Elena Papadopol -
Poeme din
volumul Umbre din paradis, ed. Fides, 2019
*
ultima rază de lumină calmă și indiferentă se strecoară-n noapte noapte schelet ce vine pe urmele tale din valurile pasiunii ei pantofi diabolici aleargă spre tine din paradis
*
o pasăre cu piept impunător de culoarea unei portocale cu cap și picioare ascunse pleacă în zbor să ne dezlege de beznă
și să fie din nou început un foc ne stins ce ia alt chip și țipă
-Răsărit-
*
unde sunt anii care-au trecut o altă zi își aruncă ancora lasă la apă o clipă cât un punct și-o vezi crescând din ce în ce până în noapte în lumina prorei atunci vâslește atât de blând și barca ei rămâne întunecată
pe nisip
*
În inimă-mi bat umbre cu strofe de tăcere, destăinuite-n vise, cu limbi de curcubeie. Alai de Eve clipind pe cer plăpând peste nisipul cald, cu vise mi-aduc mereu aminte de-o nepermisă taină... cea mai puternică, păcatul... Un dor mă prinde cu mâini curate, de-adevăr. Cum aș putea să mă dezbăr și să m-aleg pe mine?
*
un vânt puternic a deschis toate ferestrele și ușile
ce bătălie dură a devastat totul și n-am avut inimă să-l cert poate că vântul ai fost tu
*
din spatele vălului nopții ziua pare diafană
din spatele vălului totul pare vis din spatele vălului viața are culoarea zorilor
pe aripi de fum suntem pe drum suntem copaci înfloriți sub văl cu parfum
*
Într-o tăcere lungă, privesc o imagine parcă decolorată de vreme.
Amintiri îndepărtate par neajutorate și îmi cântă pe o voce
caldă și joasă: "Ți-aduci aminte când ai luat soarele și l-ai
pus în sufletul meu?"...Îmi mijesc ochii a somn. Petice,
crâmpeie de gânduri într-o goliciune desăvârșită a sincerității.
Unde se duc cuvintele? Zâmbesc. Amintirile sunt acolo, pe raft.
Toate poartă numerele anilor. Unele sunt atât de vechi și
prăfuite, încât mi-e frică să le deschid. Iau cea mai veche
amintire. Se pare că e legată de anul nașterii mele. Să o
deschid?! Ar însemna să trăiesc într-un aer rarefiat. Sânge,
atomi, celule și...o spirală de oxigen...Refuz strigarea. Dacă
mă las în voia numelui, nu mă mai întorc. Chinul copleșitor al
facerii..., o apă binecuvântată ce tâșnește din tine, dintr-un
întuneric adânc, ce-ți dă un sentiment de ușurare când simți
atingerea unui înger.Nu-mi mai amintesc ce am simțit când m-am
născut. Adevărul e că amintirile se schimbă odată cu noi. Dar
singura dovadă că m-am născut greu, e că am vârtejuri multe. Țin
minte, când eram mică, de câte ori mă pieptăna mama, o babă de
prin vecini, cu nasul cât bidineaua, își făcea semnul crucii
mereu, numai când se gândea câți bărbați o să țin, după câte
vârtejuri vedea.Nu am fost o păcătoasă. Doar m-am îndrăgostit și
eu o dată, fără să știu că dragostea e un cântec, care te face
să pornești la drum, cu nimic altceva decât pielea de pe tine,
pierzându-ți în neant faptele, trecutul... Îmi amintesc și acum,
în lumina visului, tandrețea sufletului său. În aburul minții
mele, mă culcușesc în brațele lui, spunându-i că n-am să-l
părăsesc niciodată. ...într-un colț al minții, am o slăbiciune pentru o pisică
neagră cu ochi de smarald... ...o amintire cu formă de vis se conturează când luna împrăștie
valuri de lumină argintie. Totul se sfințește prin vis...
*
Să trăiești anesteziat cu vise, când limbile timpului sărută
încet, adânc tăcerea din zilele întunecate, înseamnă să trăiești
solitar, în propriul trup. Esti prins în el pentru eternitate.E
suficientă vanitatea amintirii unui sărut să debordezi de
energie sau să te pedepsești pentru acele trăiri depuse în
altarul sufletului tău. Fluturi orbi îmi ating visele. Durează
mai mult decât ar trebui și, totuși, atingerea abia perceptibilă
e copleșitoare. Bătăile inimii mă dau de gol. Vreau să le
dăruiesc ceea ce cred că le datorez. De câte ori ochiul meu a străbătut distanța nesfârșită în care
speram că te voi găsi... Dar ești paznicul ce doarme-n mine. Ridică lanterna. Am ochi
căprui. Coboară lumina fără teamă. Uite-așa...mă țintuiește. Nu-i
Nordul înghețat..., e lumea mea: sânge, carne, locuri tainice și...gura
supremă...cântă ceva ce nu-i lipsit de noimă. Îmi schimbă ritmul.
