Ionuţ Caragea - Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele! (primele trei capitole din roman)

detalii despre roman Aici

 

 

   

Capitolul I – Adu-ţi aminte

 

Ai trăit atâta timp dominat de neajunsuri, dorinţe, aşteptări, frustrări, furie, ură, toate acestea îndepărtându-te de ceea ce este esenţial. Astfel te-ai rupt de legătura cu sursa şi te-ai simţit pierdut, fără direcţie. Aminteşte-ţi de câte ori te-am întrebat cine eşti şi de câte ori ai ocolit răspunsul. De ce nu m-ai acceptat aşa cum sunt? De ce ţi-a plăcut să rătăceşti printre păreri şi supoziţii, refuzând puritatea primului gând? A trebuit să fii lovit de soartă! Altfel brambureai prin lumea ta confuză şi superficială, mulţumindu-te cu puţin. Încearcă să vezi unde este locul meu şi de câte ori am avut dreptate.

 

Mai întâi aş vrea să-ţi povestesc despre unul dintre visele copilăriei mele, un vis ca toate visele lumii care pot încăpea într-o lacrimă… Deseori zburam la mari înălţimi, fără niciun pic de teamă. Câteodată cădeam, dar nu mi se întâmpla nimic rău. Simţeam o senzaţie puternică şi plăcută în creştetul capului, după care mă trezeam imediat. Ce însemna acel vis?

 

Viaţa este o continuă lecţie de zbor. Ea începe cu un zbor incredibil de frumos în visul copilăriei, un vis de care vă veţi aduce aminte mereu. Apoi vă cresc aripi imaginare când vă îndrăgostiţi, când priviţi cerul nopţii, când alergaţi desculţi prin iarbă, când admiraţi păsările şi creştetul munţilor. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a ei, viaţa e un zbor cu aripi de plumb, deoarece trebuie să le întindeţi o mână celor aflaţi în suferinţă sau trebuie să vă ţineţi apropiaţii de mână când treceţi peste obstacole grele. La nivel subconştient, te pregăteai pentru viitor. Simţeai nevoia de libertate şi acţiune, aveai ambiţia să ajungi mai presus de standardele lumii. Visul era un indiciu care te îndemna să fii optimist şi să capeţi mai multă încredere în forţele proprii. Căderea semnifica dorinţa lăuntrică de a duce la îndeplinire obligaţiile pământeşti şi eliberarea de tot ce este material. Ai încercat să zbori şi dincolo de acest vis?

 

Am încercat, dar viaţa reală m-a învăţ un lucru trist: dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor. Aşa am ajuns să cred că cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.

 

Spune-mi, ce alte lucruri ţi-au marcat copilăria? Ieşi din cetatea în care ai fost închis şi trimite o solie, un gând ambalat într-o poezie, către hotarele timpului, către copilărie…

 

Când mă gândesc la copilărie, simt că trenul ei a trecut şi nu va opri decât la vămile cerului. Aventura vieţii mele a început în Constanţa. Locuiam în cartierul Tomis Nord, într-un bloc cu patru etaje de pe Aleea Hortensiei. Apartamentul nostru avea trei camere şi se afla la etajul al II-lea din ultima scară. Eram la doi paşi de lacul Siutghiol, despărţindu-ne doar o plantaţie de viţă de vie şi nişte grădini de legume şi fructe. Două dintre aceste grădini aparţineau părinţilor şi bunicilor mei. Tata mergea acolo aproape în fiecare seară, după serviciul lui de maistru constructor, cultivarea pământului relaxându-l mai bine ca orice. Sezonul meu preferat era cel al căpşunilor, dar îmi plăcea şi când se recoltau roşiile, castraveţii şi ardeii. Nici nu-ţi mai spun cât de fain era la sfârşit de săptămână, când mâncam fripturi şi salate de-ţi ploua în gură! Eu şi tata eram foarte pasionaţi de pescuit. Uneori mergeam la mare şi prindeam guvizi cu undiţe fără plută, folosind doar plumb greu, meşină groasă şi două cârlige în care puneam râme sau garizi. Când nu trăgeau guvizii, prindeam cu minciogul câteva kilograme de garizi şi îi fierbeam acasă. Uneori tata mânca garizii imediat ce-i scotea din mare, îndemnându-mă şi pe mine să-i gust, dar mie mi-era tare milă de bietele crustacee care mă priveau, parcă intenţionat, cu ochii lor blânzi şi bulbucaţi. Erau şi cazuri când prindeam stavrizi la ţaparină, pe vremea când marea nu era aşa de poluată şi bancurile de peşti se apropiau până la digurile lungi de lângă Pescărie. Ţin minte cum aşteptam cu lansetele pregătite, urmărind stolurile de pescăruşi care vânau în picaj. Când stolurile se apropiau de digul nostru, ne aruncam lansetele în apă şi începeam să mulinăm constant. Stavrizii trăgeau ca la foc automat, atraşi de cârligele cu fulgi de bibilică, şi nu de puţine ori scoteam patru-cinci peşti deodată. După două-trei aruncături aveam deja de-o saramură. Când mergeam la lacul Siutghiol, lac cunoscut de majoritatea oamenilor sub numele de Ghiolul Mare, pescuiam de pe un dig din incinta unei baze nautice care se afla foarte aproape de grădina noastră şi prindeam babuşcă, biban sau caras. Dacă cei de la baza nautică aveau antrenamente cu bărcile, mergeam prin alte locuri unde se găsea mult stuf şi iarba acvatică. Era atât de mult peşte pe vremea aceea, încât uneori prindeam biban doar mişcând acul gol în apă. Mai pescuiam şi de pe conducta prin care se deversau reziduuri în ghiol. Era foarte alunecoasă când intra sub apă, mai ales din cauza algelor depuse pe suprafaţa metalică. Cine era băiat deştept şi folosea o cameră de tractor sau o barcă pneumatică, îşi putea umple juvelnicul imediat, fără să rişte să cadă în apă şi să piardă tot peştele. Aşa procedam şi noi, întrucât tata cumpărase o barcă pneumatică pe timpul ultimei sale călătorii în U.R.S.S. Ne aşezam cu barca exact la gura conductei şi pescuiam cu momeală din miez de pâine, la o adâncime de maxim jumate de metru. După ce aruncam undiţele, plutele se scufundau imediat şi scoteam nişte babuşte mari aproape cât palma. Erau tare băloase şi trebuia să ne ştergem pe mâini după fiecare captură, altfel nu mai puteam pune momeala în cârlige. Am prins într-o zi vreo două găleţi de babuşcă şi am fi putut prinde mai mult dacă nu s-ar fi oprit deversarea reziduurilor. Când voiam să schimbăm peisajul, traversam ghiolul cu barca şi intram în stufărişul de lângă Palazu Mare. Acolo căutam ochiuri de apă prin pâlcuri de iarbă sau pescuiam la buza stufului. Ne concentram privirea asupra plutelor şi stăteam nemişcaţi, fără să scoatem vreun sunet. Numai înjurăturile noastre scurte deranjau liniştea, atunci când scăpam vreun ciortan sau când nenorociţii de guvizi de pe fundul apei trăgeau ca disperaţii şi eram obligaţi să reducem adâncimea. Orăcăitul spontan al broaştelor şi bâzâitul enervant al ţânţarilor ne obligau uneori să ne oprim din pescuit. Momeam locul, răsturnam pe gât nişte apă, hutupeam un sandviş, după care ne urinam din genunchi peste marginea bărcii, păstrându-ne cu greu echilibrul. Dacă barca devenea prea moale, din cauza unor înţepături lipite prost, o mai umflam un pic cu pompa de mână, ca nu cumva să fim în pericol de răsturnare. Odată am fost cât pe-aci să facem cunoştinţă cu apa rece a ghiolului, furtuna împingându-ne valurile în barcă. Nici peşte nu am prins în acea zi, dar după ce am ajuns la digul de unde plecaserăm, am găsit o grămadă de ouă de raţă printre ierburi şi stuf. Nu ştiu dacă erau raţele celor de la baza nautică sau dacă erau raţe sălbatice, cert este că am încercat toate ouăle în apă şi le-am păstrat pe cele care se duceau la fund. Vreo douăsprezece au fost bune şi le-am păstrat, pe restul care pluteau le-am pus înapoi în cuiburi. A gătit bunica mea cu ele o plăcintă cu brânză de ne-am lins cu toţii pe degete. Totuşi, senzaţia cea mai plăcută de la pescuit era dimineaţa, atunci când barca aluneca pe luciul apei, iar soarele abia răsărea, mângâindu-ne cu razele lui firave. Noi vâsleam pe rând, cu voioşie, bucurându-ne de vremea prielnică. Uneori tata devenea nostalgic şi-mi povestea diverse aventuri din trecutul său zbuciumat, în care rămăsese de mic copil fără ambii părinţi. Firul epic continua cu meciurile lui de rugby, sport la care mă antrenam şi eu pentru a-i călca pe urme, iar când poveştile se opreau, îmi punea întrebări de cultură generală, ca să vadă cât reţinusem din discuţiile anterioare. Mereu tânjesc după momentele petrecute cu tata, mai ales după aventurile noastre de la pescuit.

 

De aceea ţi-ai dorit o casă la marginea apei, o casă cu pereţi de trainice vise, o casă cu metafore încălzite la focul inimii…?

 

dacă n-ar fi vântul şi valurile

de-o frumuseţe tragică

sau luciul pe care barca îl tulbură

doar cât să-l răsfeţe

dacă n-ar fi stuful

la buzele căruia peştii bătrâni

aşteaptă nada pescarului

dacă n-ar fi femeia

care-şi ridică bluza încet

de cealaltă parte a lacrimii

lăsând privirii doar semnul din naştere

ca o hartă spre inima ei

dacă n-ar fi casa de la marginea apei

cu pereţii proaspăt văruiţi

în culoarea celor patru anotimpuri

de singurătate

dacă n-ar fi toate acestea

la ce-aş mai visa?

 

Visele pe care le uitaţi, sufletul şi le aduce aminte. Atunci apar cuvintele, iar voi vă odihniţi în ele. Poate cândva vei locui într-o casă la marginea apei, alături de femeia iubită. Plonjează în apele limpezi ale visului tău şi spune-mi, mai ţii minte primul meu mesaj?

 

Cum l-aş putea uita? Când am decis să te-ascult aveam numai 5 ani. Pe data de 16 iulie 1980, eu şi tata hotărâserăm să plecăm la pescuit. Pe la jumătatea drumului ai apărut din senin şi mi-ai spus că mama fusese internată în spital. Era gravidă, dar doctorii prevăzuseră că va naşte peste mai multe zile. Am început să-i repet lui tata ce aflasem de la tine, dar el nu mă băga în seamă. Fiind înnebunit după peşte, nu-i prea plăcea să se-ntoarcă acasă cu mâna goală. Până la urmă, insistând şi tot insistând, l-am convins să ne-ntoarcem şi i-am dovedit că nu mă înşelasem.

 

Ai fost avertizat imediat însă nu toate mesajele mele au fost directe. Uneori s-au transmis şi prin intermediul persoanelor cu care ai intrat în contact. Sunt gândul tău şi, în acelaşi timp, sunt şi gândul celorlalţi. Chiar şi atunci când erai elev, ţi s-au întâmplat unele lucruri pe care le-ai înţeles mult mai târziu: ai ales limba franceză, în loc să optezi pentru engleză, la fel ca majoritatea elevilor…

 

Simţeam o chemare, de undeva de departe, ca şi când franceza urma să facă parte din viaţa mea pentru totdeauna. Amuzant este faptul că, în pauzele dintre ore, colegii râdeau frecvent de numele meu, asemănându-l cu acela al lui Ion Luca Caragiale. Îmi spuneau că voi ajunge şi eu scriitor, numai ca să mă şicaneze. Visele mele erau să devin poliţist sau profesor de sport, nimic altceva. Nu-i pot uita nici acum pe băieţii care mă bâzâiau la cap: Neagu Cosmin, Gheorghe Marius, Bulac Lucian, Pop Mihăiţă, Soceanu Iulian, Sava Lucian, Manea Eugen şi Tănase Virgil. Practic, destinul îmi făcea semn cu ochiul şi se amuza pe seama inocenţei mele.

 

Părinţii tăi ce planuri aveau în legătură cu tine?

 

Tata voia neapărat să mă fac un mare rugbyst, cu toate că proful de sport de la Şcoala 38, domnul Găjdan, îmi spunea să m-apuc de atletism, eu fiind cel mai bun din toate clasele la viteză şi rezistenţă. Tata mi-a zis răspicat că rugbyul îl făcuse om pe el, nu atletismul, aşa că nu prea am avut de ales. Mie tare mult îmi plăcea de profu’ Găjdan şi cred că avea o influenţă puternică asupra mea, mai ales pentru că mă lăsă de multe ori să-i ţin locul pe timpul orelor. Mă urmărea cu atenţie de pe marginea terenului de sport şi rareori avea ce să-mi reproşeze. Mama voia să învăţ o meserie mai bună, ascultând de îndemnul doamnei Zaharia, care mi-era profesoară de fizică şi dirigintă. Nu agream să tocesc, aşa că meseria de profesor de sport mi se părea cea mai potrivită. Îmi surâdea şi meseria de poliţist, fiindcă mă impresionase filmul Superpoliţistul, în care jucase actorul Terence Hill. Până la urmă, părinţii mei au decis să dau la Liceul Energetic, cu toate că uram matematica şi fizica. Mărturisesc că n-am învăţat mare lucru din materiile pentru admitere. Aveam S.F.-urile şi romanele lui Jules Verne deasupra manualelor şi mă cufundam în lumea lor mirifică. Norocul meu că asimilam cu uşurinţă materiile predate la şcoală şi aveam o excelentă memorie vizuală. Astfel am reuşit să intru la liceu cu note medii, fără să mă forţez prea tare.

 

Când ai început să scrii poezii?

