« Revista ASLRQ

 

Florin Meşca - Marea visăreală

 

Capitolul VI – REVOLUŢIA DE LA SCARA 4. SAU VISUL UNUI NOU ÎNCEPUT

 

            16 decembrie 1989. Ora 16.00. Şedinţă de partid la Combinatul de Fibre Artificiale de la Chiscani – Brăila. În fine, i se împlinea dorinţa ce ţinea de peste douăzeci de ani: era primit în partid! În Partidul Comunist Român! Venise şi vremea lui!

            Era un produs al regimului. Fusese educat în spiritul dragostei de partid încă din prima zi de şcoală când, în clasa întâia, tovarăşa învăţătoare i-a ridicat pe toţi în picioare şi, privind la icoana de pe perete, au fost învăţaţi să cânte cu mândrie şi din toţi bojocii, imnul de stat: Te slăvim, Românie, pământ părintesc!...

            Fiind premiantul întâi, în clasa a II-a, a fost făcut pionier. Primul pionier al clasei! A plâns când şi-a declamat jurământul. De fericire.

            Eu, tânăr pionier al Republicii Populare Române... Jur! Jurământul faţă de patrie, popor şi partid! Demonstraţiile de 1 Mai şi 23 August care erau deschise de elevii cu cravatele roşii fluturânde la gât, la care, întotdeauna, purta, plin de mândrie, un steguleţ sau o pancartă cu vreo lozincă, ce începea, invariabil, cu Trăiască... Sau amplele manifestări de pe stadion, când devenea o părticică din numele drag al conducătorului iubit, format cu trupurile lor plăpânde, dar pioniereşti, iar la sfârşit, când se lansau spre cer sute de porumbei albi, trăia adevărate convulsii de bucurie... A fost şi preşedinte de detaşament! Învăţa bine, era liniştit şi... prin astfel de recunoaşteri, era recompensat! Dar el se visa şi mai sus, privea întotdeauna spre viitor: Fraţii noştri U.T.C.-iştii şi părinţii comuniştii... – cum suna refrenul unuia dintre cântecele patriotice preferate. La timpul cuvenit a devenit U.T.C.-ist. Şi de data aceasta a fost printre primii dintre cei acceptaţi în rândul tineretului comunist. Alte funcţii de conducere l-au aşezat în prim plan pe tânărul patriot. Lecţiile de economie politică şi cele de Constituţie a Republicii Populare Române din perioada liceului i-au asigurat şi o pregătire civică socialistă temeinică. Principiul: De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi, ca logică a împărţirii avuţiei naţionale, i se părea motorul perfect pentru înaintarea ţării pe drumul construirii societăţii socialiste, până când vom păşi triumfători spre comunism! Idealuri bine conturate prin educaţia asigurată de regim.

            Credea în Partid! Credea în idealurile şi în binefacerile comunismului! Blocuri de locuinţe, grădiniţe, şcoli şi universităţi, spitale, fabrici şi uzine... toate erau realităţi de necontestat ale socialismului. Educaţie gratuită!... În comparaţie cu toate aceste realizări, capitaliştii formau doar o clasă de... nenorociţi asupritori care exploatau truda muncitorilor pentru propria îmbogăţire şi în detrimentul celor mulţi! Muncitorii şi ţăranii, cu munca – ei, cu petrecerile prin Occidentul cel putred!

            Cu o astfel de percepţie a realităţii, era firesc să-şi dorească să devină membru de partid! Dorea (trebuia!) să-şi manifeste potenţialul creator, pentru înaintarea pe drumul dezvoltării societăţii socialiste, de acolo, din interior. Simţea că are ceva de spus în acest sens – era o datorie revoluţionară! – şi era mânat de cele mai înalte, îndrăzneţe şi curate simţăminte. Dar au apărut şi primele sincope în evoluţia tânărului comunist.

            A ratat prima admitere la facultate şi a fost luat în armată. Armată lungă, la un an şi patru luni! După parcurgerea stagiului de instrucţie obligatorie şi după depunerea jurământului de soldat în faţa drapelului tricolor, a apărut şi prima oportunitate de a deveni membru de partid. A făcut cerere dar... a fost respins! Avea prea multă carte – terminase liceul – iar indicaţiile erau precise: să fie admişi în rândul comuniştilor doar muncitorii şi ţăranii! Au fost preferaţi cei care aveau ca pregătire cel mult 8+3 – aşa cum răspundeau cu mândrie atunci când erau chestionaţi în privinţa studiilor. 8+3: adică opt clase generale la care se adăugau cele trei de profesională! Acestea trei erau cele care prezentau o foarte mare importanţă şi le bombau pieptul celor ce se considerau îndreptăţiţi la... tabla de sergent!

            A doua tentativă a avut-o în perioada studenţiei. Nu-şi pierduse deloc aplombul revoluţionar şi considera, în continuare, că poate fi mai util sistemului din interior. A semnat o nouă adeziune şi a fost din nou... respins! Necazul a venit tot din cauza studiilor! Doar că, de data aceasta, în balanţă au atârnat, decisive, restanţele din fiecare an. Deh! Nu era cel mai strălucit student! În timpul facultăţii au fost admişi doar cei cu note de 9 şi 10 şi... nu era şi cazul lui!

            Cele mai multe încercări le-a avut în perioada în care a lucrat la Şantierul Naval. Prima oară a fost respins pentru că era inginer şi trebuiau promovaţi muncitorii (iar avea prea multă carte!), a doua oară pentru că indicaţiile venite de sus dădeau prioritate femeilor, iar el era... bărbat! În fine, a treia adeziune nu i-a fost acceptată pentru că fusese clonţos la o şedinţă de sindicat în care o criticase pe şefa de compartiment ce pierdea vremea, cât era ziulica de lungă, la ţigări şi cafele, în timp ce proiectele îi zăceau pe birou, nerezolvate de luni de zile. Da, dar şefa era, nimeni alta decât... secretara de partid! Se-ncontrase cu cine nu trebuia! Ce-ar mai fi pus el degetul pe rană într-o şedinţă de partid! Cum ar mai fi dat-o, el, jos, de pe piedestalu-i preţios şi-ar fi trezit-o la realitate! Ce fel de exemplu dădea ea? Nicicum, de adevărat comunist! În schimb, visa – se auzeau zvonuri tot mai serioase că este foarte bine văzută la judeţ – să fie promovată... s-ajungă în imediata apropiere a tovarăşului prim secretar! Adică a lui... Tataia Lungu! Secretara de partid visa la Tataia Lungu iar el, tânărul şi ambiţiosul inginer, a ratat un transfer excelent la o unitate militară pe o funcţie bună şi bani frumoşi! Din cauză că nu era membru de partid! Pentru el postul mai bine plătit nu ar fi reprezentat motivul dorinţei intrării în partid, ci doar o oportunitate ratată din cauza lipsei acestei recunoaşteri politice. Regula timpului: nicăieri nu ar fi fost luată în discuţie vreo promovare profesională în lipsa calităţii de membru de partid. Oricât de valoros ar fi fost aspirantul!

            Aceasta îi era oftica cea mai mare: el, un comunist convins şi onest, nu era acceptat în marea familie revoluţionară – din care considera, că făcea parte, de drept – în schimb, era înconjurat de tot felul de membri de partid făcuţi cu forţa, aleşi pe criterii aleatorii, mulţi arivişti, carierişti politici, membri ce nu făceau deloc cinste organizaţiei şi care, chiar, reprezentau o frână în calea propăşirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate!

            Tot acest film i se derula, cu rapiditate, în minte inginerului, în timp ce-şi rostea jurământul de credinţă faţă de partid, faţă de patria socialistă. De conducătorul iubit, nu se mai punea problema… de multă vreme îl considera dus! Un nod i se puse în gât: nu mai reuşea să-şi termine jurământul. Câteva lacrimi începură să i se prelingă pe obrajii de bărbat. Solemnitatea momentului se dovedi că nu-l marcase numai pe el: chiar şi în vocea secretarului de partid al marii platforme chimice se putea sesiza un uşor tremur, când şi-a rostit cuvântul final şi a transmis mesajul din partea Comitetului Judeţean de Partid.

            - Băi, aiuritule! – i-a aruncat pe jumătate în dispreţ, pe jumătate în derâdere unul dintre colegii de birou – tu nu vezi ce se întâmplă la Timişoara? Mor oamenii pe străzi şi ţie îţi arde să te faci membru de partid?

            - Aiurit eşti tu, băi, c-ai ajuns să crezi toate minciunile de la Europa Liberă! – replică proaspătul uns.

            Nu-i păsa de spusele celorlalţi. Chiar îi dispreţuia. Niciunul dintre ei nu devenise membru de partid din convingere, ci toţi îşi urmăriseră doar propriile interese de parvenire. Din pricina asta mergeau toate atât de prost în România! Ţara nu se baza pe adevăraţii comunişti – aşa cum era el! – ci pe astfel de oameni, fără conştiinţă revoluţionară! Cum să se construiască socialismul? Cum să se înainteze spre comunism? Şi mai ales: cu cine?

            În ce îi priveşte pe cei de la Europa Liberă, demult încetase să le mai acorde credibilitate. De multă vreme nu-şi mai încorda auzul pentru a asculta, cu urechea lipită de difuzorul radio-ului, ştirile şi comentariile lor. A trăit o mare dezamăgire atunci când a sesizat în vocea comentatorilor liberi satisfacţia la fiecare veste proastă primită din ţară, despre ţară. În tonul lor recunoştea o replică de pricea, din jocurile copilăriei: - Ai văzut ? Ţi-am spus eu?.../ Şi ce dacă? – gândea inginerul acum. Şi ce dacă cei de dincolo aveau dreptate? Cine, ce le dădea dreptul să ne trateze de sus, dispreţuitor? Iar şocul cel mai mare l-a avut atunci când, în urma unei ratări a naţionalei de fotbal la calificările pentru un campionat mondial, iar ţara se găsea într-un fel de doliu autoimpus – era unul din rarele momente de solidaritate naţională – a recunoscut în glasul comentatorului acelaşi: - Ai văzut? Ţi-am spus eu?... Se bucura că naţionala României a ratat calificarea! Pentru că el era acolo şi nu aici! Pentru că naţionala era de aici şi nu de acolo! - Aşa vă trebuie! – era concluzia nespusă a comentatorului.

            Era firesc să nu creadă gogoriţele cu Timişoara! Auzi la ei: morţi! Cine ştie ce o fi spus popa ăla în biserica lui reformată de ăştia i-au tradus vorbele în invitaţie la revoltă? Au transformat o mână de credincioşi nemulţumiţi într-o masă revoluţionară. Şi colegii mei creduli – idioţii! – se uită lacomi în gura ălora de la Europa Liberă! – gândea fericitul aspirant la carnetul roşu.

            - Băi, dacă nu ştiaţi, comunistul nostru şi-a luat trei zile din concediu, să înveţe statutul! – făcuse mişto de el, în gura mare, acelaşi coleg de birou.

            Ei, da! Ca să poată fi, într-adevăr, de folos partidului, trebuia să cunoască foarte bine atât statutul, cât şi programul. Doar în cunoştinţă de cauză se poate acţiona corect! Doar însuşindu-şi temeinic această veritabilă constituţie a partidului, îi putea contra cu armele potrivite pe profitorii regimului! Nu considera că făcuse un sacrificiu nejustificat sau... nedemn, luându-şi cele trei zile de concediu!

            - Pe 26 decembrie, la ora 12.00 să vă prezentaţi la judeţeană, să vă ridicaţi carnetul de partid! O să vi se mai pună şi acolo câteva întrebări. Felicitări, tovarăşe!

            Gata! Devenise membru de partid! Putea spune că este fericit! În fine, i se recunoscuseră şi lui meritele!

