« Revista ASLRQ
 
 
Liviu Apetroaie - Poezii
 
mic îndreptar de pierdut timpul
 
iată, îmi spuse
cărţile de filozofie au început
să aibă dreptate
 
drept este, lumea are unitate
în chiar diversitatea ei
 
omul este o fiinţă închisă
din vremile Facerii
în peştera dezamăgirii
 
iubirea aparţine duhului
mergînd pe deasupra apelor
 
cerul va fi întotdeauna
locul mirărilor noastre
 
iar copacii vor semăna
pînă în veci cu oamenii
dinaintea potopului.
 
şi totuşi, mi-am zis,
despre timp nu se spune
nimic, nimic, nimic…
 
 
arheologie
 
strîngerea aripilor
 
mă privesc şlefuind cranii de moluşte
în adîncul oceanului sîngeriu
 
răsfoiesc pagini de memorie
din solzii unui peşte fără zei
 
începutul meu are o lumină confuză
într-o vertebră triunghi
 
astfel timpul trece din colţ în colţ
din unghi în ipotenuze
din piatră în iarbă
pînă la epuizare
 
totul
în interiorul unui gigant sarmatic
unde şlefuiesc schelete sîngerii
 
 
nefericirile bunei-vederi
 
au mai rămas tălpile şi cîteva degete
dintr-o existenţă consumată de fericire
 
ochii s-au dezlipit şi căzînd
au găurit  marginile pleurei
care închide  interiorul
sub formă de suflet
 
doar uneori se mai simt celule
gravitînd pe orbite ascuţite
 
neintersectîndu-mă
 
nimeni nu le strînge
spre a mă realcătui
 
rămîne drumul lung
pe care urlă eonii
ce au văzut
lumina.
 
 
pată de culoare pe crieri
 
consacrare de albastru devenit
bucuria nebunului
dedicat în pline cristaluri
de Bohemia ochi
 
de o clipă de veşnicie
purtîndu-se din venere…
orice-ul totului sau
ferestrele patului final
privite cu saturaţie
 
devreme, tîrziu, devreme…
fiul risipitor aflat
la odihna făr` de arginţi
 
firul de păr lung infinit
ori poate alb infinit
pe care juri
 
e al uneia dintre ielele
din primăvara pe care o aştepţi
 
nu se poate ori nu se vrea
deşteptarea muririi
din verbul „a fi”
 
 
templului care sînt
 
ea îndulceşte uşor cafeaua
băută în al nouălea cer
la început de noapte
 
cînd stelele se întîlnesc
la o ţigară ascunzîndu-se
cu frică de eternitate
în spatele serafimilor
 
expirare de fum din care
se naşte apăsarea albastră
a cerului înaintea levantului
 
cînd fruntea mea înaltă
prinde să nască cu tot capul
dintr-o inimă
 
ce memorie personală
să-mi amintesc de cel ce sunt
 
din nerecunoaşterea maicii mele
şi încredere
 
de cîte averi voi avea mîine
cînd îl voi vinde pe Hristos
 
 
încercare în obscur
 
şi tot mă ştiu
lângă o lumînare
 
plecările tale repetate
distruse de tot atîtea întoarceri
 
din raze
străbate printre degete
cîte un vers pe care
nu ţi l-am dedicat niciodată
şi care ajunge implacabil
la tine
 
nu te-ai gîndit
din pereţii absenţi
ochi de vultur se rostogolesc
pliscuri de vulturi
 
din vîrful pietrei
un Prometeu îl sîngerează
pe Sisif cu propria-i piatră
 
poate că-i cumplit
să fii întotdeauna poet
 
ultima oară tu n-ai mai venit
dar rămîi verbul fiecărui vers
 
 
ierarhie
 
sînt întotdeauna ultimul
 
adun toate gîndurile
niciodată nu prind tramvaiul
dar transport pe picioare
pînă la camera fără lumină
o altă nouă bibliotecă
recitată de prieteni
şi de străzi.
 