Mă înnebunește pe tonuri joase. Ce vreau acum? Ce doresc? Am o
listă plină de prea multă viață. ...o viață dincolo de sânge și celule. Sacru si profan, cea mai
puternică viață pe care pot să o am. Ne balansăm odată cu cântecul, până prindem ritmul. Bum-bum!
Bum-bum! Doar tu și eu să dansăm în adâncurile fără lumină.
Noaptea, totul e altfel. Stinge lumina.
*
Sunt momente când este absolut necesar să dai frâu liber furiei.
Altfel, rana se adâncește. I-am prins chipul în palme, iar cu
degetele îi atingeam tâmplele, simțindu-i pulsul.Sângerezi! În
tăcere e mult mai greu să risipim furtunile din noi. Cum te
gândești? Și-a întins brațele pe spatele meu, încercând să mă
liniștească. Mă privea ca pe un fruct copt. A încercat să mă
sărute. A fost un șoc. M-am temut și mi-am ascuns
privirea.Odinioară, se credea că sufletul poate intra într-un
fruct. Mănânci fructul și sufletul se ascunde în tine.Să mă
înfățișez astfel privirii directe a lui? E un risc. Și totuși..."riscul
pe care ți-l asumi e măsura lucrurilor pe care le pretuiesti"...
*
Azi am intrat în casa unui tată, care știe că exist și-mi dă
răspunsuri prin tăcere. Mi-a dat și pace. Coerentă și
folositoare. În dimensiunea lui, am pătruns, azi, precum un
iceberg. M-a măsurat cu pricepere și m-a transformat în apă
sărată și-adâncă. Mi-a arătat un alt fel de iubire, cu un alt
mod de îmbrățișare. Cu sunet...al unui torent sărat ce spală
ochiul de "n" particule de praf, de pe drumul aglomerat al
vieții.
*
Murdar și flămând, aflându-te în întunericul cel mai adânc, când
ți se pare că ai rătăcit drumul, o căldură venită parcă de
nicăieri, atingerea unei aripi și un sentiment de ușurare inundă
până și pământul de sub tine. Este lumina care-ți taie
răsuflarea. Nu ești bogat, dar te simți hrănit. Redus la tăcere,
îți rezemi fruntea de-o icoană. Nu poți să te rogi lui Dumnezeu
în picioare.
*
Tăcerea serii, într-un glas pe care numai sufletul îl cunoaște,
înviorează cuvinte din fierbințeala ce răzbate dinăuntru, odată
cu ritmul accelerat al inimii, într-o respirație profundă:
IUBIRE, GRIJĂ, ÎNCREDERE.De ce zâmbești? Odihnește-te, lasă-mă
să-ți desfac șiretul ghetelor, să-ți ating tălpile și săîți
destind încordarea unei zile lungi, când trupul tău nu dorește
decât să fie ascultat. Spune-mi dacă fierbințeala mâinilor mele
te poate încălzi și îngriji acum, în ritmul pe care îl asculți și
căruia este plăcut să îi zâmbești.
*
Am trăit în casa părinților mei, unde am primit căldură și hrană,
până când am fost sigură că pot să plec, luând și strălucirea ei.
Niciodată nu am plâns că sunt nefericită. Și, dacă am plâns,
pentru că...am mai și plâns..., chiar dacă aveam totul, am
învățat de la ei că, oricât de multă tristețe aș avea în suflet,
nu trebuie să o arăt în jur. Am învățat să cântăresc cu inima,
ceea ce se cântărește cu inima, și cu mintea, ceea ce e de
cântărit cu mintea și, chiar dacă sângerez "din joacă", n-am
nicio scuză să privesc în ochii altcuiva și să-mi întâlnesc
durerea. Într-un mod simplu, am reprezentat o viață, în care
domnea ordinea, după anumite reguli. Dar, dincolo de acest clișeu al vieții, de această măsură
circumspectă de a păstra inima în carantină, totul s-a prăbușit
pe panta dulce a poveștii. Ce am fost. Ce sunt. Ce voi fi. Nu știu.