 

            21 decembrie 1989. Platforma Combinatului de Fibre Artificiale de la Chiscani – Brăila. Biroul Reparaţii din cadrul Serviciului Mecano-Energetic. O încăpere destul de strâmtă pentru cei opt ingineri ce se ocupau de coordonarea programelor de reparaţii ale utilajelor şi instalaţiilor din combinat. Sfârşit de an. Fuseseră finalizate – cel puţin pe hârtie – cam toate lucrările şi toţi se gândeau deja la Crăciun, la cele două zilele libere de Revelion... Nu-i mai băteau la cap nici constructorii, care, de asemenea, încheiaseră socotelile pe 1989. În plus, explodase evenimentul acesta de la Timişoara şi, pe şoptite, se comentau ultimele ştiri venite din Banat, via Europa Liberă. Cu o zi în urmă, Ceauşescu revenise, val-vârtej, din Iran şi a şi apărut seara la TV asigurându-i pe români că se vor lua toate măsurile necesare păstrării ordinii în ţară şi, la nevoie, se va instaura chiar starea de necesitate. La momente excepţionale – măsuri excepţionale! La Bucureşti, convocase, în Piaţa Palatului, o mare de oameni – muncitori de la principalele întreprinderi din capitală – pentru a înfiera, în cadrul unui miting, încercarea de destabilizare de la Timişoara şi a anunţa, întreaga ţară, despre măsurile convenite în cadrul C.P.Ex. în vederea revenirii la normalitate. Aşa că, toţi inginerii de la Reparaţii erau cu urechile ciulite la ceea ce se transmitea la radio de la marea adunare. Bineînţeles, comentariile sarcastice sau răutăcioase, enunţate când mai şoptit – cu frică – când mai vocal – dar prudent! – nu lipseau.

            - Băi, vezi că tocmai ţi-a promis Ceauşescu că-i mai dă douăzeci şi cinci de lei fiică-tii la alocaţie!

            - Du-te, băi… – îi răspunse, înciudat, colegului său răutăcios. Multe replici acide i se înghesuiau pe limbă, atât de usturătoare că l-ar fi rănit şi pe el de le-ar fi dat drumul. Cum să răspunzi răutăţilor unor ignoranţi? Să-i trimită la plimbare? I-a trimis.

            - Îţi mai dă şi ţie ceva la leafă, bă! – nu se lăsă primul.

            Era singurul presat de treabă. Pentru el închiderea de an era întotdeauna o cursă contratimp. Trebuia să raporteze finalizarea cu succes a planului de reparaţii capitale şi, ca de fiecare dată, rămâneau multe fonduri nefolosite. Iar acest lucru nu era permis: într-o astfel de situaţie nefericită, în anul următor, Combinatul, prin intermediul Serviciului Financiar, nu ar mai fi obţinut din partea Băncii Naţionale fonduri la un nivel comparabil. Doar pentru reparaţiile capitale exista această stricteţe! Devenise un obicei ca, la sfârşit de an, să devină dintr-o dată, toţi, foarte darnici cu terţii (aşa erau numiţi generic executanţii externi angajaţi pentru diversele lucrări) şi să le semneze situaţii de plată în avans sau pentru lucrări executate necorespunzător, numai să fie folosite fondurile avute la dispoziţie. După ce se semna tot ce era de semnat (adevărate pomeni), el, cel care răspundea de reparaţiile capitale, se muta pentru mai multe zile la Contabilitate unde, într-o entuziastă conivenţă, lua la mână situaţiile de plată de la reparaţiile curente de anvergură şi le transforma în reparaţii capitale. Era foarte simplu: se tăiau cu pixul două litere: RC (reparaţie curentă), semnătura colegului său de dedesubt şi adăuga alături RK (reparaţie capitală) şi semnătura sa! O mai adăuga şi şeful de la Contabilitate pe a lui... Cu un pix cu roşu se rezolva imediat! Era un fals grosolan! Atât tehnic, cât şi financiar. Tehnic, pentru că obiectivul asupra căruia se aplica o astfel de ajustare devenea nou şi nu mai putea intra într-un alt program de reparaţie capitală decât după parcurgerea unui nou ciclu tehnologic. Teoretic; practic... nimeni nu verifica nimic! Financiar... era o adevărată deturnare de fonduri! De ordinul zecilor de milioane! Sau a sutelor?! Nu mai ştia nici el. Dar nu ducea nimic la el acasă, cum îl asiguraseră toţi şefii, inclusiv directoarea economică – o femeie rigidă şi demnă de toată încrederea! – ci era o practică veche de când combinatul.

            Pentru el mai exista un motiv determinant care-i motiva acţiunile: a doua zi, urma să-şi înceapă concediul de odihnă pe anul în curs şi nu avea niciun chef să fie chemat de acasă pentru cine ştie ce lucrări restante. Din acest motiv, în ziua de 21 decembrie, a fost într-un permanent du-te-vino între cele două birouri: Reparaţii şi Contabilitate. La abordările miştocăreşti ale colegilor nu avea nici timpul şi nici dispoziţia să reacţioneze. Pentru el, lucrurile erau cât se poate de clare: forţele duşmănoase, perturbatoare (agenturili străine) se foloseau de un popă oarecare în încercarea de a destabiliza România socialistă.

 

            22. decembrie 1989. Puţin după ora 12.00. (Exultă Procurorul! De când aştepta el clipa aceasta! Venise momentul său de glorie: juraţii urmau să analizeze cea mai gravă culpă – adulterul!)

            - A fugit Ceauşescu! A fugit tiranul!...

            Propoziţii neobişnuite se auzeau dinspre tranzistorul de la bucătărie. Fraze întrerupte la jumătate, zgomote... Ceva strecurat printre urale şi huiduieli, voci amestecate ce interveneau una peste cealaltă...

            - A fugit tiranul!...

            - Huooooooo!...

            Bărbatul, aflat deasupra, ciuli urechile la sunetele ce veneau dinspre bucătărie. Îi era greu să înţeleagă ceva… şi el, şi femeia se aflau, în chiar momentul proclamaţiunii, complet goi, transpiraţi, trudind cu responsabilitate la programul politic al naturii, unicul lipsit de directive.

            - Au fugit trădătorii!...

            - Uraaaaaaa!...

            Uneori, vocile deveneau clare şi frazele coerente:

            - Stimaţi ascultători! Tiranii au fost alungaţi! În această zi, unică pentru ţara noastră, pentru istoria noastră, doresc să-mi cer iertare pentru toate neadevărurile...

            - Am scăpat de Ceauşeşti!...

            - O mulţime entuziastă de oameni este adunată în Piaţa...

            Intervenţiile erau exaltate. Era evident că vorbitorii îşi smulgeau unul altuia microfonul, în dorinţa de a-şi striga bucuria, acum când, în fine, aveau dreptul la ea. La un moment dat, i s-a părut că cineva a pronunţat şi cuvântul revoluţie...

            - Măi, fato, se pare că-i groasă! Ce tot zic ăştia de tiran? Chiar o fi fugit Ceauşescu?!

            Au sărit amândoi odată din pat şi, aşa cum i-a surprins momentul istoric, s-au dus la bucătărie să dea aparatul mai tare:

            - Huoooooo!...

            - Jos tiranii!...

            - Huoooooo!...

            - Eu plec! Nu mai stau! Şi-aşa trebuia să mă întâlnesc cu nevas-

tă-mea la Gina...

            - Fugi! S-ar putea să pice şi omul meu din moment în moment!

            Da, aşa fusese scris să înceapă revoluţia pentru el. Printr-o escapadă. Se pare că doar o revoluţie putea să-l trezească din inerţia credulităţii. Îi revenea în minte, cu aproximaţie, un citat din cartea de istorie (nu mai era sigur nici de cine l-a spus – să fi fost Lenin? Sau Ceauşescu?): La vremuri excepţionale, măsuri excepţionale! – ăsta i-a fost şi lui declicul: revoluţie afară, revoluţie şi într-un dormitor. Şi, cu siguranţă, în multe alte dormitoare ale României Socialiste. Dar... cine stătea atunci să facă inventarul disputelor de alcov? Da, revolta populară

l-a surprins la o doamnă la care, uneori, îşi găsea un refugiu vinovat pentru cele bărbăteşti, dar şi pentru o clipă de fericire furată... doar pentru ei doi. În ascunzătoarea lor, se estompau, preţ de câteva clipe afurisit de grăbite, toate amărăciunile vieţii gri de zi cu zi, a celei în care matricea lumii lor înguste îi forţa să se zbată pentru supravieţuire. Era un fel de uzurpator de trup şi de suflet. Acum se impunea o evadare rapidă.

            Bărbatul coborî îngrijorat scările şi ieşi în stradă precipitat. Trebuia să se îndepărteze cât mai repede de locul faptei; gândul că ar fi putut să dea nas în nas cu bărbatul ei, nu era unul tocmai confortabil! Voia să evite un dialog de genul: - Salut!/- Salut!/- Ce faci? Ai fost pe la noi?/- Mda!... Am fost pe la voi... Şi-apoi? Ce naiba i-ar mai spune? Că a fugit tiranul şi el?... El, ce?

            Era un început de iarnă destul de cuminte. Ninsese în urmă cu câteva zile, dar a fost suficientă doar o uşoară creştere a temperaturii pentru a face ca albul imaculat să fie rapid înlocuit de o întreagă gamă de gri-uri. Gri însemna umezeală, mocirlă, noroi, mohoreală şi în peisaj, şi pe chipurile oamenilor, şi în sufletele lor... Dar cum bărbatul tocmai părăsise căldura exotică a cuibuşorului de nebunii – frigurile gri nu existau. Pentru actualizare şi-a folosit resursele interioare cele mai subtile pentru înlăturarea ecourilor pleziriste  care, încă, mai  încercau, să-l domine. (Doar că, de acestă dată, sub influenţa ultimelor ştiri, sosite pe calea undelor, sufletul său era deschis noutăţilor absolute cărora, spera, chiar, să le găsească confirmarea.)

            Actualizarea s-a produs, rapid, pe calea ineditului deplin. Radioul se manifesta total diferit de cum se obişnuia… străbăteau pe calea undelor ştiri de o noutate absolută.

            Noutăţi absolute se manifestau, chiar şi în stradă! De cum a ieşit din scara blocului, ceva extraordinar i-a sărit în ochi, l-a şocat de-a binelea: oamenii îşi zâmbeau! Oamenii îşi zâmbeau pe stradă! Se salutau fără a se cunoaşte, îşi făceau semne prieteneşti, îşi vorbeau! Necunoscuţii îşi vorbeau pe stradă! Iar această deschidere a inimilor făcea ca şi chipurile lor să capete o frumuseţe nefirească, o frumuseţe angelică care nu ţinea de fizionomie, ci de... lumina ochilor. Da! Le străluceau ochii! Oamenii erau frumoşi, oamenii deveniseră asemenea îngerilor pentru că... FUGISE TIRANUL!

            - Vedeţi că la alimentara de la capătul lui 4 au băgat nechezol la liber! – şi-a completat zâmbetul cu o informaţie preţioasă un necunoscut.

            - Au băgat şi portocale! Acum vin de acolo! – o nouă informaţie îi reţinu atenţia – la fel de preţioasă! – din partea unui alt chip zâmbitor.

            Nechezol?! Portocale?! Atât de puţin timp a trecut de la fuga lui Ceauşescu şi aşa de repede au început să apară în galantarele magazinelor articolele de... lux?! – gândi proaspătul comunist în timp ce-şi grăbi ritmul paşilor spre locul indicat. După ce cumpăr nechezol şi portocale, o să intru şi pe la parfumerie. Dac-or scoate ăştia de sub tejghele şi vreun Rexona, vreun Fa, ceva?... – continuă el să-şi alimenteze singur naivele speranţe care, deja, se hârjoneau pe o rază de lună.