 
patriile lor neînţelese
 
se pot întîlni fiinţe care vin în lume
pentru foarte puţină vreme
 
deghizate în boemi
sunt oarecum periculoase
dar se ridică dintr-odată
către patriile lor neînţelese
 
lăsînd mirate întrebări
cele mai uimite răspunsuri
pe sufletul lumilor
 
 
clipirile vărsării
 
constatări abstracte
cîteva rânduri
şi faptul retras de
a le citi
 
apar imagini iniţiatice
pe care te obişnuieşti
să le iubeşti
obişnuindu-te
 
nimeni nu afirmă că ai viaţă
personală
şi este foarte greu
de ştiut că aşa este
(viaţa personală este un fapt
paralel )
viaţa personală este nerozia de
a crede în ceea ce nu-ţi aparţine.
 
din nou se afectează idei
se complică scenarii
pentru care nu vrei
nici auzire să ai…
 
să nu crezi că tu ai dreptate
şi că vei vedea
pe Drumul Damascului…
 
 
contrasensualitate
 
nu îţi pot construi rime
decît pentru plecare
 
definitivă în această lume nefericit
literară să-ţi fie frumoasă
bine frumos înaltă.
 
vei împăca pasărea cu zborul absurd
pe ceilalţi cu drumul rămas din tine
precocitatea naşterii din mamă
marea dorinţă a tatălui obosit.
 
nu-ţi doresc decît ascunderea
şi vei înţelege atunci
căutat voi fi prin dreptate
să accepţi jocul de litere
 
al depărtării orizontului sau
al unei culori de negru intens
la fel de absent
ca zilele pe care le-ai trecut
 
aşteptîndu-te cu alte zile…
 
 
armonia liniei strîmbe
 
ar fi vrut să considere
dezmăţate cîteva lacrimi
 
curgea înaintea lor o abstracţie
semănînd a ochi văzător în lumină
 
se scrie despre baloane
cele ce urcă spînzurînd
suprafeţe
 
doar suprafeţe şi spaţii
ce nu ştiu că e adînc
 
 
 alegorii sub papirus
 
se intră pe o punte acoperită
în teroare şi plină
cu uimire
despre care nu ştii
dacă urcă sau coboară.
sau e chiar linia absolută
 
întuneric
 
te luminează doar geometria perfectă
a primei conştiinţe care a inventat
compunerea literelor
din conturul lucrurilor.
 
dacă eşti foarte atent
dacă ai prea multă grijă de tine
dacă te iubeşti prea mult
 
te loveşti imediat şi fatal
izbindu-te de cîteva milenii
intrate în iubirea pietrei pe papirus
 
după care te îneci într-o altă deltă mistică
  
cînd ajungi în cel mai adînc punct
al spiritului
ţi se spune că te afli în vîrful piramidei
 
acolo se poate observa
la microscopul centurii de zei
cum se naşte ideea
şi cum se trădează ea
 
te întorci prin acelaşi tunel
e la fel
doar că acum e mai bine să nu-ţi mai
aminteşti
 
de perfecţiunea geometriei deşertului.
 
 
reveriile oceanului
 
nu ştiam că oceanul acela funcţionează
după principiul de netăgăduit
al fluxului şi refluxului
 
am lăsat pe plaja de coral
sufletul spre odihnă
lîngă ochii hipnotici
ai femeii întîlnite
la marginea pădurii cu liane
intrat în talazuri
plutind ca o barcă
fără vîsle şi fără
principii ideatice
(cum le numesc snobii)
 
cu apusul
oceanul a închis lumea
iar toate ale mele
lăsate spre odihnă pe plaja de coral
au plecat pentru mereu
împreună cu ochii hipnotici
ai femeii dintre liane
urmînd neînţeleasa lege
a fluxului şi refluxului.
 