 

Imediat după admiterea la liceu, în clasa a IX-a. Între timp, părinţii mei cumpăraseră un apartament nou,  mult mai spaţios, într-un bloc de pe bulevardul Alexandru Lăpuşneanu. Eram aproape de parcul Tăbăcărie şi Satul de Vacanţă. Pe jos făceam vreo treizeci de minute până la plaja din faţa hotelului Parc, unde mă antrenam adesea cu echipa de rugby, şi cu vreo zece minute mai mult până la liceul meu de pe bulevardul Lenin. Pe vremea aceea, în ciuda faptului că practicam un sport atât de dur, eram un timid fără pereche. Nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele când voiam să vorbesc cu o fată. Dianei, fata de la ultima scară, i-am scris primul meu poem de „dragoste”. Apoi le-am scris şi altor fete din cartier, mânat de dorinţa de a le cuceri. Pur şi simplu le ofeream poemele şi aşteptam ca metaforele să-şi facă efectul, dar cele mai multe fete aveau alte preferinţe, fiind atrase de băieţii mai mari care terminaseră liceul şi se plimbau cu maşini de fiţe.

 

Ai scris şi din cauza complexelor provocate de nevii pigmentari cu care te înzestrase natura?

 

Aveam aluniţe pe burtă şi pe spate. Îmi era frică să nu le traumatizez şi evitam expunerea la soare, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc de cancer. Din acest motiv purtam mereu o bluză şi mă bronzam ca tractoristul. În ceea ce priveşte planul sentimental, nu aş fi vrut să văd în ochii fetelor o reacţie negativă. Oricum, dat fiind faptul că la liceu învăţam într-o clasă cu treizeci şi patru de băieţi şi doar două fete, iar în afara orelor mergeam zilnic la antrenamentele de rugby, nici nu aveam conjunctura favorabilă pentru o relaţie mai profundă. Aşa că puseurile mele sentimentale se manifestau cel mai bine prin scris.

 

Ce ai făcut după terminarea liceului?

 

Am încercat să intru la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, dar am picat al cincilea sub linie. În acel moment tata a decis să muncesc alături de el până la următorul examen de admitere. Aşadar, maistrul constructor în drumuri şi şosele şi fiul său şi-au petrecut şapte luni de zile în staţiunea Neptun, construind un drum lung de beton pe malul mării. La început am fost pontator, supraveghind maşinile care descărcau piatră, iar apoi am trecut prin toate etapele construirii drumului respectiv. A fost o experienţă unică şi deosebit de frumoasă, cu toate că gerul şi crivăţul iernii ne-au pus de multe ori la grea încercare.  Norocul nostru că aveam un vagon în care intram să ne încălzim atunci când nu mai rezistam. Efortul, frigul şi naveta zilnică mă făceau să adorm instantaneu când ajungeam acasă, dar aveam o satisfacţie aparte când luam salariul la sfârşitul lunii. Oricum, până nu am muncit cot la cot cu tata şi cu muncitorii, nu am realizat cât de grea era meseria lor. În felul acesta mi-am învăţat lecţia de viaţă, m-am pregătit mai bine pentru examenul de admitere la facultate şi am intrat al şaptelea. Concomitent cu intrarea la facultate, am început să joc rugby la echipa de seniori Callatis Mangalia, fiind angajat cu scoatere din producţie la Şantierul Naval 2 Mai, iar peste doi ani m-am transferat la echipa C.F.R. Constanţa.

 

Nefiind satisfăcut de viaţa sentimentală, la 21 de ani ai decis să te supui unor excizii…

 

…Care m-au descătuşat fizic şi psihic. Chiar îmi plăceau cicatricele rămase în urma luptelor corpului cu bisturiul. Imediat am intrat într-o relaţie cu o femeie mai matură ca mine. Ea m-a ajutat să capăt mai multă încredere, dar pe măsură ce trecea timpul, simţeam că-mi lipseşte ceva. Aşa că ne-am despărţit şi am început să caut fiinţa compatibilă cu poezia sufletului meu. O căutare de mai mulţi ani, întreruptă doar de câteva scurte aventuri...

 

Pe vremea aceea ai intrat şi în cercul vicios al jocurilor de noroc…

 

Jocurile de noroc mă făceau, cumva, să mă simt mai puternic şi mai stăpân pe mine, mai ales când câştigam. Cu ele făcusem cunoştinţă încă de pe vremea când jucam rugby la echipa Callatis Mangalia. Dintre toate jocurile, pocherul electronic îmi crease cea mai mare dependenţă. Era totul simplu, roşu sau negru, fără alte complicaţii sentimentale. Chiar dacă salariul meu era destul de mare, nu mai rămâneam cu nimic din cauza datoriilor. Mai mult de atât, mă băteam cu tot felul de indivizi care frecventau locurile acelea rău famate.

 

Când totul părea ireparabil, ţi-am spus că-ţi pierzi timpul, că nu faci nimic important în viaţă…

 

…Dar nu te-nţelegeam. Nimic important? Ce să fac? Cum puteam scăpa de acea dependenţă?

 

Ţi-am spus să-ncerci Ordinatorul, chiar dacă n-aveai nicio idee despre cum funcţionează şi cum te-ar putea ajuta…

 

Am strâns o parte din bani, ajungând să-mi vând până şi cărţile de ficţiune, marea mea pasiune. Diferenţa care-mi lipsea i-am cerut-o lui tata şi, astfel, am reuşit să-mi cumpăr primul computer, un Cyrix 686. Apoi am început să citesc cărţi despre informatică şi, peste doi ani, am devenit destul de priceput în domeniu. După terminarea facultăţii şi satisfacerea stagiului militar, am renunţat la ideea de a mai juca rugby, din pricina unor accidentări. Am preferat să muncesc în sala de jocuri şi Internet de la Trandafirul, ca să-mi exploatez noua pasiune la maxim.

 

Aşa ai cunoscut-o pe Antoanela, care ţi se părea un fel de fata morgana în deşertăciunea carnală a lumii, o aripă care îţi crescuse în călcâi, săgetându-te la fiecare pas…

 

Da, aventura cu ea mi-a rămas bine întipărită în minte. În timp ce-mi exercitam funcţia de operator pe canalul de mIRC al oraşului Constanţa, am fost contactat de o fată care avea nickul caramelle18, acesta fiind numele virtual al Antoanelei. Din vorbă în vorbă, am început să ne simţim confortabil. În momentul în care mi-a trimis o poză de-a ei, am rămas cu gura căscată. Avea un chip angelic, cum vezi doar în unele filme. M-am îndrăgostit instantaneu. I-a plăcut şi ei de mine şi am ajuns să comunicăm în fiecare zi pe Internet. Ceilalţi băieţi din sală nu credeau că Antoanela era o fată reală, din contră, spuneau că poate fi gluma de prost-gust a vreunui tip care voia să facă mişto de mine. Însă îi verificasem toate informaţiile pe care mi le furnizase. Apelasem la ajutorul unui prieten din Alba-Iulia, care o cunoştea destul de bine, frecventând aceeaşi sală de Net - Marioni. După vreo 3 luni m-am decis să o văd în carne şi oase. Tata nu era de acord cu plecarea, spunându-mi că relaţiile la distanţă nu ţin, că ochii care nu se văd se uită sau că fac risipă de bani, dar nu l-am ascultat şi m-am suit în tren. După ce am ajuns în Alba-Iulia, m-am cazat la o pensiune de lângă râul Mureş. Mai târziu m-am întâlnit cu Antoanela şi m-am convins cu ochii mei că era la fel de frumoasă ca în poza pe care mi-o trimisese prima oară. Zilele care au urmat au fost speciale. Am vizitat Cetatea, am mers la un restaurant, ne-am plimbat seara pe aleile inundate de lumina feerică a lampadarelor şi am stat pe o bancă ascultând de la distanţă concertul formaţiei 3rei Sud Est. Am trecut chiar şi pe la Marioni, făcând cunoştinţă cu restul persoanelor de acolo. În toată această perioadă ne-am iubit, dar fără a ne face promisiuni. A fost frumos, atât cât a fost. Apoi m-am întors acasă dezamăgit, dar eliberat. În ciuda faptului că Antoanela avea un chip angelic şi de-abia trecuse de optsprezece ani, era o fată care căuta confortul şi siguranţa unui cămin, iar eu, în momentul acela, nu i le puteam oferi.

 

Ce beneficii ţi-a adus, totuşi, sala de jocuri şi Internet?

 

Pe lângă salariul ok, trebuie să spun că acolo am avut parte de nişte distracţii pe cinste. Sala de Net de la Trandafirul se afla pe bulevardul Mamaia, mai jos de Capitol, la parterul blocului în care locuia vărul meu, Cristi. Îi aparţinea lui Mihai, un domn pasionat de computere care deţinea şi farmacia alăturată. Munceam în ture de opt ore, ba seara, ba dimineaţa, dar cel mai mult îmi plăcea seara, deoarece se adunau băieţii din cartier şi încingeam nişte jocuri straşnice în reţea. Ne ştiam cu toţii mai mult după porecle. Eu eram Cage’s, iar ceilalţi erau Punkerul, Rappperul, Bachus, Jimmy21 (văr-miu), Pavlov, Pablos, Bamse, Zdre, Micuţu, Carlos şacalul, Apache, Erol ş.a.m.d. De multe ori depăşeam ora închiderii, jucându-ne Need For Speed 2, Starcraft, Heroes 3, Rune sau Counter-Strike până ne oboseau degetele şi încheieturile mâinilor. Aveam fiecare pe birou, lângă computere, cutii de pizza, shaorme, sticle de Cola şi bere, de nu aveai loc să mişti mouse-ul din cauza lor. Fumul ţigărilor era atât de dens, încât credeai că ne aflam într-un cort al apaşilor. Când nu ne jucam, butonam pe mIRC, agăţând fete sau vorbind cu diverşi prieteni din ţară. Ei bine, pe timpul unei discuţii cu o fată din Făgăraş, am aflat despre procesul de emigrare în Canada şi, tot în sala de Net, am cunoscut-o pe Alexandra, viitoarea mea soţie.

 

Cum ţi s-a părut Alexandra la început? A fost acel glonte cu parfum de flori nemuritoare?

 

Prima întâlnire cu Alexandra a fost una comică. Venise împreună cu mama ei la sala de Net pentru a le comunica rudelor din Piatra-Neamţ cum decursese examenul de admitere la Facultatea de Litere. Alesese Constanţa deoarece, la aceeaşi facultate, intrase cu un an în urmă şi Cristina, prietena ei cea mai bună. La prima vedere, Alexandra mi se părea o fată deşteaptă şi zglobie. Nu ştiu de ce, poate datorită expresiei ochilor şi vitezei cu care îi fugeau degetele pe tastatură. Era micuţă de înălţime, dar bine proporţionată. Eu, mai curios din fire, am tras cu coada ochiului la discuţia pe care o purta pe mIRC şi i-am reţinut nickul. Însă, înainte să plece din sala de Net, s-a întâmplat un episod neplăcut. Voind să beau o sticlă de bere, am încercat s-o desfac cu broasca uşii de la intrare. Berea, fiind foarte agitată, a ţâşnit exact pe mama Alexandrei, care se afla lângă uşă. Atâta mi-a fost! Aceasta a început să-mi înşire vrute şi nevrute în dulcele grai moldovenesc, de îmi venea să intru în pământ de ruşine. Apoi duse au fost. Totuşi, peste câteva zile, am găsit-o pe Alexandra pe canalul de mIRC al oraşului Piatra-Neamţ şi am abordat-o, fără să-i spun cine sunt. Am tot vorbit aşa aiurea, după care am atins subiectele mele favorite. Am aflat, cu uimire, că îi plăceau SF-urile şi citise multe cărţi pe care şi eu le adoram. S-a creat imediat o conexiune şi totuşi, imediat după aceea, riscând să stric totul, mi-am dezvăluit identitatea şi mi-am cerut scuze pentru episodul neplăcut. A râs, m-a iertat şi am început să vorbim despre vieţile noastre. Discuţiile au continuat şi în zilele următoare. Mi-a spus că va reveni la Constanţa, fiindcă fusese admisă la facultate, iar eu i-am propus o întâlnire. A acceptat şi am stabilit să ne vedem la cofetăria Trandafirul, foarte aproape de sala de Net. După câteva săptămâni a avut loc fericitul eveniment. Alexandra continua să-mi încânte privirea, avându-l pe acel du-te vino care te cucereşte. Imediat am devenit prieteni şi iubiţi. S-a integrat foarte uşor în viaţa mea de la sala de Net, fiind la fel de pasionată de jocuri ca şi noi ceilalţi. Rămânea nopţile până târziu, apoi o conduceam la locuinţa închiriată de ea în zona cinematografului Republica. Relaţia noastră mergea tot mai bine şi, după aproape un an, i-am propus să se mute în apartamentul părinţilor mei. Putea scăpa de chiria mare pe care o plătea şi am fi avut mai mult timp pentru noi. În plus, facultatea i-ar fi fost mai aproape şi s-ar fi descurcat  mai uşor cu pauzele dintre cursuri. A acceptat, iar eu mi-am luat angajamentul în faţa tuturor că voi avea grijă de ea. O iubeam tare mult şi speram să rămânem împreună pentru tot restul vieţii. Alexandra era născută pe 2 februarie, la fel ca bunica mea pe care o iubisem atât de mult în copilărie…

 

Povesteşte-mi un pic despre bunici…

 