            - Vă rugăm să daţi doar câte două pachete! Să ne ajungă la toţi! – veni un îndemn cât se poate de politicos, dar şi complice, de undeva, din rând.

            - Este cafea destulă pentru toată lumea, dar nu se dă decât cu... măsline!... – îi replică primului, pe acelaşi ton mucalit, un altul din rând.

            - Iar portocalele, doar cu... ciocolată! – interveni şi al treilea.

            Oamenii se amuzau! Evocau experienţele nefericite din trecutul apropiat şi o făceau autoironizându-se! Aplicau chiar un fel de sadism asupra propriilor persoane! Erau momentele lor demult aşteptate, momente în care-şi permiteau luxul de a râde, de a ironiza, de a fi... subtili!

            Ce frumoase erau portocalele! Ce minunată i se părea, acum, culoarea orange şi ce parfum emiteau bulgăraşii aceia de aur de sub foiţele lor foşnitoare, subţiri şi moi! Aceleaşi foiţe pe care, în copilăria lui, le păstra cu sfinţenie, presate în vreo carte, ca permanentă aducere aminte a fructului zemos din care se... împărtăşise cândva... Până la Crăciunul următor mai avea atâta vreme de aşteptat!...

            Cât despre nechezol... Băutura aceasta cu pretenţii de cafea fusese, pe rând, când hulită, când jinduită, după cum te prindea amocul pasiunii. Iar acest amoc depindea de concentraţia de orz (nu de cafea!) din plic, de importanţa sau preţiozitatea musafirului ce-l aveai invitat la meci, de propria dispoziţie intelectuală... Dar, până şi acest produs devenise o rara avis, aşa că erai fericit dacă, la întrebarea ta mută şi plină de speranţe:

- Aveţi… –  vânzătoarea de la băcănia din colţ îţi făcea un semn afirmativ discret... Da, de data aceasta avea... tocmai ce primise marfă... - Dar să plece odată clienţii ăştia nervoşi!... – te onora, în fugă, vânzătoarea, cu atenţia-i nepreţuită!

            Intrase atât de bine în viaţa românilor acest nechezol, încât devenise ceva firesc ca, la intrarea într-o cafenea – oare cum s-ar fi numit acest stabiliment dacă şi-ar fi luat denumirea de la nechezol?! – să bea... nechezol şi nu altceva! Doamne fereşte de cafea!

            Avea chiar amintiri plăcute dintr-un trecut nu prea îndepărtat, din vremea în care lucra la Tulcea. Blocat, câte o săptămână cu echipa în inima Deltei, obişnuia să-şi înceapă ziua de muncă – după ce dădea împrăştierea muncitorilor pe punctele de lucru – cu câte-o... cafeluţă (nechezol!) preparată la ibric, pe un reşou din BCA, prin care se insera (şantieristic) o sârmă de nichelină. Cu cât sârma (rezistenţa) era mai lungă, cu atât şi furtul de curent era mai abitir. Dar cine să ţină cont la consum?! Sau de furt ?! În timpul verii se aşeza cu cana de nechezol pe marginea canalului şi o savura urmărind joaca peştilor prin apă. În zona respectivă, natura fusese crunt afectată de oameni şi de lucrările lor. Barăci paralelipipedice din tablă, vopsite cu un grund cenuşiu, fierătanii ruginite aruncate neglijent prin toate părţile, pete uriaşe de ulei şi de motorină, butoaie metalice de la combustibilii pentru tractor, resturi de hârtii, vată minerală şi alte materiale... atât pe uscat, cât şi în apă. Făcea şi el parte din acest chit al disoluţiei, aşa că nu era afectat. El, apa, peştii şi… nechezolul!

            Sâmbăta, când plecau spre casă, obişnuiau să facă un popas prin Tulcea, pentru aprovizionare. La Tulcea se mai găsea câte ceva de mâncare pentru familii! După ce vizita şi el, piaţa, îşi luase obiceiul să meargă la un bar unde se servea... cafea la nisip. În ibricul plimbat cu talent prin nisipul fierbinte, tot nechezolul era la putere! Iluzia, însă, era ameţitoare!              

 

            - Mary a spus că te aşteaptă acasă! – îi spuse Gina. A trecut pe aici, dar nu te-a mai aşteptat; i-a fost teamă să nu o prindă zavera pe străzi.

Du-te repede acasă, că este îngrijorată!

            - Bine, plec chiar acum! Ginuţo, vezi că au băgat la voi, la colţ, nechezol şi portocale! Portocalele se dau doar câte un kilogram. Du-te, poate apuci şi tu pentru Sebi!

            Gina şi soţul ei erau prietenii lor cei mai buni. Ea era medic pediatru, iar Mary, soţia lui, lucra la acelaşi dispensar, ca asistentă. Cu soţul ei, inginer chimist în combinat, era coleg. Doar că la servicii diferite. Frecventau acelaşi grup de prieteni, erau nedespărţiţi la petreceri şi revelioane. Multe nebunii făcuseră împreună, nebunii care, în timp, îi apropiaseră şi îi încurajaseră să ajungă la confidenţe care nu au fost niciodată trădate: sfaturi în vremuri grele, ajutoare de tot felul, inclusiv băneşti. Aşa au reuşit să depăşească pragul unei simple prietenii de tinereţe, bazată pe distracţii şi să construiască o prietenie adevărată, care va fi fost verificată, în timp, de vicisitudinile care aveau să urmeze.

            Trebuia să ajungă cât mai repede acasă. Autobuzele circulau cu burdufurile lăsate şi cu oamenii ciorchine pe scări. Nu se punea problema, să te apropii măcar! Nu avea rost! Mai ales că îl despărţeau, doar, două staţii de locuinţă. E adevărat: cam lungi, dar... Dar în acea zi nu era un simplu drum de întoarcere de la serviciu. Oamenii nu-şi pierduseră lumina de pe chip, continuau să se caute din priviri, îşi zâmbeau, se salutau. Ciudat, nu se zărea niciun miliţian pe străzi! De vreo două ori a zărit câte-o Dacie a miliţiei rulând în fugă... Or fi trecut şi ăştia de partea revoltaţilor? – se-ntreba bărbatul, uitându-se, îngrijorat, în toate părţile. Ajunsese la staţia următoare şi, din restaurantul în care obişnuia uneori să intre cu băieţii la câte una mică, ieşise o chelneriţă cu portretul lui Ceauşescu în braţe, pe care îl trântise, cu o explozie de satisfacţie, de trotuar. Geamul tabloului se făcuse ţăndări, fotografia se înmuiase, în zloata frământată cu râvnă sub cizmele chelneriţei, dar femeia nu avea de gând să-şi întrerupă hora bucuriei. Autobuzul a staţionat nefiresc de mult în staţie;  şoferul, deşi rezervat – protejat de reflexia geamurilor – savura neobişnuitul spectacol. Câţiva pasageri au şi renunţat la călătorie! Nimeni nu vocifera, nimeni nu comenta. Nici din maşină, nici de pe trotuar. Toată lumea participa la bucuria exultată a chelneriţei, dar nimeni nu avea curajul să intre în jocul ei. O urmăreau toţi cu un amestec de curiozitate, uimire, admiraţie şi... frică, încă multă frică!

            - Uite ce-i fac eu tiranului!  Criminalul ăsta de Ceauşescu!  Bă-

ga-l-aş...

            Femeia îşi descărca năduful în urma, cine ştie, câtor suferinţe şi umilinţe acumulate. Doar dacă se gândea la femeile care au născut copii împotriva voinţei lor sau – şi mai rău – la cele care muriseră din pricină

că-şi provocaseră singure avortul, sau la cele care înfundaseră puşcăria, dacă scăpaseră de moarte...

            Da! Femeile aveau de ce să-l urască pe Ceauşescu! Dar galantarele pe care găseai doar oţet, vodcă şi murături?... Dar frigul şi întunericul din case?...

            Toţi cei prezenţi se regăseau în revolta femeii, toţi se simţeau reprezentaţi într-un fel, fiecare avea, cel puţin, câte un motiv să se identifice cu gestul ei şi să se simtă răzbunat. Frigul, întunericul şi foamea erau motivele grosiere! Dar frica? Frica de aproapele tău, de care nu mai erai sigur dacă a rămas acelaşi partener de încredere sau te-a turnat pentru vreun banc politic? Frica de a vorbi, de a te exprima, traversând calea spre frica de a gândi… Toate acestea fuseseră inoculate în subconştient şi oamenii, fără să-şi dea seama, deveniseră nişte automate însufleţite. Îl treceau şi pe el fiorii. Era demult conştient că românii ajunseseră să-l urască pe Ceauşescu, dar nu-şi manifestau animozităţile decât în intimitatea propriului cămin, cu voce joasă, şoptită, doar... Pereţii aveau urechi, iar geamurile – ochi! S-a mai uitat, o dată, prudent, în jurul său şi s-a îndepărtat, uşor, de spectacolul picaresc în plină desfăşurare.

            - Bine că te văd, în fine, acasă! – îl întâmpină soţia, răsuflând uşurată când îl văzu intrând pe uşă.

            Nu era singură: finii lor, care locuiau un etaj mai sus, erau la ei, în faţa televizorului. A... minunii lor de televizor color ELCROM! Mary îi rugase să coboare la ei, să nu fie singură, până la venirea lui. Inspiraţi, căraseră după ei şi... o sticlă cu vin de alimentara: Dealu Mare. Vin de surcele, dar... scria vin pe sticlă? Scria! Erau în vervă:

            - Naşule, hai c-a fugit tiranul!

            - A fugit tiranul! – îl îngână inspirat şi corul demonstranţilor din stradă de la Bucureşti.

            - Finule, hai să bem!

            I-a dat această replică zâmbind… îi amintea de unul dintre bancurile interzise, unul pe care-l considera foarte bun, dar pe care se temea să-l spună pentru că, vorba ceea: cinci ani – cine spune, trei – cine ascultă!

            Venise, aşadar vremea să-l declame fără frică, renunţând la tonalităţile joase ale epocii de aur.

            - Măi, îl ştiţi, p-ăsta? – şi, fără să mai aştepte încuviinţarea cuiva, începu: Şoferul unui activist de partid, care mâna cu viteză mare printr-un sat, a călcat un porc. Activistul, într-un acces de corectitudine, l-a trimis pe şofer la gospodar, să-i plătească porcul. Acesta, după ce a aflat unde locuieşte stăpânul porcului, a bătut la poartă. În uşă a apărut o matahală de român, cu mustăţile zburlite şi cu mâinile înfipte în şolduri, vădit deranjat de la ceva important. Şoferul, ca să-l intimideze, l-a luat tare:

„- Trăiască Partidul Comunist Român!” Matahala, unul de-al lor, i-a întors-o în consecinţă: „- Trăiască tovarăşul Nicolae Ceauşescu!” Şoferul, plăcut surprins, a considerat că a venit momentul să-i dea vestea cea mare: „- A murit porcul!” La care, românul răspunse: „- Hai să bem!”

            Feţele finilor radiau. Fetiţele se jucau în legea lor; nu era convins că ele îşi dădeau seama că ceva, într-adevăr serios, se întâmpla în viaţa lor. Dar, oare, ei înţelegeau?

            A ridicat, triumfător, deasupra capului şi le-a arătat, teatral, ca pe-o ofrandă, cele două plicuri de câte o sută de grame de nechezol şi cele patru portocale.

            Putea fi considerat preţul pentru care fugiseră tiranii! Preţul pentru care, peste doar câteva zile, aveau să şi moară! Două pachete de nechezol şi patru portocale parfumate, dulci şi zemoase!