 
somnul raţiunii de cămilă
 
somnul increat al profetului
aruncă toate făpturile
cu faţa spre pămînt
 
somnul increat al profetului
locuieşte în turnul subţire
cu rădăcinile suspendate
în ascuţimea albastrului
 
spaţiul e mic
şi de cîte ori somnul
se întoarce pe-o parte
pe alta pe spate sau pe faţă
făpturile se aruncă la pămînt
 
linişte
nu mă priveşte nimeni
pot să fur să ucid să cînt
nu mă priveşte nimeni
 
rar, rar, rar
aburul unei răsuflări
respiră profetul somnul adormit
 
cămilele rumegă mut şi sticlos
apa nesfîrşită din piramidele spinării
 
 
peisaj mesopotamian
 
regele assirian a ieşit în faţa armatei
retezînd din întîmplare şi plăcere
capetele celor mai buni războinici
 
malurile fluviilor s-au rupt
spălînd pînă la puritate
sîngele curs de sub scuturile de nisip
 
războiul a început între păsări de pradă
şi păsări cîntătoare purtătoarele oaselor
pline de spaimele turnului Babel
 
ultima lovitură a fost dată
în timp ce regele înlocuia generalii
cu mausolee spiralate
 
începînd să facă parte din cărămizile lor
pe care scriau coduri de legi
 
 
dedesubtul de măslini
 
de la Muntele Măslinului în jos
începe lumea prafului
(îmi place cuvîntul acesta,
pentru că în altă limbă i se spune
polvo, de unde înţeleg pulverizare)
 
de la Muntele Măslinului în jos
şi cetăţile romane au ajuns
pietre de moară ale timpului
praf
 
de la Muntele Măslinului în jos
se umblă desculţ prin pulbere
şi se spală tălpile cu talpa iadului
 
de la Muntele Măslinului în jos
încep pildele orbilor şi ale leproşilor
şi se culeg din nisip arginţii lui Iuda
 
de la Muntele Măslinului în jos
începe lumea… pulbere
 
 
tiranii poetice
 
„adevărata încercare
este închiderea punctelor
într-un disc
asemănător virtuţii”
 
şi poeţii au existat
cîtă vreme au existat tiranii
pentru care se cîntau
odele şi imnele
 
şi călăii s-au bucurat
de sînge pe cînd oamenii
înţelegeau prea puţin
că magia va deveni
banalitate
 
…spun intrările impunătoare
ale cetăţilor învechite
de copilăria legendelor
 
 
peripateticul
 
rondul nictemeral decurge simplu
îngînînd ecoul cascadelor
 
la primul pas se cufundă în flăcări o idee
la următorul se ridică obeliscul mirării
peste tot ocheanul alfa întrevede visul
 
aşezate pe catafalcul postmodernismului
oasele mărunţesc fraze textualist-barbare
le împrăştie sacerdotal peste turnul mediaval
pentru răsărirea cîntecului
 
totul se confundă în imperiul ereziilor
noapte şi zi peste palimpseste
păşeşte oceanul alfa şi le rescrie
 
 
dialogul de sticlă
(alături de un necunoscut, de fiecare dată)
 
acum la o vreme de la marea întîlnire
de la dialogul de sticlă la marginea ultimului concept
acum dezlegaţi de fenomen
ni s-au ridicat din priviri pînzele roşii ale toamnei
 
curge alături de noi un fluviu de tristă sinceritate
şi noi vorbim cu versul cristalului
despre marile absenţe cunoscute
împingînd din cînd în cînd o piatră
în acest amestec
ca o ultimă mare numărătoare
 
pe cine mai cunoaştem în supusă nuditate
spre cine ne macină memoriile ubicuităţii
cum am desfăcut colţurile ultimului secret
în timpul dialogului de sticlă
 
toate acele întîmplări din vremea eroică
n-au fost ale noastre
doar cuvintele ni se amestecau cu ele
ca lianele şi marea şi nisipul mării
 
a fost de ajuns un singur răsărit
pentru o neîncetată orbire
o surprinzătoare vedere în golul răsucit
o pierdere a luminii prin ea însăşi
 