Bunica era o femeie extrem de generoasă, credincioasă şi comunicativă. Îi plăcea să ne spună poveşti cu îngeri sau cu Dumnezeu care lua înfăţişarea unui bătrân şi făcea tot felul de minuni. Era şi protectivă, luându-ne apărarea în faţa bunicului de fiecare dată când făceam vreo poznă. Pe ea „aveam pică” doar atunci când arunca lăturile de vase în curte, gonind astfel păsările pe care voiam să le prindem într-o capcană. Capcana era alcătuită dintr-un fir lung de vreo cincisprezece metri, un băţ, un grătar metalic şi o groapă în care puneam firimituri de pâine, seminţe de floarea-soarelui sau tărâţe. Eu şi vărul meu, Cristi, stăteam ascunşi în marchiză, cu mâinile pe firul capcanei, fiecare voind să tragă primul. În zare, salcâmul chel din faţa casei lui tanti Tanţa, vecina din dreapta, era negru din cauza graurilor. Ne rugam să-i sperie vreun zgomot sau să li se facă foame, astfel încât să vină şi pe gardurile care împrejmuiau curtea noastră. Până la urmă, efortul tinerilor vânători era încununat de succes. Ne jucam ce ne jucam cu păsările captive, dar după o vreme ni se făcea milă de ele şi le eliberam. Iarna, atmosfera era de poveste. Din stradă se vedea doar hornul casei învăluite în ceaţă, iar mirosul atât de familiar al lemnului ars ne îndemna să intrăm înăuntru. Pe perete nordic al odăii era o carpetă reprezentând templul din Mecca. Aveam impresia că oamenii din jurul templului prindeau viaţă datorită jocului de umbre şi lumini, provocat de focul din sobă. Pe peretele vestic era tabloul cu Cina cea de taină. Iisus, mai blând ca niciodată, ne urmărea pe toţi cu privirea. Calendarul creştin-ortodox era lipit cu scotch pe peretele estic, aproape de uşă, deasupra unei comode. La fiecare sărbătoare cu cruce roşie, flacăra mică a candelei umplea toată odaia cu lumină binecuvântată. Înainte să ne culcăm, o priveam îngrijoraţi şi ne rugam să ardă până dimineaţa. În seara ajunului Crăciunului ne îmbrăcam în straie noi, împodobite cu flori şi zurgălăi. Mai întâi făceam urări la casa bunicilor noştri, apoi colindam pe la toate casele din cartier. Eu şi Cristi, fiind mai ştrengari, o lăsam mereu pe sora mea, Ina, să intre prima în curţile oamenilor, ca nu cumva să ne latre pe noi câinii sau să ne certe oamenii care nu respectau tradiţiile. Din zona blocurilor se auzeau bubuiturile tunurilor cu carbid care făceau geamurile să tremure şi exploziile bombelor cu minium de plumb care lăsau pete negre după ce erau izbite de pereţi. Mai aproape de noi, băieţii mai mari se jucau cu pistoale cu zgârci, făcute din lemn de traforaj, ţevi de cupru, cuie îndoite şi fâşii din cameră de maşină, iar pe străzile unde nu prea circulau maşini se jucau cu pocnitori alcătuite din două şuruburi mari prinse într-o piuliţă în care se punea praf de chibrit, iar la capătul unui şurub era prinsă o folie de celofan de care se ţineau pocnitorile când erau aruncate în sus. La două-trei ceasuri după răsăritul Luceafărului de seară ne întorceam acasă. Buzunarele noastre erau pline cu bănuţi, iar în sacoşe aveam bomboane, mere, nuci şi colaci. Bunicul prăjea şuncă pe jarul sobei, fierbea vin roşu sau cocea floricele din ciocantina bine uscată. Bunica gătea cozonaci, plăcinte, ghiozlomele, nalangâte sau chec. Mămăliga era, bineînţeles, la ordinea zilei. Din când în când o învârteam şi noi cu făcăleţul, să nu rămână cocoloaşe. Odată răsturnată pe fundul de lemn, inspiram mirosul plăcut al aburului, pregătindu-ne de atacul tuturor alimentelor care întregeau meniul: gâlbaşii, cârnaţii, friptura şi murăturile. Vara şi toamna, fructele şi legumele din curtea bunicilor aveau alt aspect, alt gust, alt miros. Ditamai bostanii atârnau la streaşina casei, smochinele erau cele mai dulci, strugurii Ţâţa vacii aveau o aromă ieşită din comun, iar roşiile din grădină erau enorme şi foarte delicioase. Pe un vad, la umbra plantelor, bunicul punea un bidon cu apă care se păstra rece toată ziua, răcorindu-ne gâtlejul ori de câte ori aveam nevoie. Dacă eu şi Cristi aveam poftă de alte fructe, ne suiam pe acoperişul casei lui nea Mitroi, vecinul din spate, şi furam corcoduşe, ori ne suiam pe coteţ şi furam caise din curtea lui tanti Sabina, vecina din stânga. În coteţ erau peste zece găini şi unul sau doi porci, aşa că nu duceam niciodată lipsă de ouă sau carne. Toate vietăţile le strigam pe numele mic, atunci când le hrăneam, şi ce milă ne era dacă…

 

…bunicul omora porcul, plângeam

dar ştiam că porcul îmi va ţine de foame

cu o seară înainte porcul îşi făcea cruce cu copita

un porc credincios

se ruga Dumnezeului său:

Doamne, iartă-mi păcatele

am mâncat ca un porc

m-am purtat ca un porc

am trăit murdar ca un porc

am făcut totul albie de porci

dacă se poate, Doamne

aş vrea ca pe lumea cealaltă

să fiu Om

 

Din nefericire, bunica s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni şi se topea văzând cu ochii. Ne tot repeta o frază care mă înlăcrima de fiecare dată când o auzeam: „ce-o să mă pomeniţi voi când n-oi mai fi. Cine o să vă mai facă plăcinte ca Băbuia?”. În iunie 1990 am plecat într-un turneu de rugby în Italia. La plecare, ea mă mângâia pe creştetul capului şi-mi spunea că n-o să ne mai vedem, presimţindu-şi sfârşitul. Eu nu puteam accepta şi continuam s-o încurajez, încercând să par cât mai optimist. Când m-am întors din Italia, era deja moartă şi pregătită pentru înmormântare. O priveam cum stătea lungită pe masă şi aş fi vrut din tot sufletul să-şi deschidă ochii, să se ridice şi să mă întrebe: ce mai fac, cum a fost turneul şi cât de mult mi-a plăcut în străinătate. Mâinile ei, care nu demult se jucau prin părul meu sau îmi strecurau bancnote de sute de lei în buzunare, fără să ştie bunicul, erau acum încrucişate pe piept. Le-am atins şi răceala lor m-a făcut să tresar. Totuşi, pe faţa bunicii apăruse un zâmbet, de parcă se bucura că mă aflam lângă ea. Zâmbetul acela nu-l voi uita niciodată. Şi ştii…

 

azi m-am născut şi era ieri,

mireasma dulcii revederi

începe-adânc să mă cuprindă,

Băbuia mă aştepta cu poale-n-brâu în tindă,

Băbuiu frigea baboii pe grătar,

ştii, aş vrea să fiu din nou acolo, dar…

ştii, azi am uitat să sper

şi să mai cer copilărie.

 

Ce a făcut bunicul tău mai apoi?

 

După câteva luni, bunicul meu şi-a găsit o altă femeie. Nu mai voia să trăiască singur, nu mai suporta. Nu prea i-am înţeles alegerea. Mi se părea un om slab, dar îl iubeam în continuare. Însă, într-o bună zi, a decis să vândă totul. O parte din bani i-a dat mamei şi mătuşii mele, cu restul a cumpărat o casă în Ostrov, la peste o sută de kilometri depărtare. După ce a plecat din Constanţa, am fost tare dărâmat. Pe de-o parte, îmi lipsea în fiecare zi, pe de altă parte, au venit nişte muncitori cu buldozerele şi au distrus din temelii micul paradis al vacanţelor noastre. Ca un făcut, doar smochinul mai supravieţuise buldozerelor, amintindu-mi, de fiecare dată când treceam pe strada Pictor Nicolae Grigorescu, că acolo trăiseră bunicii mei.

 

Şi totuşi, mai târziu, ai întâlnit pe cineva în Constanţa care semăna atât de bine cu bunicul tău…

 

...Eram în troleibuzul 43 şi mă-ndreptam către sala de Net, micul meu colţ de lume în care mi-am petrecut aproape trei ani din viaţă. La un moment dat, s-a urcat de la staţia Dacia un bătrân care părea un om al străzii. Mirosea a urină şi avea hainele zdrenţuite. Picioarele îi tremurau şi purta nişte adidaşi scâlciaţi, cu mult mai mari şi fără şireturi, probabil împrumutaţi dintr-un tomberon. Pasagerii, la văzul acestuia, se înghesuiau înspre şofer, iar cei rămaşi în spate se ţineau cu degetele de nas. Ca un făcut, bătrânul ochise scaunul liber de lângă mine. Avea buzele însângerate şi barba lungă, plină de firimituri…

 

— Îmi permiteţi, vă rog? m-a surprins cu o întrebare politicoasă şi umilă.

Am simţit un nod în gât. Aş fi vrut să mă evite sau să mă ridic şi să plec de acolo. Cu toate acestea, am rămas ţintuit pe scaun, la comanda privirilor din jur.

— Vă rog să luaţi loc, i-am răspuns, la fel de politicos, dar cu jumătate de gură.

— Mulţumesc, domnule, sunteţi foarte amabil. Ce vârstă aveţi, dacă nu vă deranjează întrebarea mea un pic indiscretă?

— Douăzeci şi şase, i-am răspuns eu, mirat de abordarea sa directă, dar civilizată.

Lumea urmărea discuţia cu un interes cinic, aşteptând un show între o persoană ingrată şi un tânăr aflat într-o situaţie delicată.

— Stimate domn, consideraţi că felul în care arăt le dă dreptul unor tineri să mă batjocorească?

Am rămas pentru o clipă blocat din cauza acelei întrebări şi m-am simţit vinovat… Am meditat asupra cuvintelor care urmau să-mi iasă din gură şi am replicat curajos, ca să mă audă şi ceilalţi:

— Nu mi se pare corect domnule, sunt total împotriva acestui comportament. Din păcate… multe lucruri nu mai sunt cum trebuie în ziua de azi…

— Aşa este stimabile, m-a completat el cu o voce pesimistă. Am copii aproape de vârsta dumitale. Le-am asigurat o educaţie, i-am crescut, ca până la urmă să ajung bătaia lor de joc. Pentru ajutorul dat… am fost răsplătit cu pumni şi insulte.

— Şi de ce n-aţi apelat la lege? l-am întrebat eu, devenind din ce în ce mai curios.

— Dragă domnule, trăim într-o ţară plină de paradoxuri, în care dreptatea aparţine celui bogat şi puternic. Priveşte-mă, aşa arată adevărul!

Dintr-o dată, am înţeles că bătrânul din faţa mea aparţinea unei clase aparte. Un om care radia bunătate şi înţelepciune. Un om care avea puterea cuvântului rostit.

— Nu vă supăraţi, i-am spus privindu-l ferm în ochi, aţi fost cumva profesor? Nu de alta, dar felul în care vorbiţi mă face să cred că aveţi o anumită pregătire…

— Domnule, aveţi demnitate şi curaj să-mi spuneţi aceste cuvinte minunate. Mă închin în faţa sufletului dumneavoastră.

Am rămas copleşit de recunoştinţa acelui om. În interiorul meu vibra un imens sentiment de compasiune şi, fără să stau prea mult pe gânduri, am decis să-l ajut. Troleibuzul se apropia de Capitol şi trebuia să cobor. Am băgat repede mâna în buzunar. Aveam foarte mulţi bani proveniţi din vânzarea din ziua precedentă. I-am întins pe toţi bătrânului, urmând să mă descurc eu cu patronul:

— Poate aveţi nevoie…

Privindu-mă cu ochii mari şi nevenindu-i să creadă, acesta mi-a răspuns:

— Ceea ce mi-aţi oferit înainte este mult mai de preţ. Oricum, vă mulţumesc din suflet pentru gest! a încheiat el, refuzându-mi banii.

Am coborât uluit. În câteva secunde am ajuns pe trotuarul de pe cealaltă parte a străzii. Troleibuzul aştepta la semafor. Am întors capul şi l-am privit încă o dată pe bătrân. Mi-a zâmbit atât de frumos, încât părea un sfânt coborât din ceruri. Cumva, în adâncul sufletului meu, ştiam că ne vom reîntâlni cândva, undeva…

  

 

 

Capitolul II - Indicii

 

Unii oameni au fost meniţi să-i întâlneşti. Ei şi-au făcut apariţia în momentele cheie şi ţi-au oferit nenumărate indicii. La rândul lor, şi ei aveau nevoie de alte confirmări. Oamenii sunt oglinzi pentru imagini şi cuvinte, dar şi ecouri pentru gândurile cele mai profunde. Atunci când bătăile inimii strigă în zadar, atunci când ochii mint şi cuvintele îşi pierd înţelesul, atunci când se ridică zidul de netrecut al indiferenţei, atunci apare ecoul gândului tău cel mai profund, cel care îţi spune să crezi în tine, fără să te îndoieşti nicio clipă de originea adevărului.