            Şi-a îmbrăţişat soţia şi a sărutat-o cu pasiune. O iubea! O iubea cu adevărat! Exceptând-o pe mama sa, soţia era unica femeie care însemna ceva pentru el, unica femeie căreia i se dedica! Probabil că a fost singura dată în viaţă când ea nu a simţit că el tocmai avusese parte de o mică... aventură... A avut norocul că se amestecaseră... emoţiile...

            Evenimentele, la Bucureşti, se derulau cu repeziciune. Televiziunea română transmitea fără încetare imagini de pe marile artere ale capitalei în care mulţimea de demonstranţi fraternizase cu armata formând o masă compactă de oameni, tancuri şi maşini, cu pancarte, cu drapele cu stema decupată, flori introduse pe ţevile automatelor, pâine... Mulţimea se mişca dezordonat, fără un rost anume, dar impulsionată de o efervescenţă revoluţionară în plină expansiune.

            - Jos Ceauşescu! – se striga într-o parte a pieţei.

            - Moarte tiranilor! – li se răspundea din celălalt capăt.

            - Tatăl nostru care ne eşti în ceruri!... – recitau în cor, pe un ton solemn, rugăciunea creştină cei din mijlocul pieţei, îngenuncheaţi în faţa unor iconiţe şi lumânărele aprinse. Era o primă realizare surprinzătoare: icoanele luaseră locul portretelor tovarăşului!

            - Armata e cu noi! Armata e cu noi! – de pe o arteră alăturată se apropia un alt grup masiv de demonstranţi. Acest Armata e cu noi! – repetat la nesfârşit de mulţime şi cu o ritmică sacadată, devenise un alt laitmotiv al victoriei şi bucuriei populare. Frăţia dintre soldaţi şi civili chiar funcţionează! – constată bărbatul.

            Alăturată unor cartofi prăjiţi şi murături, sticla de Dealu Mare s-a terminat, rapid, într-o euforie generală… Fuga tiranului i-a îndreptăţit să termine repede cu această... relicvă a trecutului trist, în care fuseseră nevoiţi să se mulţumească doar cu pseudoalimente, cu pseudocafea, cu pseudovin... De-acum vor bea doar cognac franţuzesc, doar whisky scoţian, doar vin italian, cafea braziliană şi, mai ales, vor renunţa la binecunoscutul salam cu soia!

            Evenimentele se precipitau şi la ei pe scară. Vecini, care niciodată nu le călcaseră casa, care mai mult mormăiau în barbă când era vorba să răspundă la un salut, acum sunau la uşă şi – ca cei mai buni prieteni din lume – se invitau înăuntru pentru a împărtăşi marea schimbare. Chipurile tuturor erau transfigurate de bucurie şi nu voiau să fie singuri în aceste împrejurări. Oamenii se căutau, se găseau şi formau mici grupuri în apartamente. Dac-ar vedea Ceauşescu aceste grupuleţe conspirative... – gândea gazda. Dar pentru el (pentru Ceauşescu) acum totul era prea târziu. Pe scară era un du-te-vino neobişnuit.  Descătuşarea de frică elibera energii nebănuite...

            - Vecine, ce crezi? O să intre ruşii?...

            Niciunul nu venea cu mâna goală. Unul adusese o sticlă de juma’ cu ţuică, nevastă-sa căra după ea o prăjitură, vecina de-alături fiersese un ibric cu nechezol...

            După cum dovedeau ştirile, până spre seară, devenise, evident că, avea să se desfăşoare o revoluţie adevărată, după tot tipicul. Aşa cum erau descrise, revoluţiile, în cărţile de istorie. Principiul revolut, oricum, îşi păstrează stabilitatea: se înlocuieşte ceva cu altceva….

            Au apărut şi primii lideri. Dar şi primii eroi, pentru că la Bucureşti, după ce s-a întunecat, a început să se tragă! Zburau proiectilele prin noapte, dintr-o parte în alta, trasând dâre luminoase prin întuneric cu atâta furie, încât i-a cuprins pe toţi frica şi le-a cam trecut cheful de petrecere. Îngrijorarea a luat locul euforiei. În Studioul 4 al TVR chipurile familiare ale comentatorilor care, până de curând, fuseseră instrumentele de propagandă comunistă, deveniseră, prin forţa media, noii lideri de opinie, organizatori de mase revoluţionare, cei care făceau apeluri către ţară să apere televiziunea... Alături de aceştia, pe ecrane au apărut Ion Iliescu, Petre Roman în puloverul care urma să-l facă celebru, generalii Ştefan Guşă, Nicolae Militaru, Iulian Vlad, dar şi Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Doina Cornea, Ana Blandiana...  Vidul de putere urma să fie ocupat! Atunci cred, că au zvâgnit, pentru ultima dată şi Ilie Verdeţ, şi Constantin Dăscălescu, într-o primă variantă de guvernare propusă, cea a unui comunism cu faţă umană (celebra formulă lansată de Ion Iliescu)... Doar că, de afară se auzea tot mai des şi mai puternic: JOS COMUNISMUL!

            Acea primă noapte – dar şi cele ce au urmat – a fost una albă! În principalul studio al noii Televiziuni Române Libere (TVRL) evenimentele se derulau cu repeziciune şi deveniseră dramatice. Teroriştii (da, apăruseră şi teroriştii!) au încercat să ocupe clădirea Televiziunii şi să înfrângă revoluţia! Aceştia reuşiseră să intre în clădire, focurile se auzeau tot mai clar şi mai aproape, dar comentatorii s-au baricadat în platou şi au continuat să transmită ca nişte adevăraţi eroi, ştergând, astfel, toate animozităţile legate de vechiul lor statut! În mai multe rânduri s-a oprit curentul în studio şi transmisia a fost întreruptă minute bune! Au fost momentele în care tensiunea ajunsese la paroxism. Tremurau pentru viaţa celor din studio şi se-ntrebau dacă nu cumva, la reluare, vor vedea o grămadă de cadavre în mijlocul platoului. În aceeaşi tensiune, trăiau evenimentele, toţi cei din casă! Ce grijă le purtau acelor eroi care se sacrificau pentru ca românii să fie informaţi în timp real! Sufereau atât de mult, pentru că îi aveau, permanent, în faţa ochilor, îi primiseră în casele lor. Le simţeau oboseala şi foamea ca şi când ar fi fost oboseala şi foamea proprie. Ochii le erau umflaţi de nesomn, dormeau pe apucate, pe câte-o saltea de campanie aşternută pe jos... acasă nu puteau merge, pentru că Televiziunea era asediată! Deveniseră fraţii lor şi, pentru frate, suferi! Dar eroii din stradă? Cei pe la urechile cărora şuierau gloanţele? Dar, dacă gloanţele nu şuierau numai pe la urechi?

            Nu mai aveau chef de băutură! Nici de mâncare! Şi nici veseli nu le mai ardea să fie! Revoluţia era în primejdie! Comentau istoria care se scria atunci, în direct, chiar sub ochii lor! Trebuiau să acţioneze şi ei, cumva! Trebuiau să iasă în stradă, să vadă dacă şi la ei, în oraş, revoluţia era pusă în pericol. Istoria se scria sub ochii lor şi simţeau că nu mai puteau sta cu braţele încrucişate: se vor autoriza, se vor număra printre  făuritori!

            Dintr-o dată, de-afară, s-au auzit nişte răpăieli, ca de focuri de armă! Au crezut la început că armata, euforică, lansează artificii. Dar, nu! Erau chiar focuri de mitralieră! La început, unele mai răzleţe, dar apoi altele începură să le răspundă într-un dialog fără reguli, de care ţipă mai tare şi mai mult. Rafalele de mitralieră veneau dinspre primărie, acolo unde, mai mult ca sigur, le tremurau chiloţii tuturor politrucilor aflaţi, până mai ieri, la putere. Necazul cel mare era că începuseră să se audă împuşcături şi în apropierea blocului lor, iar trasoarele luminau, din când în când, prin dreptul geamurilor lor.

            - Naşule, hai să mergem şi noi la primărie! Să fim şi noi în primele rânduri! Acum, cine ajunge primul acolo, pe baricade, devine primar! – lansă pragmatic, finul, provocarea.

            - Ce, crezi că am înnebunit? E suficient că fac pe mine de frică aici, în casă! N-am niciun chef să fiu erou! Mai ales unul împuşcat! Stau cuminte aici, cu fata şi cu soţia mea! De ele trebuie să am grijă în primul rând! Şi-apoi – îşi finaliză naşul apărarea – revoluţionarii, demult, au pus mâna pe Tataia Lungu şi pe-ai lui! Tu nu vezi ce-i la Bucureşti? Fii sigur că şi la noi au devastat totul!

            N-au dormit toată noaptea, au moţăit când şi când, pe canapea sau pe fotolii, dar când au auzit spre dimineaţă zgomotul făcut de nişte persoane grăbite pe scări, au redevenit activi... Naşul s-a repezit la vizor şi a apucat să vadă doi bărbaţi necunoscuţi urcând agitaţi scările. Amândoi cărau câte un bagaj voluminos după ei. Cine erau aceşti bărbaţi? La cine mergeau ei, la ora aceea, din noapte? Sigur, nu s-au oprit la etajul al treilea, pentru că zgomotul paşilor lor a continuat să se audă şi după aceea. Ce purtau după ei, cei doi necunoscuţi? Oare ăştia, nu erau, chiar teroriştii despre care începuse să se vorbească la televizor? Această supoziţie le-a amplificat spaima. Teroriştii nu erau doar pe ecrane, nu trăgeau doar la primărie, ci escaladau şi scara lor! Măi, să fie! Probabil că şi-au instalat vreun cuib de mitralieră la ei pe bloc!

 

            23 decembrie 1989. În jurul orei 10 dimineaţa. Fusese o noapte de veghe. Finii îşi învinseseră teama şi, după ce îi văzuseră prin vizor pe cei doi terorişti coborând scările, şi-au luat fetiţa adormită, în braţe şi s-au dus la ei acasă. Cam două ore staţionaseră teroriştii la ei pe bloc, dar n-au auzit niciun foc de armă, venit de sus. Hotărât lucru, trebuia să se ia atitudine şi să blocheze aceste guri de acces. De pe bloc, se puteau deplasa de la o scară la alta, puteau coborî treptele, aveau acces la subsoluri... Acoperişul blocului reprezenta o platformă strategică de pe care se putea observa întreaga zonă, mai ales cea industrială – chiar peste drum, era Fabrica de chibrituri! – se puteau executa trageri... Apoi, teroriştii îşi puteau pierde foarte uşor urma. Până atunci, nu-i îngrijoraseră aceste posibilităţi, dar nici teroriştii nu existaseră!

            - Mitică, tu ai cheia de la intrarea la subsol?

            - Da, domnu’ inginer! – răspunse vecinul său de la parter, care era şi instalatorul blocului.

            - Băi, Mitică! Vezi dacă mai ai ceva de rezolvat pe la subsol şi apoi sudează capacul, să nu mai poată intra nimeni, cel puţin până se termină cu teroriştii ăştia! Să bagi cordon continuu, nu sudură în puncte!

            - Gata, vecine! Chiar acu’ mă apuc de lucru! – răspunse Mitică apelului, preocupat şi el de problema teroriştilor, obsesia zilei, de altfel.

            Chestia aceasta cu vecine, o observase de mai multă vreme, era un raport invers al ierarhiilor impuse de relaţiile de serviciu. Era un bloc cu apartamente de serviciu al Şantierului Naval locuit de muncitori, de maiştri, dar şi de ingineri, şi de contabili... Apelativul vecine, părea că solidarizează, într-un fel onorabil, speţa muncitoare, în genere, a navaliştilor, în special.