veche melancolie pentru vremurile orbirii
amar urcuş de care n-ar fi avut nevoie
tălpile noastre înţelepte înaripate
pure plutinde
 
despre toate aceste jocuri sferice
ne povesteşte acum jurnalul unei întîlniri
şi cronicile nepublicate ale dialogului de sticlă
într-o neîncetată emanaţie de ţipete
 
paşi îngropaţi în trepte străine
cînd se arată diavolul cu trident
şi ne arată picturi şi recipiente alchimice
din care să întrupăm strălucirile trecutului
 
la capătul imperiului nostru de idei
sub o cupolă de un incolor absolut
de la o vreme scriem opuri transparente
cu dedicaţii sinistre pentru prietenie
şi pentru kaballistica uniformelor de poet
 
în toată această subterană
tu te ocupi mereu de privirile mele
şi le pui în cuvintele vechi-umbroase
ale dialogului de sticlă
ca o picurare de eter în forme concrete
 
aşa am văzut cum s-au născut cîteva cuvinte
înainte ca întîmplările să le nască
sub masca de sacrificii a sunetului
a strigătului în drumul spre întuneric
 
să rămînem la  cele ce-au fost spuse
la dialogul de sticlă
în acele cuvinte cristaline
dedicate mereu întîlnirilor noastre
 
 
armura finală
 
contracţie…
atîrnă în viscere nemurirea
am fost condamnat
paşii sunt din ce în ce mai rari
însă foarte prelungi
 
înaintea călătoriei refac istoria
nu pot pleca fără să vă cunosc discret
deşertăciunea
 
dragostea dulcineei
adevărul lui sancho panza
 
despre bîta pe care don quijote
o ţinea drept lance cavalerească
spun doar o parte de adevăr:
am moştenit-o din întîmplare…
 
dacă cineva are ceva de spus
să scoată raza de lumină
 
privirea aşteaptă…

Liviu APETROAIE
 
 
28 ianuarie 1974, Vadu-Moldovei, jud. SUCEAVA.
Absolvent al Liceului Militar „Ştefan cel Mare” (Câmpulung Moldovenesc),
1988-1992;
Absolvent al Facultăţii de filozofie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi (1993-1997) şi al modulului de Studii aprofundate de Teoria interpretării (1998-1999);
 
Debut publicistic:
• 1991, revista „Ateneu” (proză scurtă);
• aprilie 1999, revista „Convorbiri literare” (grupaj poetic).
Debut în volum: „Alegorii sub papirus” (poeme), editura JUNIMEA Iaşi, 2000, laureat cu: Premiul editurii JUNIMEA şi al Uniunii Scriitorilor din Romania  – filiala Iaşi la Concursul Naţional de Poezie „Porni luceafărul…”, Botoşani-Ipoteşti, 15 iunie 2000; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2001); Premiul Festivalului româno-canadian de poezie „Ronald Gasparic” (2001).
 
Alte volume:
• „Geometria deşertului” (poeme), editura JUNIMEA, Iaşi, 2002;
• „Oglinda sumară” (poeme), Editura OPERA MAGNA, Iaşi, 2008;
• „Sadoveanu şi Iaşii (1904-2004)”, album foto-documentar, editura OPERA MAGNA, Iaşi, 2004;
• „Minutul de prelungire” (publicistică), editura FEED BACK, Iaşi, 2008.
• Prezent în antologii de poezie din ţară; grupaje poetice şi cronici de întîmpinare publicate în diverse reviste literare şi culturale din România.
 