 

Nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului, trăind în adevăr, murind în adevăr? Aş vrea să-ţi povestesc despre momentele când eu şi Alexandra locuiam în Lazu, o mică localitate de lângă Constanţa. Pe vremea aceea aveam dosarele depuse la Ambasada Canadei din Bucureşti şi aşteptam chemarea pentru interviul final. Cererea de emigrare o făcusem doar pentru mine, fiind celibatar pe timpul completării primelor formulare. Mai târziu, după ce am cunoscut-o pe Alexandra, le-am comunicat celor de la Ambasadă că intenţionez să mă căsătoresc şi că doream ca ea să mă urmeze în Canada. Speram să trăim într-un mediu civilizat şi să ne clădim un viitor stabil. În România, cu toate că terminasem Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, aveam probleme mari cu găsirea unui loc de muncă. Renunţasem la postul de profesor-suplinitor, din cauza faptului că trebuia să fac naveta într-un sat, tocmai lângă Cernavodă, şi mă costa transportul aproape jumătate din salariu. Am încercat să revin şi ca rugbyst, la Farul Constanţa, dar după câteva meciuri m-am accidentat serios şi am renunţat la ideea de a mai trăi de pe urma sportului. Sala de Net se închisese şi ea, deoarece nu mai avea profit, deci n-am avut încotro şi m-am reprofilat. Am fost, de exemplu, agent de vânzări Internet şi portar la un hotel de patru stele. Pe timpul ultimei slujbe, am avut şi prima criză abdominală foarte puternică. Am mers la doctor şi am aflat că sufăr de dischinezie biliară. În linii mari, situaţia devenea din ce în ce mai dificilă. Îmi lipsea foarte mult mişcarea, ţinând cont că făcusem toată viaţa sport. Aveam o cantitate imensă de energie şi singura activitate prin care reuşeam să mă defulez era amorul. Dorinţele mele erau de neoprit, iar clişeele din relaţia cu femeia pe care o cunoscusem după operaţia de aluniţe îmi reveneau încet-încet la suprafaţă. Alexandra avea un comportament total diferit faţă de al meu, contestându-şi sexualitatea şi refugiindu-se în activităţi artistice. Încerca să-şi explice până şi visele, scriindu-le într-un jurnal, şi aborda orice întâmplare dintr-o perspectivă mistică sau spirituală. Simţindu-mă privat de o satisfacţie pe care o consideram „legitimă“, eram deseori foarte nervos. Într-o seară, Alexandra mi-a telefonat de la Cristina, vechea ei prietenă, şi m-a anunţat că rămâne acolo peste noapte. Cristina trăia într-o garsonieră cu Bogdan, iubitul ei din Piatra-Neamţ care o însoţise în Constanţa. M-a deranjat cumplit acea decizie, deoarece când plecase îmi promisese că stă la ei doar câteva ceasuri. Mai mult de atât, n-aveam o părere prea bună despre Cristina de când aceasta o influenţa prin activităţile „spirituale“ pe care le practica. Şi nu mă refer la vreo religie anume, ci la Yoga şi puterile pe care nişte indivizi cam dubioşi le aveau asupra naivilor. Auzisem destule cazuri în care multe cupluri se destrămaseră din cauza lor şi nu voiam să ni se întâmple şi nouă. Alexandra mi-a răspuns tăios că rămâne acolo, indiferent de opinia mea. O iubeam mult, dar n-acceptam să mă ignore. Între timp se adunaseră şi alte lucruri care umpluseră paharul şi am decis să-i dau o lecţie dură. Prin urmare, a doua zi dimineaţa o aşteptau valizele la uşă. Voiam să văd dacă are cumva mustrări de conştiinţă. Şi ce-a făcut ea? Şi-a luat bagajele şi a plecat la Piatra Neamţ…

 

Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar până la dragoste sunt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste, ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cândva că l-a iubit va deveni un simplu accesoriu al vanităţii.

 

Aveam dorinţe, frustrare, furie şi nevoia de răzbunare, dar după ceva timp au început să mă chinuiască remuşcările. O iubeam în continuare, în ciuda tuturor mofturilor sale.

 

Atunci ai început să comunici cu mine. Alergai pe marginea Canalului Dunăre-Marea Neagră, până ajungeai într-o zonă cu pietre mari şi pământ galben. Acolo meditai cu ochii închişi, încercând să găseşti răspunsul întrebărilor tale.

 

Într-o dimineaţă, am avut pentru prima oară senzaţia de desprindere şi eliberare. Simţeam că sunt contopit, cu cerul, vântul şi apa, dar, pe neaşteptate, s-a lăsat o linişte totală, ca şi cum Dumnezeu pusese degetul la gură, ordonându-i naturii să tacă. M-am speriat şi am deschis ochii. La câţiva metri, un uliu stătea nemişcat şi mă privea ţintă. Am încercat să mă apropii, dar acesta şi-a luat zborul, rotindu-se în cercuri largi deasupra mea. Am început s-alerg spre casă şi pasărea m-a însoţit aproape jumătate din drum, dispărând apoi în înaltul cerului. La scurt timp, un iepure mi-a tăiat calea. M-am oprit mirat, căutând să văd pe unde o zbughise. Era prea de tot. Niciodată nu întâlnisem atâtea vietăţi în locul acela pustiu. După câţiva paşi, am observat o broască râioasă care se târâia într-un şanţ. Asta ce mai însemna?

 

În cele din urmă ai ajuns acasă. Ai intrat în camera de la etajul al doilea, acolo unde amintirile dragostei voastre erau cele mai recente. Ai privit pictura cu Iisus pe care Alexandra o lăsase lângă fereastră. Îi cunoşteai talentul şi regretai că nu o încurajaseşi mai mult să scrie şi să picteze. Lângă pictură se aflau câteva cărţi pe care ea le citea atunci când nu dorea să facă amor. Ţi-au sărit ochii pe una dintre ele: „A zecea viziune“ de James Redfield. Ai deschis la întâmplare şi ai descoperit ce semnifica apariţia acelor animale.

 

„Nu se poate!“ mi-am zis. „Ce coincidenţă!?“ Uliul reprezenta voinţa, ambiţia de a reuşi, de a învinge rivalii, fiind în acelaşi timp un avertisment clar că lupta este întotdeauna acerbă. Dar nu m-am gândit decât la incapacitatea Alexandrei de a mă-nţelege şi la piedicile pe care mi le puneau părinţii ei. N-am luat niciodată în calcul că inamicii şi lupta pe care trebuia să o port se aflau numai în interiorul meu. Iepurele era un simbol al acţiunii rapide, care nu suferea amânare. Dar n-am vrut să recunosc că dorinţa mea de a pleca după Alexandra era mai mult o eschivă în faţa fricii de a rămâne singur. Chiar şi broasca îmi arătase că sunt incapabil să schimb ceva pe plan relaţional…

 

Aşadar, ai plecat la Piatra-Neamţ. De îndată ce ai ajuns, te-ai cazat la Mihai şi Alla, unchiul şi mătuşa Alexandrei. Ei te înţelegeau foarte bine şi te susţineau în vederea emigrării. I-ai dat întâlnire Alexandrei şi i-ai mărturisit cât de rău îţi pare pentru cele întâmplate. Simţeai că mai păstrase sentimente pentru tine, dar ţi se părea şi foarte confuză.

 

Nu prea ştia ce vrea de la viaţă şi asta mă înnebunea. Îmi tot povestea despre activităţile ei spirituale, insistând asupra unei centru de meditaţii din Munţii Apuseni. Ceva îmi spunea să mă feresc şi să merg pe drumul meu, altceva mă îndemna să rămân şi să lupt. Un singur lucru rămânea neschimbat: Alexandra era o femeie extraordinar de frumoasă şi senzuală pe care o doream neîncetat. Am stat trei luni în Piatra-Neamţ, încercând s-o conving să fim din nou împreună. Ca să fac rost de bani, m-am angajat la o firmă care exporta maşini de cusut, iar de două ori pe săptămână îi predam informatica unui copil. Ajunsesem să ne vedem din ce în ce mai des şi făceam tot posibilul să ne petrecem timpul liber cât mai plăcut cu putinţă, mai ales în natură: urcam frecvent pe munţii Pietricica şi Cernegura; ne plimbam pe aleea Tineretului, de-a lungul râului Bistriţa, până la lacul Bâtca Doamnei; vizitam mânăstirile din apropiere. Până la urmă, relaţia noastră s-a restabilit şi ne iubeam ca la început. Mă descurcam chiar şi acolo şi mă gândeam să rămân definitiv. Dar tu-mi aminteai mereu de Canada, de viitorul pe care nu trebuia să-l scap printre degete. Şi astfel am început o luptă de convingere, explicându-le tuturor că emigrarea era singura modalitate prin care se putea scăpa de sărăcia din România. Nu voiam să ajungem în situaţia de a nu avea nici după ce bea apă. Lupta era foarte dură şi părinţii Alexandrei mă comparau adesea cu cineva care vorbeşte mult şi fără sens. Nu credeau în Canada şi nici nu voiau s-o ştie pe fata lor atât de departe, dar nici nu puteau să-i ofere zestre în cazul în care ea decidea să se mărite. În plus, îl mai aveau şi pe Răzvan, băiatul lor mai mare, care le crea nenumărate probleme.

 

Într-o după-amiază, după o discuţie în contradictoriu, ai decis să ieşi singur în centrul oraşului.

 

Afară era o căldură toropitoare şi voiam să beau cât mai repede o bere rece. Am găsit o terasă cu toate mesele libere şi m-am aşezat la întâmplare.

 

După câteva minute, ţi-am pus o întrebare care te-a luat prin surprindere: „Ce-ar fi dacă exact acum ar veni cineva la tine şi ţi-ar spune ce să faci?“

 

Am început să râd, dar, fără s-aştept prea mult, un om în vârstă a apărut de niciunde şi mi-a cerut voie să se aşeze la masa mea. Mi se părea că seamănă la trăsături cu bătrânul pe care îl întâlnisem în troleibuz, la Constanţa…

 

— Permiteţi?

— Vă rog…

— Cald tare, ce bine merge o bere acum!

— Într-adevăr…

— Şi mai ales după naveta asta obositoare…

— Cu ce vă ocupaţi? l-am întrebat după câteva secunde.

— Sunt profesor de sport şi antrenor de handbal. Serviciu prost, condiţii de mizerie…

— Păi de ce nu merge treaba? l-am întrebat din nou, şocat de potrivirea de meserie, dar fără să-i zic cu ce mă ocup.

— Salariul e mic…, banii de cantonamente din ce în ce mai puţini. Iar dacă mă uit la colegii mai tineri… n-au niciun viitor. Abia au terminat facultatea şi n-au cu ce să se-mbrace… Tinerele domnişoare n-au bani să-şi facă unghiile. Eu am muncit peste 30 de ani şi de-abia mă pot descurca, darămite ei…

— Aveţi dreptate, am răspuns cu stupefacţie. Şi eu am aceeaşi pregătire şi nu ştiu ce să fac…

— Serios? Cum ce să faci, tinere? Nu pierde vremea! Dacă ai cumva ocazia să pleci afară, du-te fără zăbavă!

 

Ţi-ai văzut viitorul în faţă: un profesor de sport ajuns aproape de vârsta pensionării. Un necunoscut care ţi-a spus să pleci în străinătate, fără să-i dezvălui nimic din planul tău.

 

Până atunci nu voiam să înţeleg că răspunsurile pe care le caut pot veni singure la mine. Trebuia doar să fiu atent şi pregătit să le accept. Începând din acel moment, mi-am impus să iau în considerare orice indiciu pe care mi-l vei oferi.

 

Singurul obstacol era doar mintea ta care construia scenarii care de care mai fanteziste. Aşa ai conchis că logica este refuzul unui om de a crede în gândul său cel mai pur, în informaţia pe care o primeşte direct de la sursă…

 

După câteva săptămâni am reuşit să trec de interviul pentru obţinerea vizelor. Când am ieşit din Ambasada Canadei, radiam de fericire. Alexandra mă aştepta împreună cu Gaby, unchiul din partea tatălui ei, dar când i-am spus vestea cea mare, nu a schiţat niciun gest. Reacţia m-a lovit ca un par în moalele capului. Chiar şi Gaby se mira şi o întreba de ce se poartă aşa: „Tu nu realizezi, măi fato, ce-a făcut Ionuţ? Mă bucur eu mai mult ca tine? Ce naiba, măi!?“

 

Poate că Alexandra nu era pregătită, ţi-am atras atenţia. Poate că până atunci Canada fusese doar o utopie şi, deodată, se transformase în certitudine. În plus, mai trebuia şi să vă căsătoriţi…

 

Cununia civilă şi cea religioasă au fost magnifice. Unchiul Gaby şi Angela au fost naşii noştri de căsătorie şi s-au comportat impecabil. Le voi rămâne veşnic recunoscător. Sora mea şi soţul ei, la rândul lor, ne-au întins o nesperată mână de ajutor. Dar, dintre toţi, părinţii mei au făcut un adevărat sacrificiu, vânzându-şi apartamentul de trei camere şi mutându-se într-o garsonieră din faţa pieţei Brotăcei. Banii rămaşi de pe urma tranzacţiilor ni i-au dat pentru căsătorie şi emigrare. Părinţii Alexandrei şi naşii mei de botez nu ne-au dat un şfanţ, justificându-se că nu au de unde. Nu le-am reproşat nimic, chiar dacă în adâncul sufletului meu mă durea foarte tare. M-am consolat cu prezenţa lor şi atât, cu toate că avusesem speranţa că aceştia se vor comporta ca nişte părinţi adevăraţi sau spirituali, ajutându-ne să pornim cu dreptul în noua noastră viaţă. Până la urmă, singurele lucruri care contau în acel moment erau vizele pentru Canada şi jurământul pe care-l făcuserăm în biserica Sf. Mina, de pe malul lacului Tăbăcărie: „…până când moartea ne va despărţi“.

 

Din păcate, problemele nu au întârziat să apară…

 

Peste câteva luni ne-am întors la Piatra Neamţ pentru a ne lua rămas bun de la părinţii şi rudele Alexandrei. De acolo trebuia să ne întoarcem la Bucureşti, la Gaby şi Angela, deoarece ne promiseseră un împrumut pentru cumpărarea biletelor de avion.

 

Surpriza a venit din nou din partea Alexandrei, dorind să meargă pentru trei săptămâni la un centru de meditaţii din Dumbrava de Sus, un mic sat din munţii Apuseni.

 

Ironia sorţii…, trebuia să merg şi eu, altfel nu mă însoţea în Canada. Era inclus şi un curs intens de meditaţii ce dura 10 zile. N-am ştiut dacă blufează sau nu. Poate că voia să-mi dea o lecţie de genul aceleia când îi pusesem bagajele la uşă.

 

Sau poate că voia să se convingă cât de mult ţii la ea…

 

Poate, nu ştiu ce să zic. Şi totuşi am zis s-o fac şi p-asta. L-am anunţat pe Gaby că mai întârziem şi am plecat la Dumbrava de Sus. Evident, acolo sosiseră şi bunii prieteni ai Alexandrei, Cristina şi Bogdan. Am hotărât să rabd şi să trec peste orice resentiment. Aveam ocazia să mă conving cu ochii mei ce se petrece cu adevărat în acel loc.

 

Concluziile nu au fost prea optimiste, nu?