            - Auzi, Mitică, azi-noapte au fost doi şi la noi pe bloc! N-ar fi rău să sudezi capacele de acces la subsol la toate scările! Iar la 4, vorbeşte cu Trandafir, să sudaţi şi uşa de la accesul pe bloc!

            Isteria începuse să lucreze! Nu avea nimeni nicio certitudine că existau, într-adevăr, teroriştii, dar el decretase, deja, că au fost noaptea trecută şi la ei pe bloc, doi. Faptul că urcaseră scările două persoane necunoscute, la o oră din noapte şi că transportau două pachete voluminoase (puşti cu lunetă, cu siguranţă!) îl determinase să dea verdictul: gata, teroriştii au ocupat puncte strategice pe blocul nostru!

            - Dom’ inginer! – interveni şi Costică în vorbă, un tip solid, musculos, măsliniu la chip şi aprig la ceartă şi băutură, tovarăş de pahar de-al lui Mitică la toate aniversările, cumetriile şi revelioanele posibile – poate ar trebui să facem de pază pe scară! Dacă intră ăştia peste noi în casă? Ne sperie copiii şi femeile!

            Avea dreptate Costică! Cine ştie cum vor evolua lucrurile şi le vine ăstora vreo idee de-a intra la noi în casă? Ne-mpuşcă doar dacă îndrăznim să respirăm în faţa lor! În ce priveşte sperietura pe care ar trage-o femeile... săraca soţie a lui Costică era şi aşa speriată rău în urma bătăilor ce le încasa periodic chiar de la bărbat’su, când acesta se întrecea cu paharele şi-o alunga din casă.

            - Băi, Costică, tu ai dreptate! Cu riscul de-a petrece Crăciunul şi revelionul pe scări, dar trebuie să luăm măsuri! Să vorbim cu toţi vecinii să facem de pază de cum se-ntunecă afară.  

            - Da, dom’ inginer! Ne înarmăm fiecare cu ce poate: cu cuţite, topoare, făcăleţe... care ce are şi păzim să nu intre niciun necunoscut pe scară, fără să-l luăm noi întâi la întrebări.

            - Poate-ar trebui, măi, Costică, să mergem peste drum la fabrică, să cerem arme de la ofiţerul grupei de pază de-acolo! Cu o armă în mână, chiar că am putea apăra scara!

            - Vecine – interveni şi Mitică care, între timp, scosese aparatul de sudură din casă – ar trebui să facem şi-o verificare prin unele apartamente! Ştiţi că băiatul tovarăşului D., Iulian, studiază la Securitate, Edi de la 2 este şi el la o şcoală specială... şi nici de vecinul Ion de la 4 nu am o părere foarte bună... Nu a dat pe-acasă de câteva luni! Ştim noi pe unde umblă ăştia?

            Avea dreptate, Mitică! Iulică era, el, un băiat bun, dar... învaţă la Securitate, nu? Ce-o fi pritocind el pe-acolo? Cum i-or fi sucit ăia minţile? Dacă apartamentul părinţilor lui devine un cuib de terorişti? Sau la 2, sau la 4, unde nu s-a observat nicio mişcare în cele două apartamente de atâtea luni?

            - Băi, Mitică, ai uitat că acum suntem toţi domni? Gata cu tovărăşia! Tiranul a fugit!

            - Gata, vecine! Nu ştiam că sunt şi eu... domn! – îşi făcu mustăcind, autocritica, Mitică.

            - Domnu’ Costică – se adresă el, în zeflemea, partenerului de pahar – n-ai vrea mata să redevii muncitor şi să mă ajuţi niţel la lucrarea asta antitero?

            - Măi, băieţi! – îi întoarse vecinul la ultima sa dilemă – poate-ar trebui să verificăm toate apartamentele, inclusiv pe ale noastre! Aşa nu o să se mai supere nimeni, iar noi o să ne facem treaba! Ne uităm cu atenţie peste tot, chiar şi pe sub paturi!

            - Mergem şi cu-o sticlă de vin după noi! – plusă Mitică, mai în glumă, mai în serios, trăgând cu coada ochiului la prietenul de pahar care, de felul lui, era un tip mai taciturn.

            - Băi, Mitică, acum nu-i de joacă! – i-o reteză acesta, furios, amicului său.

            Costică se făcuse şi mai negru la faţă. Era un familist sobru, extrem de gelos pe soţia sa şi cred că înnebunea numai la gândul că cineva ar putea să atenteze la onoarea-i de familist – vorba lu’ nenea Iancu. Gelozia lui bolnăvicioasă era şi motivul pentru care, din când în când, îi aplica corecţii corporale bietei sale soţii. Aproape toate beţiile lui se terminau cu scandaluri, pe care, dintr-o nemotivată discreţie, nu le oprea nimeni; în plus, într-un final, el se liniştea, se căia, îi cerea iertare sinceră soţiei molestate, era iertat şi... toate reveneau pe un făgaş normal. Fusese o femeie frumoasă nevastă-sa, dar violenţele casnice, periodice, o dezechilibraseră psihic. A ajuns clienta spitalului de specialitate şi, în timp, s-a buhăit de atâtea medicamente, iar frumuseţea i-a pălit.

            - Lăsaţi cearta, nu-i vremea acum! – i-a... temperat inginerul. Ar fi indicat ca, la aceste verificări ale apartamentelor, să avem şi un soldat cu noi. Solicităm ofiţerului să ne dea un soldat cu arma. Dacă dăm peste vreun terorist?

            - Bine ziceţi, dom’ inginer! – se-ntoarse spre vecinul său Costică, încântat de această soluţie completă şi care asigura garanţii suplimentare de linişte atât familiei lui, cât şi celorlalţi de pe scara lor.

            - Băi, Costică, m-ajuţi sau nu? – îl luă la întrebări Mitică, puţin mai aplicat acţiunilor de muncitor decât amicul său.

            Mitică, în comparaţie cu vecinul său cel taciturn, era un tip jovial şi, atunci când îl întâlneai prin zonă, trebuia să faci eforturi pentru a scăpa de dispoziţia lui de a comenta ultimele zvonuri, ultimele bârfe. El era un băutor vesel, în sensul că apela regulat la licorile bahice, dar acestea nu-i trezeau sentimente războinice ci, din contră! Era o minune că Mitică mai era treaz! De altfel, doar dimineaţa, la prima oră, aveai şansa să-l găseşti bun de muncă, pentru vreo lucrare prin casă. Bun meseriaş dacă te bazai pe el doar până pe la 11.00. În rest... - Lăsaţi pe mâine! – răspundea rugător apelurilor soţia sa, căutând clemenţa în ochii vecinului, atunci când îl căuta, înnebunit, vreunul, pentru cine ştie ce chiuvetă sau WC înfundat.

            - Nu vă pot da arme pentru paza scării! – le-a tăiat scurt elanul revoluţionar ofiţerul însărcinat cu siguranţa Fabricii de chibrituri. Este consemn: nu am voie să înstrăinez armament! Dar e bună ideea cu paza scării! Organizaţi-vă dumneavoastră acest serviciu cu forţele proprii şi, dacă apare ceva suspect, avertizaţi-ne şi noi venim imediat!

            - Dar pentru verificarea apartamentelor ne puteţi da un soldat înarmat? – insistă, încă plin de speranţe, inginerul.

            - Vă dau un soldat cu arma, dar fără muniţie la el!

            - Dar, domnu’ maior!...

            - Nimeni nu o să ştie că nu are arma încărcată! – a scurtat discuţia, maiorul.

            Nu avea niciun rost să insiste. Maiorul era ferm pe poziţie. El lucra doar la ordin, nu şi la rugăminţi! Trebuiau să se mulţumească cu puţinul permis.

            Peste ani, inginerului avea să-i fie jenă de acţiunea de-atunci. Formaseră o comisie din vreo patru inşi: el, Costică, Mitică, plus soldatul cu arma... cu arma. Dar a fost o acţiune colectivă. Toată lumea de pe scară era în cunoştinţă de cauză şi de acord cu demersul lor şi-i întâmpinau, toţi, încântaţi nevoie mare, că au posibilitatea de a îndepărta orice suspiciune în ceea ce-i priveşte. Le puneau toată casa la dispoziţie, îi serveau chiar cu câte-o prăjitură sau cu un pahar de vin – mergea şi-un vin, se aflau doar în ajunul Crăciunului! – doar cei vizaţi nu ştiau nimic: stăteau închişi şi speriaţi în casele lor, bănuind ceva, erau ca mielul înfricoşat în aşteptarea ritualului sacrificial. De la un apartament la altul, alaiul de vecini curioşi şi binedispuşi se mărea.

            - Ţi-a venit rândul, vecine! – o luau cu gura pe dinainte gălăgioşii din spatele membrilor comisiei.

            - Scoate teroriştii de sub pat şi nu o să păţeşti nimic! – declanşau alţii hohotele de râs ale tuturor, ridicând câte-o sticlă de vin deasupra capului.

            Chiar dacă cercetarea apartamentelor se făcea cu acordul tuturor şi într-o oarecare veselie, membrii comisiei îşi făceau datoria conştiincios, din dorinţa de a îndepărta orice urmă de suspiciune. Intrau în toate camerele – se uitau şi sub pat! – în baie, în bucătărie, cercetau dulapurile... Soldatul îşi făcea şi el datoria – era la ordin! – şi-i urma peste tot, afişând o atitudine rigidă, dar şi puţin jenată. Era, oare, măcar el în acel moment, conştient de mascarada cu pretenţie de revoluţie la care era obligat să ia parte? Dar dacă ar fi dat şi peste nişte terorişti? Cu arma lui de panoplie... Bine că n-au dat! S-ar fi scăpat, toţi, pe ei! (Costică… poate, nu!)

            - Domnule D., vă rugăm să ne scuzaţi dar, din însărcinarea Comitetului Revoluţionar al Blocului, verificăm toate apartamentele, să vedem dacă nu sunt terorişti ascunşi! Niciun apartament nu o să scape de acest control! Şi armata e cu noi! – îşi încheie şeful comisiei prezentarea, împingându-l pe soldat în faţă.

            Ce pompos suna:  Comitetul Revoluţionar al Blocului!  Încăpea

şi-un acronim: C.R.B.!… Cât de pompos-ameninţător suna pentru cei doi soţi pensionari, care tremurau, acum, în faţa acelei comisii speciale, cu impresionantă titulatură!

            Galeria din spate amuţise. Toţi urmăreau cu atenţie, cum se desfăşura misiunea oficială a comisiei. Nimeni nu mai râdea, vinul nu mai defila pe deasupra capetelor, toţi erau numai ochi şi urechi.

            - Poftiţi, intraţi, făceţi-vă treaba! – îi îndemnă, pălind, domnul D.

            Lângă el, soţia sa, încerca un zâmbet, vizibil forţat.

            Ca şi cei care-i controlau acum, şi cei doi soţi lucrau în Şantierul Naval. Doar că domnul D. lucra la Cadre, iar fiul lor era student la Securitate! Cât trebuie să fi suferit aceşti doi oameni pentru că îşi iubeau fiul şi îşi dădeau seama în acel moment că acesta făcuse o alegere – poate şi la sfatul lor neinspirat – complet nefericită!

            În afara televizorului deschis la ştirile revoluţiei în direct, n-au găsit nimic demn de reţinut în apartamentul securiştilor. Dar, până la sfârşitul serviciului de pază pe scări, la care toţi vecinii au subscris benevol, mereu a fost cineva care, cu un topor sau un cuţit în mână, a stat cu ochii pe uşa apartamentului vizat. Dar nici nu a mai deschis nimeni în acea perioadă uşa cu pricina. De aceeaşi vigilenţă s-a dat dovadă şi în cazul celorlalte două apartamente suspecte, la care, însă, nu le-a răspuns nimeni.