Membru al USR – filiala Iaşi (din 2004);
Muzeograf la Muzeul Literaturii Române Iaşi, redactor la revista „Dacia literară” (din 2002);
Membru în juriul Concursului Naţional de Poezie „Porni luceafărul…”, Botoşani-Ipoteşti şi al Concursului Naţional de Poezie „Grigore Hagiu” de la Galaţi;
1994-2000 Redactor cultural la Radio Iaşi;
1995-1997 Referent cultural al Centrului Cultural al Americii Latine şi Caraibelor;
1999-2002 Consilier de presă al Camerei de Comerţ şi Industrie Iaşi;
1999-2002 Redactor cultural la cotidianul Ziua de Iaşi;
2003 Licenţiat în Managementul activităţilor culturale (prin Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural  Naţional din România).
A fost recenzat critic de Constantin Ciopraga, Marin Mincu, Radu Voinescu, Gellu Dorian, Daniel Corbu, Liviu Antonesei, Nicolae Panaite, Dan Bogdan Hanu, Ştefania Plopeanu, Sterian Vicol, Octavian Soviany etc.
 
Contact: tel. 0749.579.849; e-mail: liviu.apetroaie@gmail.com
 

            Liviu Apetroaie este – ca şi maeştrii săi, Daniel Corbu sau Cezar Ivănescu – structural, un orfic. O deconspiră, lipsit de echivoc, chiar el însuşi, într-un “Desen” din care răzbate “muzica unui cerc/ aruncat în jurul nostru. Pasiunea de a face din muzică geometrie si invers, are o tradiţie care nu mai necesită recomandări. Altfel, poetul se descurcă dezinvolt la prima sa lecţie de “Geometria deşertului” (Ed. Junimea, Iaşi, 2002), lăsînd chiar impresia că ar putea susţine cel puţin o teză pe această temă. El ştie că legile acestei geometrii ordonează relaţia fiinţă/ timp. “Loc suficient pentru metafore” există doar cînd ambii termeni ai binomului se sincronizează. În caz contrar, totul se transformă într-o “ceată de umbre” pe care nimeni n-o mai poate “reda amintirii”, nici măcar cel căruia îi este sete doar de repaos. Relativizarea geometriei interioare, a geometriei apărute ca un ecou al unui alt loc, în care se întîmplă mereu ceva esenţial, a geometriei ca stare de neîntreruptă reflectare, este ceea ce-l preocupă predilect pe poet.
Dan Bogdan HANU    
 
„Mi se pare frumoasă căldura cu care îşi transferă experienţele extatice sau experienţele iniţiatice – văzînd iniţierea, de data aceasta ca pe o experienţă de sine, cu eul personal şi cu diversele aluviuni de lectură care au putut să îi vină din diverse locuri în matusalemica existenţă…”
Radu VOINESCU
 
 „Surprinzătoare este la Liviu Apetroaie (ieşean cu rădăcini nemţene) forţa de a abstractiza, de a conceptualiza liric, deosebindu-se prin aceasta de artificierii şi înşirătorii de metafore din generaţia sa.
Cititor asiduu, cu lecturi „la zi” din marea poezie a lumii, iubitor de Rilke, T. S. Eliot, Elytis, Trakl, Arghezi ori Nichita Stănescu, tînărul poet a descoperit (o spune fără teamă şi regrete) acel filon de profundă liricitate (atribut al poetului adevărat) şi are toate datele pentru a-l structura în matca unei opere întregi.”
Daniel CORBU
 
Oarecum paradoxal, la Liviu Apetroaie aş aprecia în primul rînd nu talentul – pe care îl are, fără discuţie – ci cultura. Este vorba de un poet care a citit literatură de calitate; nu este vorba să-şi facă publică lista lista de lecturi sau de autori preferaţi, deoarece cultura poetică se vede prin ceea ce scrie, ea nefiindu-i o povară, ci ajutîndu-l tocmai să evite locurile comune.”
Sergiu AILENEI
 
„Scrie o poezie foarte gravă şi foarte interiorizată. Este probabil, principala calitate a acestei poezii: o poezie meditativă, o poezie întoarsă către sine care poate dacă uneori se nutreşte din lecturile filosofice ale autorului, nu cred că este niciodată filosofardă. Această interiorizare a discursului este asociată la Liviu Apetroaie cu o anumită tendinţă spre simplitate. În această simplitate are ceva omenesc, ceva profund omenesc.”
Octavian SOVIANY
 
 

Sursa: Liviu Apetroaie, 23 martie 2020