuvinte din cărți
din copaci, din inimi
din sânge ca un vampir
din cer ca un nou Prometeu
pentru a fi un poet
fără pereche
iar tu, tu existai deja
redai vederea orbilor
vindecai bolnavii
înviai morții
eu n-am făcut decât
să fur cuvinte
să te trădez de la o carte la alta
să te vând pe principiul
că toate sunt vechi
și mie sunt toate
da, am greșit
iartă-mă!
Poezie, al doilea val
primul val de poezie
n-a infectat pe nimeni cu iubire
și nimeni nu a murit
de dorul unei îmbrățișări
oamenii erau ocupați
unii elucubrau pe rețelele
de socializare
alții se zbenguiau
într-un club
cu paharul în mână
pentru cine-a tradus poetul
neputința în zbor
absența în mângâiere
tăcerea în cântec
și îndoiala în crez?
acum este singur
ca o petală smulsă din cer
ca un soare exilat
în propria lacrimă
pe inima lui cresc
pete de mucegai
pe gândurile lui
au loc răstigniri
fără martori
pe altarul umbrei
se sinucid amintirile
fleacuri pentru zeii
indiferenței
sufletul tremură
ca o batistă în vânt
astfel poezia
neverosimil miracol
se cufundă în sine
refuzând învierea
al doilea val
e pământul strigând
la pământ
Cuvântul
tăcere urlândă
jar răscolit
lacrimă înflorită
la fereastra inimii
corabie fantomă
pe marea sângelui
căutând o atingere
vis ca un virus
atacat de celulele
realității
umbră între
a fi și-a nu fi
îndrăgostită
de albul hârtiei
Val după val
se scaldă
cuvântul în eternitate
pun cochilia timpului la ureche
și ascult glasul
valurilor
fără grabă
în numele tuturor
așteptărilor
între zorii speranței
și ultima lacrimă
ascult glasul
valurilor
și simt
cum dragostea mea
se scaldă
în muzica nenăscută
a sângelui