 

            Seara de Crăciun 1989. Ceauşeştii fuseseră prinşi. Erau... ţinuţi la păstrare pe undeva, într-o unitate militară de la Târgovişte. Toată lumea aştepta cu sufletul la gură marele proces al siniştrilor. Toţi îi urau, toţi îi voiau pedepsiţi. Moarte tiranilor! – era sloganul zilei. La Bucureşti se trăgea de zor, şi ziua, şi noaptea. De pe blocuri, din apartamentele conspirative, din stradă. Trăgeau teroriştii – încă nu fusese niciunul identificat! – trăgea şi armata, în vreme ce Securitatea se închisese în unităţi şi declarase că trece de partea revoluţiei şi se subordonează armatei. S-a tras asupra balconului de unde primii revoluţionari ai ţării se adresau poporului, Biblioteca Centrală Universitară a fost incendiată... Întreaga planetă era cu ochii pe România! Bucureştenii reuşiseră să apere Televiziunea Română Liberă împotriva unor clamate atacuri teroriste şi aceasta a avut, astfel, posibilitatea de a transmite non stop desfăşurarea evenimentelor. În Televiziune nimeni nu era rănit, dar străzile Bucureştiului fuseseră stropite de sângele martirilor eroi. Victimele erau cu miile, după cum se anunţa permanent la radio şi TV. Era firească setea de răzbunare, nimeni nu se îndoia că tiranii trebuiau să moară.

            Un scenariu similar se desfăşura în mai toate oraşele mari ale ţării şi nici Brăila nu fusese ocolită de tragedii. Şi aici vâjâiau gloanţele, zi şi noapte. Mai în rafale, mai rătăcite, cert era că fiecare avea motiv să se teamă de traiectoria nebună a vreunui glonţ rătăcit. Pereţii exteriori ai blocului lor păstrau primele semne evidente ale gloanţelor răzleţe.

            În timpul zilei, după ce a mai cumpărat câte ceva de-ale gurii – magazinele erau deschise! – într-un moment de respiro aparent, inginerul a trecut din curiozitate şi pe la Casa Albă – aşa cum era poreclită clădirea primăriei în toate marile oraşe ale României socialiste. Căuta din priviri semnele luptelor armate care se făcuseră auzite în ajun. Căuta urme de gloanţe pe pereţii clădirilor, spărturi de geamuri, pete de sânge pe asfalt... Casa Albă era însemnată bine! Situată peste drum de ea, frumoasa şi impunătoarea Casă a Agronomului, clădire de patrimoniu, prezenta, parcă, şi mai multe răni provocate de cartuşele ce se înfipseseră în pereţii ei străvechi. Vizibilitatea găurilor, făcute de gloanţe în pereţii clădirii, era accentuată de urmele de fum din jurul lor. La fel de vizibile erau şi pe clădirea telefoanelor! Or fi fost terorişti ascunşi la etajele superioare? – se întreba inginerul căutând să treacă neobservat prin mulţime, să nu atragă, în niciun fel, atenţia asupra sa. Gărzile patriotice, nou formate, acţionau emoţional: întâi te bumbăceau bine dacă nu le plăceau privirea ta şi abia apoi se lămureau dacă eşti sau nu terorist, dacă eşti simpatizant sau nu al revoluţiei. Două TAB-uri erau plasate strategic de o parte şi de alta a pieţei pe care o formau cele trei mari clădiri. Circulau tot fel zvonuri despre incidente nefericite. Printre altele se spunea că, în ajun, gărzile trăseseră din plin asupra unui autoturism care nu oprise la semnul lor, îl ciuruiseră bine, iar şoferul murise pe loc. Mai târziu s-a aflat că cel de la volan era medic şi mergea grăbit, călcând toate regulile de circulaţie, la o urgenţă. Aceiaşi brăileni care în ziua declanşării revoluţiei îşi zâmbeau cu dărnicie, acum se studiau suspicios, pe sub sprâncene, cu teama de a nu fi greşit percepuţi, de a nu fi confundaţi cu vreun securist ori politruc. Ziarul local Înainte îşi încetase apariţia şi, în locul lui, se împărţeau gratuit nişte foi volante – numite Libertatea – cu apeluri la luptă, cu apeluri pentru apărarea revoluţiei, cu liste ale primilor martiri ai Brăilei...

            Oamenii oraşului nu se mai manifestau la fel, erau dominaţi, diferit, de evenimentele în plină desfăşurare şi, mai ales, de efectele acestora.

            Pe feţele multora se citea, cu uşurinţă, fericirea deplină resimţită în urma eliberării neaşteptate de constrângerile unui sistem discreţionar. Majoritatea lor erau tinerii, cei pentru care libertatea se traducea nu numai prin mâncare, căldură, lumină, salarii mari şi muncă puţină, dar şi paşapoarte, concedii în străinătate, muzică străină, acces la cărţi şi reviste occidentale, ce mai, aventura în toată splendoarea sa!…

            Alţii se bucurau doar cu jumătate de măsură, ca şi el. Nu putea să nu se gândească la destule disfuncţiuni pe care le-ar putea genera schimbarea… Avea familie de întreţinut, îl îngrijora siguranţa unui serviciu care, într-o piaţă de muncă liberă, putea fi pierdut... O revoluţie înseamnă răsturnarea a foarte multor ierarhii! Dacă aceste noi ierarhii îşi vor aminti că el a vrut să devină comunist în timp ce alţii mureau pe străzi la Timişoara?

            În fine, ar mai fi fost o a treia categorie, a celor care aveau motive zdravene să stea ascunşi, cei care făcuseră parte din sistemul de conducere comunist, cei care se bucuraseră de toate sinecurile vremii. Aceştia erau activiştii de partid, securiştii şi miliţienii. Şi… colaboratorii!...

            Inginerul s-a convins că trăiau, într-adevăr, o revoluţie, dar că vremurile tulburi erau departe de a fi trecut, iar prudenţa îi cerea să se întoarcă, degrabă, acasă, la soţia şi fiica lui.

 

            - Ascultaţi voi la mine: pe Ceauşescu nu-l apucă Anul Nou! Poate nici Crăciunul!

            Avusese dreptate socru-său! Încă de la începutul lui decembrie îi profeţise căderea. Erau şi finii lor atunci la ei. Socru-său le adusese o oaie pentru cârnaţii de Crăciun şi se întinseseră la poveşti şi, bineînţeles, la un vin fiert.

            - Ştii mata că o să pice Ceauşescu! – i-a întors-o el atunci, iritat.

            Nici el nu-l mai iubea demult pe Ceauşescu, dar socru-său le purta o ură maladivă comuniştilor. Nu-i putea suporta defel! Era un tip gospodar, întreprinzător şi ştia să facă bani prin muncă, dar pentru acţiunile lui ce ar fi fost considerate corecte, aducătoare de profit şi fireşti într-un sistem capitalist, comuniştii l-ar fi băgat la puşcărie. Chiar şi oaia pe care o sacrificase din mica sa turmă, turmă pe care o întreţinea prin munca, timpul şi banii lui, o adusese în oraş, cu frică. Frică de autorităţi. Motivul? Dacă

i-ar fi controlat miliţienii Dacia la intrarea în oraş – în preajma sărbătorilor de Paşti sau Crăciun, organele puneau filtre la marginea oraşului, filtre la care controlau toate autoturismele, nu de arme sau droguri, ci de... miei, oi, porci, păsări, vin... – şi i-ar fi găsit oaia sacrificată în portbagaj, i-ar fi confiscat animalul şi i-ar fi încheiat proces verbal de trimitere în judecată. De parcă ar fi fost oaie braconată! Atunci era vorba doar de o oaie, dar mai urma să treacă şi hopul cu porcul în ajunul Crăciunului... Cum să nu se îmbolnăvească omul de inimă? Aceste emoţii intense aveau să-i şi scurteze prematur viaţa.

            - O să ne mai vedem noi şi o să mai vorbim! N-au intrat zilele în sac! – a încheiat socru-său discuţia observându-i enervarea şi neîncrederea. 

            Va trebui să-i dea dreptate socrului său. Şi de băut. Dar nu-i părea rău. Şi el îi ura pe Ceauşeşti. Se bucura că fuseseră prinşi şi abia aştepta să fie judecaţi şi condamnaţi. Moarte tiranilor! Da! Pentru toate câte pătimise poporul acesta, din cauza lor, meritau să moară! Pentru frigul şi întunericul din case, pentru galantarele goale din magazine, pentru copiii din clasele primare, trimişi la munci agricole până toamna târziu, pentru toţi morţii de la Timişoara, şi de la Bucureşti, şi din toată ţara, pentru acestă violentă suspiciune pe care a simţit-o azi, dar şi pentru imensa neputinţă care o gestionează, da – meritau să moară!

            Fără să vrea, emoţia care-l stăpânea se transformase într-o satisfacţie morbidă, doar gândindu-se la aşteptata judecată revoluţionară căreia dictatorii vor trebui să se supună… Da – moarte Ceauşeştilor! Ce uşor îi era să urască!

            Da, ura, singura trăire intensă şi reală, de pân-atunci, l-a determinat să creadă în altceva… În primul rând, l-a eliberat de mândria peceristă, de mai deunăzi… ura faţă de conducător i-a permis accesul, la început timid, în gruparea celor care îl urau pe Ceauşescu, dar care detestau, în egală măsură, şi comunismul, şi principiile egalitariste… – erau şi din aceştia… – ura îl făcea solidar şi cu scepticii, şi cu moderaţii, şi cu liberalii.

 

            Cei doi vecini, simpaticii cheflii, Mitică şi Costică sudaseră toate capacele de acces la subsol şi pe bloc. Primiseră ajutor şi de la ceilalţi vecini, locatarii celorlalte scări care, la rândul lor, copiaseră modelul de organizare a pazei de noapte şi a controlului oficial, revoluţionar, în apartamente. De cum s-a înnoptat, bărbaţii şi-au făcut apariţia la slujba de pază pe scară. Erau toţi înarmaţi, care cu un cuţit, care cu o toporişcă, care cu o lopată... Fiecare, cu ce avea prin casă şi în funcţie de inspiraţie. Nu a fost necesară nicio programare, simţul răspunderii faţă de securitatea scării devenise foarte dezvoltat, iar securitatea scării asigura şi liniştea propriilor familii. La mai toate apartamentele, uşile fuseseră lăsate deschise pentru a menţine legătura cu toţi cei dinăuntru şi cu toate evenimente transmise la televizor.

            Între timp, se formase Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.) al cărui prim preşedinte fusese ales Ion Iliescu, recunoscut ca fiind un vechi şi aprig oponent al lui Ceauşescu. Întreaga suflare de pe scară a aplaudat această alegere. Alta mai bună nici că se putea! Mai mult, pentru a fi şi mai convinşi că ne-am procopsit cu cel mai de soi conducător, am fost informaţi că noul ales era foarte bun prieten cu Gorbaciov, fapt care ne-ar fi asigurat sprijinul militar imediat – şi dezinteresat! – al fraţilor ruşi de la Răsărit, în cazul în care revoluţia ar fi fost în pericol! Un telefon prietenesc – al noului preşedinte emanat – ar fi fost suficient pentru ca prietenii noştri să ne salveze, din nou, de la pierzanie. O mai făcuseră şi prin ‘45... Frontul începuse să ia primele decizii cu valoare de legi, iar muritorii din faţa televizoarelor erau entuziasmaţi, chiar dacă nu le înţelegeau prea bine esenţa. Ce tare a fost când, pe un ton triumfător, de parcă s-ar fi descoperit din nou America, s-a anunţat la televizor că s-au deschis graniţele! Ce tare a fost! Ce impresie a făcut românilor! Fraţilor, de-acum putem ieşi când vrem din ţară! Da, dar nimeni nu se gândea, că astfel, vor ieşi şi teroriştii – oare... chiar, or fi existat?! – sau că vor intra alte contingente nu tocmai prietenoase... cine ştie… era perioada scenaritei, un fel de molimă provenită dintr-o veche şi lungă dezinformare combinată cu o informare supertrofică, de emisii non-stop. În privinţa graniţelor, pentru ei, românii de rând, va mai curge multă apă pe Dunăre, până le vor putea părăsi.