 

Dincolo de opinia pozitivă a celor care frecventau de mai mulţi ani acele cursuri, mi-au ajuns pe la urechi şi foarte multe poveşti interesante. Astfel am aflat că în afara activităţilor spirituale, persoanele care trăiau acolo aveau o viaţă sexuală foarte intensă. Mie mi se părea un trai în promiscuitate, în timp ce alţii credeau că paradisul coborâse în vârf de munte. Mai mult de atât, se zvonea despre gurul centrului, Adi Ardelean, că este vindecător şi cititor de gânduri. Nu credeam nimic din toate poveştile acelea şi chiar am avut tupeul să-l contrez pe individ de mai multe ori în afara orelor de meditaţie. Dar el nu era prost deloc, avea cunoştinţe vaste din orice domeniu şi ştia să răspundă bine la orice întrebare încuietoare.

 

Ai făcut cursul de meditaţii?

 

L-am făcut şi chiar mi-a prins bine. Nu aveam nimic împotriva meditaţiilor şi nici împotriva alimentaţiei vegetariene. Însă, marea surpriză a venit după ce au trecut cele trei săptămâni. Alexandra m-a anunţat că vrea să mai rămână încă trei zile, cu toate că Gaby îşi schimbase programul special pentru noi şi ne aştepta cu nerăbdare. Furios, am plecat singur. Când am ajuns, Gaby era la fel de contrariat ca mine. Şi totuşi mi-a zis ceva care m-a uns la inimă: „Ionuţ, chiar dacă tu nu-mi eşti legătură de sânge, să ştii că ţin foarte mult la tine şi nu degeaba sunt naşul tău. Poftim banii ăştia… Mi-i dai înapoi după ce te pui pe picioare. Alexandrei să-i spui că nu mai vreau s-o văd!“ Am rămas fără cuvinte! Gaby mi-a dat 2000 de dolari şi ne-a urat drum bun în Canada. I-am telefonat Alexandrei pentru a-i comunica veştile bune, dar ea mi-a răspuns că rămâne definitiv în centrul de meditaţii! Discuţia se sfârşise fără să primesc explicaţii suplimentare. Parcă mă lovise fulgerul! Le-am comunicat imediat noutăţile şocante lui Gaby şi părinţilor Alexandrei. Dintr-o dată, toată lumea voia să fiu salvatorul care s-o scoată pe oaia rătăcită din ghearele lupilor. Nu m-am lăsat şi am sunat încă o dată şi încă o dată. Într-un final, mi-a răspuns Adi Ardelean. I-am spus s-o suie pe soţia mea în tren, altfel mă întorceam acolo şi ieşea cu scandal! A urmat o pauză lungă după care Alexandra a luat receptorul şi mi-a zis, cu detaşare, că totul nu fusese decât o glumă!?

 

Ai iubit-o mult pe această femeie. Din pricina sentimentelor tale n-ai fost în stare să renunţi la ea, atunci când alţii îţi sugerau c-ar fi mai bine pentru tine.

 

În loc să mă despart de Alexandra, m-am despărţit de ţară şi de părinţi. La vremea aceea a fost cel mai trist moment din viaţa mea, poate mai trist decât pierderea bunicii mele. Parcă îl văd şi acum pe tata cum alerga după trenul nemilos, fluturând din batistă. Fosta glorie a echipei de rugby Farul Constanţa încerca să ţină pasul cu adversarul de fier, dar Parkinsonul de care se îmbolnăvise după ce ieşise la pensie îi micşorase fuleul şi alerga cu paşi foarte mici, uneori împleticiţi. Şi totuşi nu se lăsa. Alerga fără să se oprească, sfidând toate legile firii. Unde naiba plecam? De ce trebuia să plec? În ciuda faptului că eram bărbat în toată firea, nu mă mai puteam abţine din plâns. Lumea din compartiment se uita la mine ciudat, fără să înţeleagă dramatismul situaţiei şi fără să ştie câte mii de kilometri urmau să mă despartă de părinţii mei. Nu plecam într-o mică vacanţă, ci într-o nouă viaţă, renunţând la toate locurile şi la toţi oamenii dragi. Într-un final am ajuns în Canada, iar eu speram ca depărtarea de România să aibă şi un rol pozitiv, rezolvându-mi problemele pe care le aveam cu Alexandra. Înainte de plecare îi rugasem pe nişte prieteni din Constanţa care emigraseră cu câteva luni înaintea noastră, să ne aştepte în aeroport şi să ne găsească un apartament de închiriat în zona în care locuiau. Din păcate, când am ajuns în aeroportul din Montréal, nu ne-au mai întâmpinat. Le-am telefonat şi ne-au comunicat că aveau unele probleme familiale şi din această cauză nu ne puteau ajuta cu nimic. Aşadar, ne-am trezit singuri şi speriaţi în aeroport, neştiind încotro s-o apucăm. Până la urmă, ne-am suit într-un taxi şi, cu ajutorul francezei pe care o învăţasem la şcoală, i-am explicat taximetristului situaţia în care ne găseam, rugându-l să ne ducă la un hotel mai ieftin din oraş. Acesta, foarte amabil, a pus mâna pe telefon şi a sunat la diverse hoteluri, căutând un loc liber. Seara se lăsase deja, iar reclamele luminoase de pe marginea şoselelor arătau întocmai ca-n filmele artistice pe care le văzusem la televizor. Într-un final am ajuns la pensiunea Y des femmes, unde ne-am cazat pentru trei nopţi. Acolo se cazau în general femei cu probleme de cuplu, guvernul oferindu-le condiţii avantajoase. Când am ajuns în cameră şi am privit pe fereastră, am avut un şoc din cauza blocurilor zgârie-nori care ne făceau să ne simţim foarte mici şi pierduţi într-o lume străină. Totuşi, i-am zis Alexandrei să-şi păstreze calmul, deoarece mai aveam un plan de rezervă. Înainte să plecăm din România, luasem legătura prin e-mail cu preşedintele echipei de rugby Parc Olympique, echipă fondată după Olimpiada de la Montréal de către Alexandru Ştef, fost coleg cu tata la Farul Constanţa. Ce potrivire! mi-am zis. Din păcate, Ştef murise într-un accident, cu mai mulţi ani în urmă, dar aflasem că la echipă mai joacă şi românul Constantin Bădilă. Prin urmare, l-am sunat pe preşedinte şi i-am cerut ajutorul, iar acesta mi-a dat numărul de telefon al românului. Constantin, extrem de amabil şi generos, ne-a ajutat să găsim un apartament de închiriat în cartierul Rosemont-La Petite-Patrie, pe strada Laurier Est, la parterul unui bloc de patru etaje. Apartamentul era mobilat doar în bucătărie, iar cu o parte din banii cu care veniserăm din România ne-am cumpărat mobilă de dormitor şi de sufragerie, covoare, un calculator, un birou, un aparat foto Kodak şi câteva obiecte decorative. La ferestre am pus azaleele cu flori multicolore, care răspândeau un miros irezistibil. În dormitor, aproape de fereastră, am montat o oglindă mare, dreptunghiulară, înrămată de un lemn gri-deschis, pe ea fiind lipită o inimioară de catifea pe care scria „I love you”. În faţa oglinzii, pe comodă, am aşezat un suport pentru lumânare, în formă de cruce, fabricat din cristal. Pe pereţi, Alexandra şi-a lipit picturile şi desenele în creion pe care le adusese din România, printre care şi pictura cu Iisus din camera în care locuiserăm la Lazu. Ne bucuram foarte mult de felul în care ne aranjasem lucrurile în apartament şi am făcut primele filmuleţe cu aparatul foto, pe care le-am trimis părinţilor noştri pentru a-i linişti. Locuiam într-una din zonele cele mai frumoase ale oraşului, la doi paşi de parcul Maisonneuve, Grădina botanică şi graţiosul Stadion Olimpic, asemănător cu o lebădă gigantică care poposise în mijlocul oraşului după un zbor prin alte galaxii. Mergeam adesea în parcul întins pe optzeci de hectare, bucurându-ne de curăţenia spaţiului verde, de liliacul şi pomii înfloriţi sau de arborii impetuoşi de mai multe specii. În locul câinilor pe care îi întâlnisem la tot pasul în România, ne bucuram de prezenţa gingaşelor şi jucăuşelor veveriţe care veneau şi mâncau din palmă. Datorită mărimii parcului, nici nu îi vedeam marginile. Aveam impresia că ne aflam într-un tărâm de basm, departe, foarte departe de furnicarul şi gălăgia celor două milioane de oameni care trăiau în Montréal. Grădina botanică, a treia ca mărime din lume, după cele din Londra şi Berlin, cuprindea peste treizeci de grădini tematice în care se găseau peste douăzeci de mii de specii de plante, încât nu-ţi ajungea o zi întreagă pentru a le vizita pe toate. Cele mai impresionante ni se păreau următoarele zone: Pavilionul japonez, Grădina chinezească, Grădina Primelor Naţiuni, serele, zona plantelor ornamentale, zona legumelor şi ierburilor aromatice… Aleile erau împrejmuite de flori de toate culorile, iar în unele locuri se aflau statui din bronz, un loc aparte în inima noastră având Banca amorezilor. În grădinile asiatice erau amenajate lacuri artificiale pline de crapi exotici şi nuferi gigantici, iar pe marginea lor se aflau pagode de mai mare frumuseţea. Iarna, când majoritatea plantelor se uscau şi intrarea era liberă pentru toată lumea, mergeam să patinăm pe lacurile îngheţate, asistaţi de veveriţe şi pisici care se dezmierdau în bătaia razelor firave, dar ocrotitoare ale soarelui. În acea perioadă făceam şi cursurile de limba franceză la colegiul Marie-Victorin, unde profesorul Allain, un bărbat carismatic care zâmbea adesea şi avea o voce foarte plăcută, ne învăţa cum să vorbim şi să scriem corect, ajutându-ne pe noi, emigranţii veniţi din toate colţurile lumii, să ne integrăm mai repede în viaţa canadiană. Pe timpul cursurilor s-au legat numeroase prietenii, un exemplu fiind şi cea legată de mine cu George şi soţia lui, Emilia. Ei mi se păreau nişte oameni tare cumsecade şi deschişi la minte. Odată li se stricase ordinatorul şi m-am oferit să-l repar. M-au invitat la ei acasă şi de atunci am rămas foarte apropiaţi. Cu colegii de la echipa de rugby mă înţelegeam foarte bine, aceştia erau foarte prietenoşi şi respectuoşi cu mine, poate şi datorită faptului că debutasem cu succes, înscriind un eseu chiar în primul meci, iar în meciurile următoare avusesem o prestaţie de senzaţie. Nivelul competiţional din Québec era mai scăzut decât cel din România, iar mie mi-era foarte uşor să-mi pun în valoare calităţile. Oamenii se antrenau din plăcere, după programul de lucru, plătindu-şi singuri echipamentul, deplasările şi consumaţia. Organizau adesea petreceri, invitându-şi familiile şi prietenii, şi păreau foarte legaţi unii de alţii. Eu şi Alexandra am fost invitaţi să participăm la petrecerea de Haloween din 2003. Venind dintr-o ţară cu alte tradiţii, în majoritatea cazurilor ortodoxe, am fost foarte surprins de atenţia pe care cei de acolo o acordau acelei sărbători americane, fiecare individ încercând să iasă în evidenţă printr-o costumaţie cât se poate de fistichie: unul era înfăşurat într-un cearceaf, avea pe cap o coroniţă din frunze de măslin şi ţinea o sticla de vin în mână, imitându-l pe zeul Bachus; altul purta un costum nazist şi era înnegrit în jurul ochilor la fel ca în filmele horror; unul era băgat într-o cutie imensă de Coca-Cola; altul era costumat ca personajul din filmul The Mask...

 

Pe lângă prietenii pe care ţi i-ai făcut la rugby şi la cursurile de limba franceză, ai luat legătura şi cu Mihai, un fost coleg de armată care emigrase împreună cu soţia şi copilul său.

 

El locuia în cartierul Notre-Dame-de-Grâce din vestul Montréalului, lângă staţia de metrou Snowdon. De fiecare dată când îl vizitam aveam un sentiment bizar, ca o premoniţie. În timp ce ieşeam din staţia de metrou şi urcam pe scările rulante, se vedeau două lampadare imense care atârnau din tavan. Semănau cu nişte coroane regale şi mă tot întrebam care or fi fost numele regilor care le purtaseră…

 

Cum v-aţi descurcat mai departe în viaţa canadiană?

 

Odată cu terminarea cursurilor de limba franceză, am aplicat pentru ajutorul social. În acest timp ne-am înscris şi la programele oferite de agenţia forţelor de muncă din cartierul nostru, pregătindu-ne pentru interviuri şi găsirea unui serviciu. După un an de zile de la venirea noastră în Canada, la primul meu interviu, am fost angajat ca instructor la centrul sportiv Gadbois, iar Alexandra a găsit un post la o companie de comunicaţii. Ne integrasem destul de bine în viaţa canadiană, dar, după găsirea locurilor de muncă, am simţit o răceală din partea Alexandrei. Credeam că e din cauza programului complicat pe care-l aveam, eu lucrând după-amiaza, iar ea pe timpul nopţii. Dar, într-una din zile am descoperit din întâmplare că Alexandra vorbea pe Messenger cu Draz, un tip din Ontario căruia îi făcea declaraţii siropoase de dragoste. Pe tip îl cunoscuse jucându-se Rune pe Internet. Mi-a spus că nu era nimic serios între ei, dar eu nu puteam accepta astfel de declaraţii.

 

…Neştiind ce să mai crezi, mi-ai cerut alte indicii.

 

Într-o seară, pe la orele 20, ai apărut brusc şi mi-ai zis că ceva nu este în regulă acasă. Am început să tremur incontrolabil. După ce-am plecat de la muncă, am luat autobuzul 191 până la staţia de metrou Lionel-Groulx. De acolo trebuia să merg încontinuu pe linia verde, până la staţia Pie-IX. Însă, când am ajuns la Lionel-Groulx, mi-ai spus să merg pe linia portocalie! Asta însemna să cobor la Berry-UQAM şi să schimb din nou linia. Mesajul era atât de puternic şi clar încât mi s-a făcut frică. Totul părea lipsit de logică şi totuşi te-am ascultat. Culmea, după nici 10 minute, metroul s-a oprit între staţii. Inima îmi bătea nebuneşte, urechile îmi ţiuiau ca în filmele regizate după cărţile lui Stephen King, iar tu îmi repetai că ceva nu este în regulă acasă...

