Adrian Erbiceanu - Poezii

 

 

Însemnele nopții

Timidă, inocența mă privește...
Brumate voci stârnesc, din hău, tumult,
Anticipând, din ce în ce mai mult,
Adâncul toamnei ce m-ademenește.

Cuprins de gândul, devenit adult,
Ce-nvălurit, cu greu se despletește
De încifrarea dăltuită-n clește,
Nici nu mai știu de cine să ascult.

Doar darabanele mai bat într-una,
Tot drămuind un timp amanetat,
Pe care gândul își tocește struna,
În alergarea lui spre înserat.

Și de va fi să îmi plătesc arvuna,
E Timpul, numai, singur, vinovat!


Nu-i piatră să nu fie răsturnată

(variantă)

Nu-i piatră să nu fie răsturnată,
Nu-i val nedestrămat de câte-un mal!
Scăpată din palatu-i de cristal,
Urgia nu se lasă-nzăbălată.

Lihnite umbre bat în piedestal
De zdruncină, bucată cu bucată,
Tot ce-a rămas în noi. Însângerată,
O Mare ne înghite. Glacial!

E amăgirea, amplă şi vorace:
Când dreptu-i strâmb, strâmbul răsare drept,
Și n-ai de unde ști de se preface
Sau de-i așa, că scris e în precept...

Iar când furtunile s-or prăbuși rapace,
Doar noi, prin noi, vom ști să ținem piept!

(Din vol. Însemnele nopții – sonete, Ed. ANAMAROL, București, 2016)


Gând mocnit

Se scurge apa chioară din ciubere...
De unde vin și încotro mă duc,
De nu găsesc Cuvântul să-l traduc
Și-apoi să-l scot luminii la vedere?

Închis în mine, strâns de-un dor năuc,
- Ce-și vântură întreaga lui putere
Să lumineze vechile unghere, -
E semn că n-am pe unde s-o apuc.

Ce forțe mă strunesc, și-a câta oară -
Ca umbra prelungită peste vreme,
Gândul mocnit se zbate să te cheme?...

Dar te-am visat, pe drumul lung de seară,
Plutind pe-o unduire singulară,
Și nu mai am, de-acum, de ce mă teme.

(Din vol. Însemnele nopții - sonete, Ed. ANAMAROL, București, 2016)


Ambiguitate

Polarizat de gânduri ancestrale
Visam s-ajung pe-o stea, sau poate două,
Pe când n-aveam nici doruri, nici parale,
Şi nici cămeşa de pe mine nouă.

Paradoxal, de-i soare vrei să plouă!
Aşa speram sau mă credeam pe cale
Când încercam să vi le vântur vouă,
Amalgamări de vise siderale...

Dar tot ce am visat e o minciună!
Căci vine-o vreme când le ai pe toate
Dar nu mai ştii de sora şi de frate!

O Vreme tot cu Vreme se-mpreună
Când cade peste noi inoportună...
Un vis pierdut în ambiguitate.

(Din Vol. "Confesiuni pentru două generații", Ed. Tipotrib, Sibiu, 2003)


Bat caldarâmul vieții


Se-nlănţuie cortegiul. De-a călare,
Pe zdrenţuirea nopţii mă desfac
Să trag zăvorul porţii la intrare,
S-adulmec vântul. Paradiziac!

Prin legi, ne-nchipuit de legiuite,
Bat caldarâmul vieţii, arbitrar,
Împleticind cohorta de ispite
Cu zilele înscrise-n calendar.

Şi-acelaşi vis, ce-ascunde-n el furtuna
- Din leagăn, punte către parastas -
Ca un balsam, ne-nvolbură întruna:
Atât a fost... Atât a mai rămas...

(Din Vol: TREPTE, Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2018)


Alergare continuă

De când alerg pe drumul ăsta lung,
Neodihnit, prin vise tâlcuite,
Străin, tot bat la porţi zăgăzuite,
Dar îndoiala n-am cum s-o alung.

Pocalu-i gol, izvoarele coclite...
Ochiul, în sine, drămuie prelung;
Neînţelesul n-am cum să-l străpung
Şi Valea-i năruită-ntre ispite...

Nu-s purgatorii gândurile aste!
În cine să mă-ncred şi cui să spun
Pierdut că sunt în lumea de contraste?

Aş vrea să mă-nţeleg şi să m-adun,
Dar Timpul n-are vrere să adaste,
Iar eu nu vreau cuiva să mă supun!

(Din vol. "De la Anna la Caiafa", Ed. ARDEALUL, Tg. Mureș, 2007)

Sursa: Adrian Erbiceanu, 23 martie 2020