            Atmosfera belicoasă a paznicilor revoluţiei de la scara numărul patru a blocului era diluată de mirosul familiar de cozonaci proaspeţi, care umpluse întregul palier. Doar era Crăciunul!

            - La mulţi ani, vecine!

            - La mulţi ani, vecine!

            Treceau, într-adevăr, printr-o revoluţie, dar nu puteau ignora nici Crăciunul! Cu toate ale lui: brad împodobit, cadouri pentru cei dragi – mai ales pentru cei mici – dulciuri, sarmale, friptură de purcel, cârnaţi, ţuică şi, bineînţeles, vin! Vin roşu precum sângele Domnului!

            - Hai noroc, vecine!

            - Hai noroc!

            Cuţitele, topoarele şi toate celelalte tipuri de arme casnice fuseseră aşezate cu grijă alături. La îndemână! Nu de alta, dar dacă ar fi apărut vreun terorist...

            Nici nevestele nu s-au lăsat mai prejos. Împărtăşind aceeaşi îngrijorare cu a soţilor lor, îi răsplăteau pe aceştia – meritau, dragii de ei! – cu câte o porţie de sarmale aburinde, sau cu câte o friptură la cuptor, ori nişte cârnăciori ce-ţi mutau nasul din loc cu aromele lor îmbietoare de usturoi, cimbru şi alte alea – deh! – secretele bucătăriei... Cât timp se îndestulau bărbaţii, soţiile preluau rolul de paznici vigilenţi şi supravegheau cu atenţie obiectivele strategice avute în sarcină, în timp ce, cu delicateţe, le mai băgau C.R.B.-iştilor, în gură şi câte un castravecior murat. Să nu li se aplece! Toată lumea servea pe toată lumea, plus ghiftuiala de-acasă… Asimilaseră atmosfera dedicată energiilor revolute, uneia dedicate Crăciunului!

            - Bune sarmale aţi făcut, vecină!

            - Mulţumesc, vecine! Mai sunt! Dacă-ţi plac aşa de mult...

            La aşa exces de politeţe, mai rămânea să-şi facă şi cu ochiul!

            - Ia gustaţi şi din cârnăciorii mei!

            - Mmmmm! Ce bunătate! Vecine, acum mai dă şi mata un pahar de vin!

            - Vine băiatu’!  

            - Vecine, nu uita! Să fii cu ochii-n patru pe uşa de la apartamentu’ şase!

            - Se poate, vecine? Numai acolo casc ochii!

            Căsca ochii, într-adevăr, dar la cârnaţi. Majoritatea erau concentraţi pe scările dintre parter şi etajul întâi. De altfel, aici era şi punctul nevralgic. Atâta vreme cât accesul pe bloc fusese blocat... Fiind astfel adunaţi, şi masa comună de Crăciun a fost uşor de organizat. Circulau sarmalele, fripturile, cârnaţii şi murăturile... mai ceva ca la restaurant!

            - Băi Costică! Tu te-ai gândit vreodată cum ar trebui procedat, în cazul în care ar apărea vreun terorist şi-ar vrea să intre la noi pe scară?

            - Cum să intre, dom’ inginer? Păi, ce-i aici? Sat fără câini? Până să se dumirească el, îi şi crăp scăfârlia cu toporişca asta! Ce, aici el face legea?

            - Bravo, Costică! El cu pistolul, noi – cu toporişca! Îl doborâm noi până la urmă!

            Inginerul era, cu adevărat, îngrijorat de o astfel de eventualitate. Îi studia discret pe vecinii săi şi – iertat fie-i păcatul neîncrederii! – gândea că toţi ar zbughi-o speriaţi în casele lor şi s-ar încuia urgent pe dinăuntru. Costică ar fi fost, probabil, sigurul care, în mândria lui de bărbat vânjos, ar fi sărit la gâtul invadatorului. Poate l-ar fi urmat şi Mitică. Poate. În rest, casnicele, contabilii şi inginerii (adică şi el) s-ar fi scăpat pe ei de frică. Îi scuza şi îşi găsea scuză... frica este omenească...

            - Vecine, noi nu mai bem nimic?

            - Mai bem, vecine! Nevastă, ia mai adu o sticlă la băieţi!

            - Au anunţat că în noaptea asta o să-l judece pe Ceauşescu!

            - Mai dă-l încolo de nenorocit! Ce, când tremuram de frig în casă şi ăla micu’ îşi făcea lecţiile la lumânare, îl interesa pe el de noi? N-are decât să crape, din partea mea!

            - Sau când mâncam salam cu soia! Şi ăla cu suta de grame! Aşa-i trebuie nemernicului!

            - Vede-i-aş în ţeapa lui... Ţepeş!

            - Nevastă, dacă tot o să stăm aici la noapte, ce-ar fi să faci tu o oală mare cu nechezol?

            - Pardon, vecine! Mai vorbim de nechezol pe-aici? Astăzi bem cafea! Eu fac cinste! Tocmai m-am procopsit cu un sac de cafea adevărată de la vapor!

            Ăsta era tâmplarul de la 4. Apoi continuă, menţinând ştacheta laudativă la acelaşi nivel, dar ceva mai şoptit:

            - Le-am meşterit băieţilor, de la vapor, nişte ascunzători faine prin cabine... şi... pac – cafeaua!

            Apoi, tare:

            - Femeie!

            Nevastă-sa, care între timp strânsese farfuriile şi tacâmurile murdare, a şi luat-o din loc, ascultătoare, să execute nepronunţata comandă venită din partea unui revoluţionar viteaz, bărbatul ei, care, acum, ajunsese şef mare.

            - Vecine! – coborî tâmplarul iar vocea, ştiu că mata nu fumezi dar, dacă ţi-e poftă de vreun whisky sau vreo cafea bună...

            - Mulţumesc, vecine! Chiar m-aş bucura dacă ai putea să mă omeneşti cu aşa ceva. Şi, dacă vrei, pot să-ţi aduc şi eu nişte hârtie, nişte celofan sau clor de la combinat! Întrajutorare reciprocă, nu?

            - Se poate, vecine?! Nici nu încape discuţie!

            ... Atmosfera tensionată a revoluţiei se diluase complet. Armele zăceau uitate care încotro, sprijinite de pereţi sau părăsite pe mozaicul scărilor. La putere erau ţuica, vinul şi frăţia dintre vecini. Nimeni nu mai ştia care-i este paharul şi nici nu mai ţinea cont de numărul lor. Din când în când, pentru legalizarea familiarităţii, fiecare făcea câte-o vizită la budă. Mai trăgeau şi câte-o ocheadă la televizor pentru ultimele ştiri. Dar se întorceau, de fiecare dată, conştiincioşi, la serviciul obştesc – nimeni nu s-a dat bătut în acea noapte! A lucrat, din plin şi zvonistica, de vreme ce niciun terorist nu a îndrăznit să se apropie de un teritoriu atât de straşnic păzit. Păi, ar fi dat de toporişca lui Costică! Pe scări, împrăştiate dezordonat, pahare de toate felurile, stăteau martori drepţi (sau răsturnaţi) ai efortului colectiv al unei nopţi de pomină: noaptea hotărâtoare a revoluţiei române şi noaptea de Crăciun.

            - Ce facem, vecine, mai stăm? S-a luminat afară!

            - Mai stăm, vecine! Dacă vin teroriştii tocmai acum?

            - Da’ ştii că zici bine, vecine? Nevastă! Ia mai adu o sticlă din ăla bunu’de la ţară!

            A fost, probabil, cel mai emoţionant şi palpitant Crăciun, sărbătorit, vreodată, de vecinii de la scara patru. Şi, aşa cum Domnul Iisus i-a învăţat, în acea noapte toţi şi-au amintit că pot şi trebuie să se aibă ca fraţii, să-şi împartă bucatele şi băutura, să nu neglijeze  suferinţa aproapelui şi să fie uniţi la vremuri de restrişte.

 

            - Ascultaţi voi, la mine: pe Ceauşescu nu-l apucă Anul Nou! Poate nici Crăciunul! – spusese nu cu mult timp în urmă socrul său. O parte din Crăciun a apucat-o, totuşi. Bine că nu pariase.

 

            - Pe 26 decembrie, la ora 12.00 să vă prezentaţi la judeţeană, să vă ridicaţi carnetul! – îi transmisese secretarul de partid al platformei Combinatului Chimic. Inginerul surâse. Curat revoluționar. Intrase în ilegalitate.

 

            O ceață ciudată învăluia diminețile orașului, de parcă începutul noii ere se străduia să-și ascundă infirmitatea. Un vag matinal, pe care inginerul, incapabil să înțeleagă diferențele consensuale, îl percepea tot mai mult. În jurul său, echipa – adică, naşul, finul şi-un prieten – colporta futurologic în bloc:              

            - Măi, ştiţi voi care-i visul meu în acest moment?

            Naşul şi finul aşteptau, puţin plictisiţi şi neinteresaţi, cu vinul fiert, aburind în căni, să audă ce mai debitează prietenul lor cu chef de vorbă:

            - Aştept să trăiesc vremurile în care cozile mari de la alimentara se vor muta la chioşcurile de ziare!

            - ...?!

            - Băi, voi chiar nu vă daţi seama?! Asta se va întâmpla când vor pica comuniştii! Când Ceauşescu nu va mai fi!      

            - ...?!

            - La alimentara nu vor mai fi cozi, pentru că se vor găsi de toate...

            - ...?!

            - ... iar la chioşcuri vor fi cozi la ziare pentru că lumea va fi curioasă să citească la liber despre marile procese ale comuniştilor şi ale Ceauşeştilor!...

            - Fugi, băi, de-aici! Tu chiar visezi!

 

            Groază, durere, neputinţă. Două împușcături successive îi făcură să amuțească. Le urmă un țipăt prelung de femeie și revoluționarii de la scara 4 au paralizat la unison. Zgomotele păreau propagate din dreapta… – scara 2 sau 3. Inginerul se ridică convulsionat de mai multe îndoieli și o cutremurătoare certitudine: în apropiere, s-a întâmplat o nenorocire! Oricât de incredibil i-ar fi părut, un om a fost, fără doar și poate, împușcat. Țipătul acela încărcat de groază, durere și neputință…

            Ieși, în drum, cu o viteză de coșmar… fulgurant. I-a şi revenit în minte o veche obsesie de-a lui, în care avea impresia că ceva inform și rău îl urmărește, iar el fugea îngrozit până când, istovit, îngenunchea, într-un înspăimântat abandon; se trezea, de fiecare dată, obosit, frustrat și fără soluții.