 

După o oră de panică, metroul a pornit şi, în cele din urmă, ai ajuns. Alexandra deja plecase, înăuntru totul părea în ordine…

 

În acel moment am început să mă învinovăţesc pentru că te-am crezut, dar tu ai revenit şi mi-ai spus să caut în cutia poştală!

 

Ai găsit o scrisoare. Când ai atins-o, ştiai că-ţi va schimba viitorul…

 

Era de la Cristina. Am descoperit că ele ţineau legătura pe ascuns, încă de la sosirea noastră în Canada. Mai mult de atât, Alexandra era invitată în vacanţă, la centrul de meditaţii. Până atunci i se sugera să fie discretă în cazul în care alegea să aibă o relaţie extraconjugală. Cristina îi dădea şi alte detalii picante, spunându-i c-ar fi în stare să-l împartă cu ea pe unul dintre bărbaţii de acolo...

 

După ce Alexandra s-a întors de la muncă, i-ai spus că este o mincinoasă fără suflet, ai lovit furios micul televizor din dormitor, iar ea te privea înlemnită. Atunci ai decis că totul s-a terminat între voi.

 

Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost de faţă la descoperirea scrisorii. Într-un final, înţelesesem de ce întârziase metroul… Am mai stat câteva zile în acelaşi apartament, fără să ne vorbim. A fost cel mai trist Crăciun din viaţa mea. Priveam toate lucrurile agonisite împreună, cu trudă şi sacrificii. Priveam becurile colorate, cadourile de sub brad, medalia de campion pe care o câştigasem cu echipa de rugby şi trofeul pe care-l primisem în calitate de cel mai bun jucător de pe linia de trei sferturi. Nimic nu mai conta. Alexandra îşi mângâia pisica pe care i-o cumpărasem cu scopul de a redresa relaţia. O făcusem şi p-asta, chiar dacă nu-mi plăceau miorlăiturile… Ca şi cum nu era de ajuns, jigodia de mâţă îmi omorâse hamsterul, ultimul prieten din paradisul pustiit de curiozităţile Evei… Până la urmă am hotărât să plec, deoarece nu voiam ca Alexandra să ajungă pe drumuri şi să păţească cine ştie ce. Şi i-am lăsat şi jumătate din lucruri, chiar dacă părinţii mei fuseseră singurii care se sacrificaseră pentru ele…

 

 

 

 

Capitolul III - O nouă viaţă

 

Constantin, bunul tău prieten, te-a ajutat să-ţi găseşti o garsonieră în Hampstead Tower, cel mai înalt bloc din cartierul Notre-Dame-de-Grâce. În clipa în care ai  revăzut lampadarele din staţia de metrou Snowdon, ai întrebat din nou care or fi fost numele regilor care purtaseră acele coroane… După ce ai urcat în noua locuinţă de la etajul 22, ai privit nordul oraşului… Te întrebai unde ajunseseşi, dacă aceasta era soarta ta, să fii singur, într-o ţară străină, într-un oraş străin, să vorbeşti o limbă străină şi să te desparţi de fiinţa pe care o iubeai cel mai mult de pe Pământ…

 

De ce mi se întâmplaseră tocmai mie toate acestea? Însă n-ai vrut să-mi răspunzi. Prin urmare, am început să beau. Nu-mi mai păsa de nimeni şi de nimic. Aveam zeci de sticle de vin roşu pe care-l făcusem de unul singur din must de cumpărat. Cum mă trezeam dimineaţa, beam încontinuu până la prânz, uneori fără să pun pic de mâncare în gură. Mă revigoram cu două-trei cafele, un duş rece şi plecam la muncă. Acolo mă răzbunam pe toate maşinile de forţă, antrenându-mă ca un câine. Când mă întorceam acasă… beam din nou până cădeam lat. La un moment dat, după ce consumasem în cinci zile peste douăzeci de litri de vin, mi s-a rupt crucea lănţişorului de argint pe care-l purtam la gât. Mi-o trimisese mama, pentru a mă păzi de rele. Mi-a fost frică să nu fie vreun semn, dar de ce mi-a fost frică nu am scăpat a doua zi, când am avut prima cădere. Băusem vreo două sticle de vin şi am plecat la muncă. După ce am ieşit din staţia de metrou Place-Saint-Henri, am simţit o durere foarte puternică în partea stângă a capului, cu punct de plecare din zona orbitală. O gheară nevăzută mă strângea şi mă tot strângea. Am căzut în genunchi şi am rămas ţintuit minute în şir. Lumea mă privea şi se mira. Cineva a îndrăznit să mă atingă, dar m-a abandonat. Probabil îşi dăduse seama că băusem, în ciuda eforturilor mele anterioare de a masca semnele. Am stat nemişcat până când am simţit o uşoară ameliorare. Apoi m-am ridicat şi m-am dus cu chiu cu vai la muncă, unde am mai avut încă două crize.

 

Doctorii ţi-au spus că suferi de „cefalee în ciorchine“ sau „cluster headache“. Boala era denumită popular şi migrena sinucigaşilor. Cauzele erau necunoscute, dar le asociau cu alcoolul, cafeaua, emoţiile şi stresul foarte puternic. Ai ajuns acasă complet dărâmat. Aveai crize şi scriai. Scriai şi aveai crize. Informaţia curgea în flux. Te aflai sub imperiul unor dureri extreme şi necunoscute, iar cuvintele se mulau direct pe suferinţa ta:

 

Inimi se sfâşie-n tâmple,

ochii îţi miruiesc chipul,

gura de draci ţi se umple,

fierbe-n clepsidră nisipul.

 

Cerul te-apasă pe umeri,

umbra se-agaţă de haine,

gropile nu le mai numeri,

sunt ocrotite de taine.

 

Lumea te crede alcoolic,

semnele toate o-arată;

chipul profund melancolic:

o clonă desfigurată.

 

Unii te calcă pe mână,

alţii îţi pipăie fundul,

zaci fericit într-o rână,

reazem – ţărâna şi prundul.

 

Moartea o sorbi cu privirea,

pleoapele cad obosite,

trupul îşi pierde simţirea,

clipe-ncetează tihnite…

 

Tot atunci ai început şi auto-experimentul. Ţi-am spus că trebuie să fii curajos. De fapt…, de ce-ţi era frică? De durerea în sine sau de proiecţia ei? Trebuia s-o examinezi, să-i observi punctele slabe şi s-o înfrunţi:

 

După primele zile în care am cunoscut agonia, voi relata următorul experiment:

– sâmbătă noaptea, ora 2.45. M-am trezit cu o durere de cap de intensitate redusă. Am luat Imitrex, am deschis larg fereastra şi am început să respir profund. Durerea nu s-a intensificat, iar după 15 minute a dispărut. M-am culcat la loc fără niciun fel de problemă. Să fi fost doar o replică uşoară sau sunt pe cale de vindecare?

– duminică dimineaţa, ora 10.30. A început să mă doară capul din senin. Am luat repede Imitrex şi mi-a venit o idee. Timp de 30 de minute am dansat încontinuu pe muzica formaţiei Prodigy. Am lăsat uşa de la balcon larg deschisă. Durerea a fost mai slabă ca de obicei. Să fie un semn bun sau doar o amăgire? Azi am luptat cu armele de bază: oxigen, mişcare şi muzică. În rest, relaxare şi alimentaţie corectă. Poate că mă obosesc scriind aici, dar am o satisfacţie aparte fiindcă mă pot vedea în două ipostaze: pacient şi medic, izbăvit şi izbăvitor. Curaj!

– duminică, ora 16. Am simţit-o pe ticăloasă cum se pregătea. Am renunţat la medicament. M-am pus în pat, am dat drumul la muzică, dar nu şi-a mai făcut efectul. M-am echipat repede, am ieşit afară şi-am alergat în parcul din faţa blocului pe toată durata crizei. A fost bine, chiar foarte bine. Nu am ajuns la Oratoriu din cauza ploii. Durerea a scăzut ca intensitate. Ochiul nu mă mai supără. Am făcut un duş relaxant, beau un ceai fără zahăr şi îmi verific emailurile. Optimism.

– luni dimineaţa, ora 8. S-a împlinit o săptămână de când am aceste crize. Azi a început exact în momentul deşteptării. Nu-i foarte puternică, dar sâcâitoare. Am luat Imitrex şi beau un ceai fierbinte. Iau şi o aspirină, poate mă ajută. Mi se pare cam frig în casă. Am astupat aerisirea de la baie, deoarece simţeam cum intră curentul pe sub uşă. Mai am două doze de medicament acasă şi două la muncă. Dacă nu-mi trece definitiv, mă duc la doctor să cer nişte analize suplimentare. O să-ntreb dacă pot lua Tanakan, un medicament pe care Mag, prietena mea din Bucureşti, mi l-a recomandat. Totuşi aş vrea să înving această problemă fără alte pastile în plus…

– luni, ora 12. Devine stresant, enervant. De câteva zile, vremea scârboasă mă deprimă. Am făcut exerciţii fizice jumătate de oră, pentru anihilarea durerii. Se întâmplă ceva bizar. A scăzut în intensitate, dar parcă este mai insistentă ca durată. Ce dracu’ o fi?

– marţi. Nu ştiu ce oră este. M-a durut astăzi ceva? Am avut doar o uşoară indispoziţie şi parcă m-a supărat un pic o măsea. Capul? Mare vrăjeală… trece! Ori eşti bărbat, ori eşti momâie! Ştii ceva? Am hotărât să nu mă mai doară nimic! De fapt ce este durerea? O iluzie. Totul este relativ. Totul se transformă. Ce atâtea teste şi experimente? Ce atâtea încercări? De astăzi voi fi mai rău cu mine însumi!

– miercuri. Iar mi-a revenit. Ce naiba, ieri mă simţeam mai bine!… nu mai pot scrie. Nu mai am chef de nimic… M-a lăsat pe moment. Sunt obosit, mă simt îmbătrânit. Închid ochii… Pulsaţia din ochi mă trezeşte din nou. Mă dor oasele şi tuşesc. Şi simt cum…

 

Din abis răsare Luna,

Având rochia pătată,

Latră-ntruna ca nebuna,

Printre nouri cocoţată.

 

Mă trezesc în noaptea cruntă

Faţă-n faţă cu o hâdă,

Ce privirea şi-o încruntă

Şi începe, calm, să râdă.

 

Moartea-n patul meu se-aşterne,

Este văduvă bătrână

Şi mă roagă, Doamne, Doamne,

Să mă culc cu ea pe-o rână.

 

Strâng în palme restul vieţii

Şi-mi sărut Moartea cu ură,

Poate voi mânji pereţii

Cu sânge şi cianură.

 

Zâmbetul dement îngheaţă,

Rătăcit la colţul gurii,

Moartea, foarte iubăreaţă,

Vrea să-şi etaleze nurii.

 

Inima tuberculoasă,

De atâta tuse seacă,

Bate tare, nu se lasă

Şi pe Moarte o îneacă.

 

Moartea-n patul meu se-aşterne

Şi îi dau un brânci din coate

Şi năpârca, Doamne, Doamne,

Scoate coasa de la spate.

 

Sunt acoperit cu pudră,

Plouă cu extract de milă,

Praf sunt oasele-n clepsidră,

Viaţa-i filă după filă.

 

Creşte-un arbore din mine

Ce rodeşte amintire,

Doamne, bătrâneţea vine

Şi m-aruncă în neştire...

 

– 30 de zile am suportat aceste dureri atroce care, conform Wikipediei, pot fi uneori mai puternice decât durerile naşterii. Finalmente, am scăpat de crize, dar am rămas cu o sensibilitate crescută în partea stângă a capului. Va trebui să-mi port singur de grijă, să nu mai trec niciodată prin asemenea chinuri. Şi să mă rog mai mult la Dumnezeu...

 

Poezia ta s-a născut în spaţiul claustrării sufleteşti, în spaţiul în care Boala şi Moartea îţi făceau propuneri indecente. Ai trecut prin luptă, zbatere, frământare, rugăciune, supravieţuire, conştientizare… Cuvântul nu trebuia să fie o armă, ci o cale de cunoaştere şi autocunoaştere. Ai descoperit că templul iubirii se află în tine însuţi. Ai început să vezi lumea cu alţi ochi şi să fii atent la detalii. Ai conştientizat frumosul din jurul tău, chiar dacă acesta era aproape imperceptibil. Trebuia să le spui şi celorlalţi ce înseamnă poezia. Noul tău rol era acela de a stabili o punte sufletească între oameni prin intermediul creaţiei artistice. Ai fost la un pas de nenorocire şi numai prin intervenţia mea ai reuşit să te schimbi.

 

Acesta a fost pentru mine începutul metamorfozei poetice şi spirituale. Până la 30 de ani, credeam că poezia este doar o simplă pasiune… Au fost perioade în care am scris numai pentru „a fi în ton cu moda“. Şi mă refer, în special, la situl Agonia.ro, un atelier literar virtual unde postasem peste 400 de texte foarte slabe şi vulgare, pe lângă alte câteva zeci de texte care erau apreciate de public.

 

Colaborările literare de până atunci nu ţi-au produs declicul necesar pentru a deveni un poet adevărat. Cele mai multe dintre cunoştinţele tale nu ştiau ce este poezia, deoarece nu scriau în momentul de maximă comuniune cu sursa, atunci când informaţia curge ca apa repede de izvor sau erupe ca un vulcan. Ai scris „Vinerea Mare“ exact în vinerea Paştelui, când ţinuseşi post negru. Cuvintele îţi fuseseră dăruite fără ca tu să le cauţi, fără ca tu să le gândeşti. Cuvinte care vor fi mărturie pe crucea mormântului tău:

 

Un înţelept

Cruce la piept

N-am cum să scap

Cruce la cap

 

Zilele numeri

Cruce pe umeri

Mă laşi la vatră

Cruce de piatră

 

Primesc însemn

Cruce de lemn

Ultim suspin

Cruce mă-nchin

 

Din miez de nuc

Crucea mi-o duc

Spre creator

Pe cruce mor

 

Tot într-un moment de maximă „inspiraţie“ ai scris şi poezia „Delirium Tremens“. Te aflai la serviciu, într-o zi de duminică. Fierea ţi se umflase şi stătea să plesnească. Cu o mână strângeai telefonul şi cu cealaltă te ţineai de burtă. Şi totuşi ţi-am zis să rămâi calm, să analizezi durerea şi să transpui pe hârtie ceea ce simţi…

 

Vezicula biliară îmi explodează

în fabrica de spume amare,

Călăreţ spaţial mă pierd în galopuri

de anorexie mintală,

Tranchilizantul comută durerea în faza finală,

Să nu credeţi în mens sana până nu aveţi

un corpore sano.

 

Scrâşnesc augmentativ,

Lasciv lubrifiază normalul întâmplarea,

Azi infinitul prinde forme în Calea Lactee

şi Marea Moartă,

Alegerea-i totuna, parce q’on peut pas choisir la vie,

Suntem zeii de sticlă şi zeii de gheaţă

Şi zeii de viţă de vie.

 

Cineva a preschimbat apa în vin

Dar ne-mbătăm cu apă chioară,

Caneaua universală numită boală ne stoarce de iluzii,

Suntem praf în ochii iubirii covârşitoare

Numită demenţă,

Suntem laitmotivul sarcastic

Al zilei de azi şi de mâine.

 

Suntem piese de puzzle pe care destinul

Nu le numără vreodată,

Ne amăgim cu stele ce răsar şi dispar

În teoria relativităţii.

Suntem microbii existenţei la scară miniaturală,

Ne vindecăm prin eradicarea medicamentului

Numit credinţă,

Trăim în zona crepusculară, ce mare scofală,

Doar viaţa ne-o cunoaştem,

La vie c’est la vie mais ce n’est pas pour toujours…

Resemnarea este statuia de ceară.

 

Azi nu mă interesează poezia,

Am vrut să aflaţi o poveste de groază,

Realitatea este atât de dură

Şi totuşi nu m-ascund în versuri perverse.

Dacă mesajul meu a ajuns aici

înseamnă c-am mai trăit o secundă himeră.

Probabil că veţi avea un şoc,

Veţi vedea stelele mele verzi

Şi iapa galben-vânătă.

 

Se zice că în viaţă norocul ţi-l întâlneşti

O singură dată

Şi te costă o experienţă morbidă

Sau o revelaţie rebelă.

Sper pe curând, prieteni!

Sper

Pe curând…

 

După ce ai terminat poezia… ai împăturit cu grijă foile în buzunar şi te-ai rugat să ajungi acasă. Îţi era teamă că vei muri şi nu vei apuca să le arăţi şi celorlalţi mesajul tău de adio. Ai postat poezia pe Internet şi ai primit un mesaj prietenesc de la un necunoscut care semna „Pro memoria“. Astfel ai ajuns să-l cunoşti pe poetul Adrian Erbiceanu, un domn extrem de politicos şi atent care locuia în acelaşi oraş cu tine. El ţi-a sugerat, printre altele, să-ţi ştergi toate textele vulgare şi să iei legătura cu George Filip, un alt poet din Montréal.

 

A urmat primul contact cu un poet în carne şi oase. La început simţeam că este o întâlnire predestinată: doi dobrogeni născuţi în zodia berbecului care se descopereau unul pe celălalt la mii de kilometri de ţara-mamă. Îl apreciam pe George Filip pentru facilitatea de a compune versuri, dar şi pentru cele peste douăzeci de volume în care descopeream poezii cu care rezonam puternic. Am ajuns să ne vedem mai des şi am devenit buni prieteni. Am decis să-i arăt primul meu manuscris, iar el era foarte entuziasmat de calitatea lui. Îmi zicea că mă asemăn cu Rainer Maria Rilke şi credea că voi ajunge mare. Habar nu aveam cine era individul acela cu nume de femeie şi nici de unde venea. Nu aveam un bagaj poetic, nu aveam modele şi nu copiam pe nimeni. Eram un neştiutor care scria poezia exact aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă. George Filip mă încuraja să merg pe drumul meu şi să nu ţin cont de părerile chibiţilor. Un singur lucru mă ruga, să fiu mai indulgent cu mine însumi. Tot el îmi spunea că un poet adevărat, chiar dacă i se termină cerneala din toc sau i se toceşte creionul, începe să scrie direct cu degetele, jertfindu-şi sângele pe hârtie. Printre picături, îi plăcea să facă mici corecţii şi modificări în manuscrisul meu, dar negociam dur orice intervenţie.

 

Aveai impresia că vrea să-şi lase amprenta asupra creaţiilor tale, iar acest lucru îţi rănea orgoliul. Nu voiai să accepţi un alt maestru în afară de tine însuţi, însă continuai să observi cum gândeşte şi ce înţelege prin poezie. După mai multe întâlniri, credeai că îl poţi depăşi ca poet. Se întâmpla exact aşa cum îţi spunea şi tatăl tău, pe vremea când te învăţa să joci rugby: „Nu există profesor care să nu poată fi depăşit, iar pentru un părinte e cea mai mare satisfacţie…“

 

Ah, cum au mai trecut anii… Mai ieri eram un copil bălai cu ochii albaştri, iscoditor şi pus mereu pe şotii. Un pitic zburdalnic, călărind ponei de piatră, alergând după fete ca să le sperie sau să le muşte. Dar, când trebuia să fac pe băiatul cuminte, părinţii mă puneau să recit „Mama lui Ştefan cel Mare“ de Bolintineanu. Râdeau de fiecare dată cu poftă când spuneam „vântul fuflă lece, lănile mă dol…“ Mai târziu, tata m-a învăţat să fac primele pase cu mingea de rugby şi primele fente. Tot el m-a învăţat să joc şah, tenis de câmp şi tenis de masă. M-a dus şi la bazinul din Parcul Pionierilor, dar îmi era frică de apa adâncă. Când am mers la mare, mi-a dat o lecţie pe care n-o voi uita toată viaţa. M-a purtat pe umeri zeci de metri în larg, apoi m-a lăsat să înot de unul singur, strigând din spatele meu. Câte guri de apă sărată am luat până să ajung la mal! Şi la rugby tot aşa se purta cu mine. La fiecare meci pe care-l jucam, mă asista de pe margine, iar când primeam mingea începea să ţipe „Du-teee! Du-teee!”, neoprindu-se până când nu marcam eseu. Cred că îmi era frică mai mult de gura lui decât de adversari. Aşa era el, genul de părinte dur, care voia să-mi ofere o educaţie spartană. Şi nu accepta compromisuri. Mama era complet diferită; un vraci miraculos care mă oblojea cu vorbe calde şi mă răsfăţa cu mângâieri fine…

 

Cum ai sărbătorit ziua de naştere când ai împlinit treizeci de ani?

 

Întrucât mă aflam pentru prima oară singur cu ocazia zilei mele de naştere, am hotărât să organizez o mică petrecere la care să-mi invit cei mai buni prieteni, dar şi câţiva dintre colegii şi clienţii de la serviciu cu care mă înţelegeam foarte bine. Am ascultat muzică românească şi franţuzească, am servit aperitive şi băuturi alcoolice, am fumat trabucuri şi am vorbit despre viaţa noastră cea de toate zilele. M-am simţit excelent în compania acelor oameni cu care aveam o legătură mai specială şi, pentru o clipă, uitasem de suferinţele mele. Am primit cadouri neaşteptat de frumoase, unul dintre ele fiind un bilet la concertul formaţiei Therion. Nici familia şi rudele mele nu mă uitaseră. Mama îmi trimisese prin poştă un tricou Nike, alături de o înregistrare video în care mă încurajau cu toţii, urându-mi sănătate şi gânduri de bine...

 

După plecarea în Canada, ţi-ai revăzut părinţii la sfârşitul anului 2005, la prima revenire în România.

 

După ce m-am întâlnit la Bucureşti cu Gaby şi Angela, plătindu-mi totodată datoria, am plecat spre Constanţa. În prezenţa părinţilor mei retrăiam cele mai frumoase amintiri dar, în acelaşi timp, trebuia să fac faţă şi schimbărilor de sănătate prin care trecea tata. Parkinsonul era nemilos, dar el nu se lăsa. Muncea în continuare la grădină şi juca şah cu pensionarii în parcul Tăbăcărie. Când era vreme urâtă, stătea acasă şi se juca cu micul şah electronic pe care i-l trimisesem din Canada. Am fost şi eu odată cu el în parc, deoarece voia să mă prezinte celorlalţi prieteni ai săi. De la bun început am fost surprins de pasiunea oamenilor de acolo pentru jocul de şah, dat fiind faptul că îşi puneau tablele de carton peste gardul viu şi stăteau ore în şir în picioare, îndurând frigul iernii. Deseori tata venea îngheţat acasă, dar era nespus de fericit pentru că îi bătea pe cei mai buni dintre „adversari” săi. Cât de mult m-a impresionat când şi-a tăiat vârfurile degetelor de la mănuşi, numai ca să poată muta piesele fără să le dărâme. Am jucat şi eu câteva partide cu el, dar boala îi slăbise puterea de concentrare şi nu mai juca la nivelul din urmă cu câţiva ani. Faţă de partidele de pe vremea când eram copil şi tata mă mai lăsa să câştig, de data aceasta eu am fost cel care a greşit subtil pentru a încheia meciurile la egalitate. Lui tata îi plăcea să fie mereu activ şi mergea mult pe jos, aşa cum îi indicase şi doctorul. În afară de plimbările până la grădină şi munca de acolo, se ducea şi la stadionul de rugby, când juca Farul, sau la biserica Sf. Mina pentru a se ruga. Cam asta era viaţa lui, iar eu nu puteam să-i fiu alături decât de la distanţă, încurajându-l constant la telefon.

 

Te-ai întors la Montréal împietrit de durere. Erai asemenea unei statui cu faţa la Est. 

 

dragă mamă,

tu ştii că te privesc

de fiecare dată când soarele răsare?

pui streaşină palma la ochi peste hotare

aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare

 

la mine-n această cămară

vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii

aceştia-mi sunt profeţii care-mi vestesc că astă-seară

va curge sânge-n călimară

şi eu pe mine mă voi spovedi:

 

serait-ce la fin du monde aujourd’hui?

 

dragă mamă, nu ţi-am spus

de când s-a aprobat decesul ca probă olimpică

m-am angajat la o fabrică de carne de tun

şi tot încerc să îi dau un upercut sorţii

m-am apucat serios de băutură şi tutun

îmbolnăvit de farmecele poeziei

delirului şi stratului de fum

şi arde dorul cu flacără de candelă

şi corpul mi-este scrum

nici durerea nu mă mai iubeşte

a obosit de-atâta drum prin spitale, mă urăşte

 

trăiesc într-o lume în care totul se repetă

se pare că nimănui nu-i pasă de a mea stare

şi mă întreb, temut că-n infinit mă voi topi:

 

puis-je mourir aujourd’hui?

 

dragă mamă,

de când am aflat că nu sunt singur la părinţi

că mai am un frate pe care nu l-am văzut niciodată

am înţeles că, în sfârşit, pot fi şi eu alintat

de dragul meu tată

drept băiatul cel mic

aşa am reînceput să desenez avioane cu degetele

pe ferestrele aburite

aici este ger

aş fi preferat să fie un înger

care să mă sărute pe frunte

numai el poate fi mereu şi pretutindeni

în pământ sau în cer

fratele meu cel mai mare

 

dragă mamă,

la tine se rezumă universul cuvintelor

şi cea mai frumoasă dedicaţie pe care ţi-o pot face

nu este această poezie

pe care nici nu o pot numi poezie

ci doar o stare care se repetă

de fericire sau tristeţe când mă gândesc

la singurul cuvânt ce-mi vine-n minte

„mamă“

 

dragă mamă,

tu ştii că te privesc

de fiecare dată când soarele răsare?

pui streaşină palma la ochi peste hotare

aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare

 

Jocul de rugby te-a ajutat să rezişti mai bine în acele condiţii, dar chiar şi atunci când călătoreai cu echipa prin provincia Québec, dorul de România te copleşea şi-ţi imaginai…

 

aceeaşi sâmbătă însorită, porumbul cu plete cărunte

răsfirate de sufletul tumultuos al sfântului Laurenţiu,

lunecau pe asfaltul şoselei umbre dreptunghiulare,

semănau cu Dacii 1300 sau dacii luptând

cu legiunile romane,

mirosul de bălegar îmi aducea aminte de-acasă,

de viaţa la ţară.

 

papura se unduia valuri-valuri,

îmi imaginam cum mulinez, de la mii de kilometri,

crapul cu ale sale mustăţi întinse peste mări şi oceane,

Dunărea mă mângâia cu braţele prinse

de umerii Polului Nord.

 

cu cât mă apropiam mai mult de Atlantic

mirosea a ciorbă de peşte,

probabil lipovenii îşi întinseseră plasele meridionale

până la aurora boreală,

fumând Carpaţi prin Apalaşi sau prin Kahnawake,

vorbind mohawk,

îndulcindu-şi borşul cu sirop de arţar,

pronunţând cu accent rusesc

cabane à sucre.

 

aceeaşi sâmbătă însorită

în care o Românie atât de mică

exploda în inimile noastre de sportivi,

Stejarii pregătiţi să cucerească

reduta Québec-ului,

am învins…

 

priveam cerul oftând, norii îi atingeam cu degetele

desenând avioane,

când eşti singur, înconjurat de străini, Dumnezeu

este mai aproape de tine,

sunt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă

pe alte continente,

aş vrea să zbor deasupra Tomisului

lingându-mi sarea de pe răni,

sărutându-l pe Ovidius pe frunte,

scrijelind o poezie de dor.

 

surprind acest prezent ciudat

transpus în megapixelii unei singure dimensiuni,

trecutul, o megaiubire, m-a transformat

 într-un megaloman,

de fapt este o suferinţă fără margini,

sufletul îmi este un gheţar,

trăiesc în cuaternar.

 

ce ştii, tu, cum lupt cu morile de vânt arctic

ce-mi cristalizează amintirea,

biciuindu-mi faţa lacrimile îngheţate,

odată fierbinţi de fericire?

 

te-ai gândit vreodată la patria ta

ca la un cimitir de cuvinte pierdute?

printre atâtea limbi covârşitoare

devii o limbă mută,

te îmbeţi cu sentimente singulare

între patru pereţi.

 

sunt regele gândurilor de iubire imposibilă

metamorfozate în versuri,

Snowdon, muntele pe care m-am căţărat

spânzurându-mă de Lună.

 

Aşa ai devenit regele Snowdon.  Coroana din staţia de metrou şi tronul din Hampstead Tower erau acum ale tale, dar îţi lipsea Regina, chiar dacă Alexandra încă mai bântuia prin poeziile tale…

 

Pe Alexandra ajunsesem să o iubesc mai mult ca înainte, dar ea devenise superlativul fiinţei pe care o cunoscusem, o femeie imaginară, ideală şi fără defecte.

 

Ai decis să îi dedici cartea ta de debut, Delirium tremens, cu speranţa că ea, autentica, va înţelege cândva cât a însemnat pentru tine…

 

încă mă îmbată mireasma ta pe nesfârşita alee

prinsă de coama vântului

te iei la întrecere cu norii

în timp ce copacii se dezbracă

şi fac dragoste

pe covorul de frunze

 

lângă tine liniştea turbează

închizi ochii şi se aprind lumânările

nenăscute dorinţe tăinuiesc într-un zâmbet

te sărut la colţul gurii

petale sunt buzele tale

orice atingere este o pildă

despre iubire

 

boboci înfloresc pe cămaşa de noapte

încă te doresc de parcă nu te-aş fi avut niciodată

îmi revin amintiri din altă viaţă

mă întreb de ce îţi face timpul mătănii

iar eu îmbătrânesc

dansând cu fantome

 

sunt noctambul pe nesfârşita Cale Lactee

ploaia aplaudă la fereastră

când îţi scuturi

din părul tău cârlionţ

azalee

 

Cei din anturajul tău aveau altă părere despre ea. George Filip te-a întrebat la un moment dat: „Cum de a reuşit moldoveanca aia micuţă cât un sfert de om să te joace pe degete?“

 

Până la urmă am avut ce învăţa din acea experienţă, dar Alexandra nu era singurul motiv care mă inspira. Totul era poezie. Nu trebuia decât să fiu foarte atent la detalii şi să scriu. Chiar şi atunci când mergeam pe stradă, versuri înspăimântătoare, care nu se înscriau pe coordonatele acestei lumi, îmi ieşeau singure din gură, fără să-mi dau seama de unde provin.

 

Erai ispitit de întuneric şi coborai adânc în abis, încercând să fecundezi tenebrele cu lumina ta interioară. Nu aveai pe ce să-ţi notezi versurile şi le repetai pentru a le ţine minte. Apoi ţi-ai dat seama că le poţi înregistra pe telefonul mobil.

 

Şi pietre, aud pietre crăpând de jale seacă,

Şi liniştea aşterne la tâmple promoroacă,

Şi bântuie-o stihie prin colţurile nopţii,

Şi morţii sunt cu viii şi viii sunt cu morţii.

 

Şi câinii-şi muşcă limba şi limba li se-nnoadă,

Sunt javre hămesite ce şuieră din coadă,

Şi corbii se adună, având la îndemână

Cadavre aburinde, căzute într-o rână.

 

Şi sângele e negru şi sângele încheagă,

Şi moartea-i viguroasă şi viaţa este bleagă,

Şi viermii se îndoapă din leşuri putrezite,

Şi porţi spre izbăvire ce straşnic sunt păzite.

 

Alteori simţeai că trăieşti un blestem între două lumi. În loc să te adaptezi societăţii canadiene, erai urmărit de amintiri, de boli sau de viitorul sumbru al exilului…

 

Exil în camera obscură,

Acolo unde timpul static

Încremeneşte o figură,

Sfârşitul unui enigmatic.

 

Exil în camera de gardă,

Înconjurat de reci halate,

Lumina-ncepe brusc să ardă,

Pupila-n ochiul stâng se zbate.

 

Exil în maximul pericol,

Globule albe decedate,

De la magnific la ridicol

Te-aruncă dulcile păcate.

 

Exil în camera de veghe,

Exil în starea hibernală,

Exil la miile de leghe,

Exil în groapa comunală.

 

…dar cel mai frumos şi înălţător sentiment era acela când tot ce priveai şi atingeai devenea poezie. Cel mai mult te inspirau dimineţile, când…

 

Drumul spre muncă este o binecuvântare

La fiecare pas te opreşti şi admiri

O minune care înainte ţi se părea

O banalitate

 

Vorbeşti cu arborii, cu păsările, cu melcii

Cu Soarele, cu maşinile, cu ferestrele, cu reclamele

Cu pământul, cu iarba

Cu biserica

Vorbeşti cu Dumnezeul

Din tine şi El

Îţi răspunde

Poeme

 

Ai ajuns să uiţi cine eşti

Pe ce lume trăieşti

La ce staţie de metrou trebuie să cobori

Vorbeşti de unul singur la telefon

Ajungi să te îndrăgosteşti de un ordinator

 

Probabil, nu ştiu,

Asta înseamnă să fii poet

Sau cel puţin un mic

Nebun…

 

Te inspirau chiar şi visele… Nu poţi uita noaptea aceea când visul tău se oprea şi continua din acelaşi loc. Între reprizele de somn îţi spuneam să scrii pe bileţele, ca nu cumva să uiţi până dimineaţă…

 

blonda avea părul lins, cărare, şi ochii

luminiş în pădure

voiam s-o îmbrăţişez, dar merita mai mult de atât

stăteam locului să nu mă fure

să ascult cum zâmbeşte

şi-mi spune fără cuvinte

o poveste scrisă cu mult înainte

 

era blajin chipul său cel rotund

îmi spunea părul să nu-l tund

s-aştept să vină iarăşi primăvara 

să fim acoperiţi de frunze

şi să foşnească săruturi purtate de vânt

 

să ne iubim ca doi vlăstari

înmugurind copiii mari

să ne iubim şi să ne strângem tandru de tulpini

şi-apoi să prindem rădăcini

 

aş fi vrut să o cred, măcar un cuvânt

pune-ţi o dorinţă, mi-a spus, şi-ţi voi arăta cine sunt

 

aş vrea să fiu viforul şi să te culc la pământ

să porţi părul fără agrafă şi să plouă cu nasturi

să mă încolăcesc în jurul gâtului tău zvelt

şi pe cearşaf sufletul meu praf

să se umezească

 

e mult prea simplu, mi-a spus ea, doar atâta îmi ceri?

a întins degetele şi frunzele-au început să danseze

mister, culori, pretutindeni limbi de foc şi lumini

nu am crezut niciodată-n minuni

şi am rugat-o s-apropie

Luceafărul de Lună

 

plângeam şi blonda cu părul lins mă ţinea de mână

mergeam pe o cărare către luminiş

plângeam şi plâng şi-mi pare rău

ca m-am trezit dintr-un vis

din care nu m-aş trezi niciodată

 

Cu Alexandra ai mai luat legătura de câteva ori pe Messenger, dar de fiecare dată discuţiile voastre degenerau şi se terminau cu reproşuri din partea ta. După ce ai aflat că intrase într-o nouă relaţie, ai fost dezgustat. Ai întrebat-o, printre altele, dacă te-a iubit vreodată. Din răspunsul ei s-a născut singurul poem pe care l-aţi scris vreodată împreună:

 

La început am crezut că am iubit picătura…

Apoi am crezut că am urât picătura.

Am avut sentimente variate şi m-am agitat

în jurul acelei

picături o veşnicie, neştiind ce să fac.

Pentru câteva clipe, am crezut că poate deveni foc, pământ sau aer.

Am crezut atât de mult în visul meu şi mă concentram

asupra picăturii să se transforme în altceva.

A fost interesant, dar copilăresc.

Picătura de apă este o picătură de apă

în palma unui om.

Poate în para unui foc, picătura poate deveni abur,

aer sau gheaţă… lucruri minunate!

Dar eu eram doar un pui de om. Un copil.

Deci picătura a rămas mereu picătură.

Ce voia să fie şi ce trebuia să fie.

Atunci am înţeles şi am aruncat-o furioasă în ocean.

Furioasă pentru că am fost copil şi mi-am pierdut

atâta timp încercând să fac ceva ce nu reuşeam.

Să o transform. Eu… mi-am pierdut atâta timp.

Eu, în propriile mele vise şi copilării,

în care negam realitatea.

EU!!!

Poţi să fii furios pe o picătură

pentru că este o picătură!?

Nu are sens…

Am greşit, am negat realitatea, m-am minţit.

Şi am tras consecinţele.

Nu urăsc picătura.

De fapt, acum, picătura este în ocean,

nu mai am niciun sentiment pentru ea.

Am înţeles ce am greşit şi unde.

Nu am iubit niciodată picătura cu adevărat.

Am iubit focul sau pământul

care erau numai în imaginaţia mea.

De fapt picătura nici nu mă interesa.

Oceanul era plin de ele.

S-a întâmplat să fie cea din palma mea.

Pentru o secundă.

Nu mă blamez tare. De fapt, nu ştiam ce şi cum,

toată viaţa fiind doar un joc de copil.

Am aruncat picătura.

Acum ea e parte din ocean, nu şi din viaţa mea.

Iubesc oceanul, dar nu picătura în particular.

Picătura nici nu mai există.

Nu mai e nicio următoare picătură.

Şi ştii de ce?

Am luat o mână de pământ şi mi-am frecat palmele.

Mi-am frecat faţa. I-am simţit asperităţile şi tot…

După micile zgârieturi iniţiale, am văzut

că îmi place…

Îmi făcea bine.

Faţa îmi era roşie… mi-a făcut sângele să circule.

Am început să râd şi mi-am zis:

„nu se poate! Cu pământ? Cu lut?“

L-am gustat. M-am bucurat şi am simţit şi amar.

Dar bucata aia de pământ m-a făcut fericită

pentru că…

pentru că n-am văzut niciodată în ea

mai mult decât pământ!

 

Picătura se întreba în acest timp despre rolul ei.

Pe ea cine o iubea?

Oceanul?

Picătura era o lacrimă

ce trebuia să fie amestecată cu pământ.

Să fie noroi. Să ia urma unei tălpi. Să devină patimă.

Când plouă, mii de picături cad din cer suflete orfane.

Caută, caută, palme.

Când plângem plouă cu mii de picături.

Caută, caută pământ.

Când strângem în palme pământul,

acesta este umed, plin de lacrimi.

Că de nu, ar fi praf şi pulbere.

Ar trebui să iubeşti picătura

şi să-i mulţumeşti că-ţi umezeşte gura.

Ar trebui să iubeşti picătura

pentru că este parte din tine

la fel cum tu eşti parte din pământ.

Ar trebui să iubeşti picătura pentru că este oceanul

ridicat la nori şi purtat de vânt.

Ar trebui să iubeşti picătura

pentru că-ţi limpezeşte sângele

şi-ţi domoleşte focul în rărunchi.

Ar trebui să iubeşti picătura

pentru că şi picătura te-a iubit pe tine

mai mult decât un ocean, mai mult decât cerul,

mai mult decât pământul.

Mai mult decât orice a iubit vreodată un om.

O femeie de aer. O vărsătoare de picături.

Ai crezut că ai aruncat picătura?

Nu uita, izvorul e sfânt.

 

Apoi aţi continuat cu divorţul. Te întrebai cât de mult suferise ea, ţinând cont că se aruncase atât de repede în braţele altcuiva… Ai simţit nevoia de răzbunare, mintea ta punând la cale nişte planuri necurate, dar te-am rugat să laşi lucrurile aşa cum sunt deoarece, mai devreme sau mai târziu, fiecare primeşte ceea ce merită de la viaţă. Nu voiai să mă crezi şi ţi-am spus că ea urma să piardă pe cineva la care ţinea foarte mult…

 

Terifiant şi profetic gând. Dar, oricât de mult sufeream în acel moment, nu voiam ca Alexandrei să i se întâmple ceva rău. De frică, am atenţionat-o în legătură cu ceea ce aflasem, spunându-i să aibă mare grijă. Bineînţeles că nu m-a crezut pe moment, părându-i o ameninţare, însă după câteva luni tatăl ei s-a îmbolnăvit subit de cancer şi a murit. Atunci am înţeles că legile universului ne afectează pe toţi, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de faptele noastre. Totuşi nu puteam înţelege un lucru. De ce trebuia să fiu martorul tuturor acelor revelaţii şi previziuni?

 

Imediat ţi-am amintit ce m-ai rugat când ai ţinut volumul Delirium Tremens în mâini: voiai să devii cel mai mare poet în viaţă! Dar te-am avertizat: ai grijă ce-ţi doreşti, pentru o asemenea realizare există şi un preţ pe măsură…

 

Fără să iau în seamă avertismentul, am scris şi tot am scris. Ajunsesem să-mi transform toată nervozitatea şi toate supărările în energie pozitivă şi poezie. Nu mai aveam dorinţe fizice şi nu mai voiam o relaţie. Găsisem modalitatea perfectă prin care să mă schimb, să devin fluturele care iese din coconul propriei suferinţe şi închideri în sine…

 

Însă, după un an de izolare şi singurătate, ai avut şi prima ieşire în decorul iluziilor carnale…

 

Am cucerit o quebecoasă, dar după momentul de intimitate am avut cel mai oribil sentiment al decadenţei. Nu iubeam şi nu eram pregătit pentru iubire. Au urmat alte câteva luni de singurătate şi analiză, cunoscând-o apoi pe Stjepanka, o croată care era studentă la contabilitate.

 

Cu ea lucrurile au mers mai bine, deoarece era o femeie simplă, sinceră şi sensibilă. Avea o condiţie socială foarte bună şi provenea dintr-o familie de oameni dintr-o bucată. După şapte luni de zile deveniseşi practic unul de-al lor, iar cuvintele despre căsătorie începuseră să circule în mod curent. 

Sursa: Ionuţ Caragea, 23 martie 2020