            A fugit și acum, în visul indecis de ceața acelui decembrie târziu… fugea, ghidat de instinctele acustice educate politehnic… cine știe, dacă nu, înspre ceea ce ar fi putut însemna întâlnirea cu o viziune fără chip… Câțiva trecători se opriseră în dreptul scării 3. Din câteva salturi a ajuns… Din nou, un țipăt sfâșietor străpunse toate betoanele. Etajul 4. N-avea cum să se-nșele. O forță nouă l-a împins până sus, fără să simtă nicio urmă de oboseală. Pe palierul de la 4, un borcan cu murături se spărsese în sacoșa bărbatului care zăcea fără suflare, cum mai spun și-n zilele noastre reporterii teve, ca și cum moartea în sine, fără metaforele sale, nu ar face doi bani. Zeama de la murături începuse să dilueze o baltă de lichid vâscos, rubiniu, pornită dinspre ceafa bărbatului a cărui căciulă de nutrie și cojoc din piele întoarsă de oaie îl făcuseră demn de glonțul antitero. Deasupra lui, alternănd strigătele pline de durere cu vorbe abia șoptite, o femeie. Cu mâinile năclăite de sânge, își acoperea și își descoperea fața, într-o stranie succesiune, amestecând, aproape ritualic, sângele bărbatului ei împușcat, cu lacrimi și urme de fard… În doar câteva secunde, se construise, cu incredibilă claritate, postura perfect autentică a unei eroine antice, într-o scenă de maximă intensitate tragică, la care, la fel de incredibil, el era singurul asistent. Ușile de pe acel palier, ca și cele pe lângă care trecuse, erau ferecate ca și buzele sale, încastrate într-un sistem total înțepenit… O scenă într-o scenă, spațiul invers al unei realități din care, acum, se decupa pătratul mut al chepengului de la ultimul etaj. Cineva, ceva, o forţă malefică îl deschisese. Cine? Nu asta era prioritatea momentului. Nu își amintea câtă vreme a stat agățat de stupefacția acelor clipe și, probabil, nici nu conta. La urma-urmei, în viguroasa desfășurare revolută, moartea unui om este, doar, o întâmplare. Este repede transferat la „fapt divers” de chiar rapiditatea succesiunii evenimentelor. Nu e o tragedie antică, nu o dramă universală. O întâmplare. Atât! A coborât scările, cu aceeași inexplicabilă viteză care pusese stăpânire pe el și la urcare, de parcă timpul și spațiul se topiseră într-o micro-unitate necunoscută, fără chip… De ce? La ce se gândea? Care era acţiunea ce-o voia declanşa? Nici el nu ştia. Acţionase sub impulsul inconştientului. Pe alee, în dreptul scării 3, tocmai voiau să intre trei dintre vecinii săi, zăpăciţi, vădit înspăimântați de eventuala apropiere a centrului revoluționar productiv, cum definise inginerul, mai în glumă, mai în serios focarele de luptă. Da, erau oameni de treabă, vecinii lui…

            - Dacă vă puteți imagina: niciun individ de pe scara asta nu a deschis ușa să vadă ce se întâmplă! A fost împușcat un om… tocmai l-am văzut… împușcat în ceafă… nevastă-sa e devastată… nebună de durere… – turui, cu demnitate şi răvăşit, dar contrariat de inerţia fricii manifestate de vecinii mortului, inginerul.

            - Haideți, fraților să vedem ce putem face – se auzi vocea unuia dintre revoluţionari.

            Urcară toți, gălăgioși, împroșcând cu înjurături bine asezonate toată suflarea de poltroni din spatele ușilor închise, dovedind, în hărmălaia lor, că le pasă, că sunt puternici, că sunt bărbați adevărați, nu ca alții ascunși pe sub paturi, înfricoșați ca niște iepuri, șoareci și alte târșeloase… în loc să ajute, să cerceteze, să vadă, să înțeleagă… aşa cum făceau ei.

            Inginerul, şi el, se simțea invadat de empatii masculine, cetățenești, adevărate… ei, da!

Au ajuns la etajul morții, cât ai zice pește. Scena rămăsese, aproape, aceeași. Pentru câteva clipe, au încremenit. O imobilitate care însemna, pentru fiecare dintre ei, ceva diferit dar și ceva comun. Erau toți, martori ai unei transformări traversate de atâta stranietate, încât părea imposibil să se poată face un racord, imediat, la realitatea cea nouă. Bărbații s-au organizat ad-hoc. Cineva a sunat la salvare și poliție, un vecin a desprins-o de victimă, cu neașteptată gingășie, pe tânăra soție a celui ucis, altul s-a postat lângă bărbatul împușcat, ca nu cumva să fie mişcat din poziția în care îl surprinsese, într-un anonimat viclean, moartea. Inginerul remarcă fața tinerei femei, descoperind-o frumoasă. Un personaj de poveste, observă, inocent, inginerul. Și totuși, lipsea ceva sau, mai degrabă, ceva fusese dislocat, de-acolo, de unde știa el că este: inconturbabila lui dorință impură, apărută, oricând și oriunde, nu se mai manifesta… în locul ei se instalase o duioșie revoltată. Curios.

S-au întors la scara 4, după ce a venit o salvare, o salvare cu doctoriță, cu asistent, dotată cu toate cele de trebuinţă, adică: trusa de prim ajutor și, desigur, altele, neştiute de ei. Proaspăta văduvă părea în siguranță, iar întâmplarea cu împușcături își găsise explicația, încă de la început. Chepengul de la ultimul etaj, rămas deschis, făcuse posibilă grozăvia… Cum să te descurci în zorii democrației, decât pe… bâjbâite?… Cine, ce să vadă? Acel Fără-chip coșmaresc s-a legitimat ca Realitate. Mai precis, o anume realitate. Realitatea este ca atmosfera, gândi rapid, inginerul… straturi, în echilibru… dacă unul este redus, suprimat sau, chiar, în exces, apar efectele… cu, sau fără chip… Cât de mult i-a trebuit să nu înțeleagă și cât de puțin, să înțeleagă!

- Ia spune-ne, inginerule, cum te cheamă, de fapt? – întrebă nea Vasile, când reveniră în dispozitivul lor de apărare. Ceilalți izbucniră în râs. Erau vecini, de ani buni, dar nu se știau prea bine. Listele de întreținere afișau doar inițiala prenumelui.

Toate privirile se întoarseră, iscoditoare, către inginer. Întrebarea lui nea Vasile, onestă şi cât se poate de inocentă, reuşise să detensioneze atmosfera. Cu un zâmbet blând aşternut pe chip, acesta îl luă de braţ pe vecinul ce se apropia de vârsta pensionării şi-i amplifică dilema:

- Păi, cam ca la mata, nea Vasile, tot cu V începe.

- Cum te cheamă, măi, băiete? – făcu bătrânul pe arţăgosul.

- Victor! Victor, mă cheamă! – îi satisfăcu inginerul, amuzat, curiozitatea lui nea Vasile, străfulgerat de nişte gânduri hippy din perioada liceului.

Nea Vasile avu parte de o nouă revelaţie, influenţată de cealaltă, recentă, cea a revoluţiei în plină desfăşurare:

- Cum adică, Victor?... Chiar Victor zici, Victor de la victorie? 

- Da, Victor! Şi, dacă nu te superi matale, Victor de la… victory – ce zici de asta?

Nea Vasile se desprise de braţul său şi-i căută amarnic privirea:

- Fugi, băi, de-aici! Tu chiar visezi!

- Mda! Cam aşa… – surâse inginerul desprizându-se uşor de nea Vasile şi lăsându-l cu dilemele în suspans. Privirea-i fixa de-acum nişte orizonturi depărtate, senine şi saturate de speranţe.

  

 

MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Analiză post revoluţie. Şedinţa a şasea

 

            Inginerul tăcu. Liniştea ce se abătu peste Marea Sală a Conştiinţei nu era deranjată de nimic, poate doar de bâzâiala neuronilor tuturor eroilor participanţi la Marele Proces. Dacă cei ai Procurorului scoteau nişte sunete sumbre, asemenea scrâşnetului unui angrenaj de motor gripat, neuronii Judecătorului, în totală contradicţie cu zgomotul general, emiteau o linie melodioasă echilibrată, calmantă, plăcută sufletului chinuit de vechi dileme. Avocatul... era mut. Neuronii săi dormitau într-o letargie vecină cu depresia. Se observa de la o poştă că era novice. De altfel, ce pretenţii puteai avea de la un avocat numit din oficiu?

            Tăcerea fu întreruptă de o nouă întrebare:

            Ce a însemnat revoluţia pentru tine? Putem vorbi, în sfârşit, de un vis împlinit?

            Da de unde? Ce întrebări pune şi Judecătorul ăsta? A intrat ca un prost în revoluţie, a schimbat visele vechi cu altele noi, revoluţionare (aiurea!), dar... şi acestea s-au stins înainte de a se cristaliza de-a binelea. Şi ce răspuns să-i dea acum? Că decepţia era uriaşă, pe măsura aşteptărilor? Că s-a lăsat vrăjit de concetăţeanul Iliescu şi de spaniola demonstrată cu oarecare preţiozitate pe T.V.R.L. (Televiziunea Română Liberă) de către revoluţionarul în pulovăr roşu, noul Prim Ministru Petre Roman (În fine, ne conduc şi pe noi nişte oameni deştepţi, şcoliţi! – gândise, entuziasmat, la momentul rescpectiv), că la început i-a idolatrizat, în timp ce pe Raţiu şi Câmpeanu îi înjura de mama focului când apăreau pe sticla mândrului său televizor color, rusesc, marca Elcrom? Gândurile şi amintirile i se perindau cu o viteză nebună prin cap, asemenea unui film derulat cu repezitorul  –  trebuia să le pună cât mai repede într-o ordine bine ţinută din frâu, dacă voia să fie coerent în apărarea viselor sale.

            Eu chiar am crezut că este o revoluţie... – începu el timid.

            Doar ai crezut? Şi când ţi-ai schimbat părerea? – continuă, blajin, conducătorul Marelui Proces.

            Nu-mi dau prea bine seama. Au trecut şi mineriadele... şi tot naiv am rămas.

            Cum, nici mineriadele nu te-au trezit?! – sări din banca sa, cu un glonţ nou pe ţeavă, cadoul nesperat, Procurorul.

            - Nici... – răspunse vinovatul, pierdut cu totul în noianul amintirilor unor vremuri gri, când caschetele, lampioanele, alcoolul, lanţurile şi... bâtele făceau ordine pe străzile Capitalei. Cum îi mai sorbise vorbele lui Iliescu când, acesta, de la balconul revoluţiei, le mulţumise călduros minerilor pentru salvarea ţării. Salvare de ce? De noua democraţie? Dar care democraţie să fi fost cea adevărată: cea a preşedintelui emanat şi a bâtelor ortacilor lui Miron Cozma, sau cea a gentleman-ului cu papion, Ion Raţiu? La timpul respectiv, mai credibili i-au părut ortacii – ei erau talpa ţării, ei îşi riscau viaţa în fiecare zi intrând în hăurile adânci şi întunecoase ale minelor pentru a da cât mai mult cărbune ţării (sintagmă comunistă! – îşi luă repede seama, speriat şi înfricoşat de cât de adânc se înrădăcinase în fiinţa lui vechea orânduire) şi a-şi întreţine familiile. - Să ne vedem cu bine! – cu salutul acesta, tributar vremurilor recent apuse, îşi încheiase Iliescu discursul. Acum înţelegea el mai bine istoria: era un fel de invitaţie adresată minerilor pentru viitor şi, în acelaşi timp, un avertisment pentru opoziţie, ceva de genul: - Aveţi grijă, ortacii se pot întoarce oricând – doar o vorbă de-a mea e de-ajuns! Şi s-au întors. De vreo patru ori, în total.

            Judecătorul nu-i forţa mâna. Îi acorda timp reculegerii. Doar trecuseră împreună prin evenimente! Şi tot împreună trebuiau să depăşească şi acest obstacol final, cel al conştientizării sinelui. Însă, ca în orice proces, trebuia înfruntat, în primul rând, Procurorul. Şi acesta se dovedea a fi vocal:

            Onorată instanţă, să ne spună cum s-a poziţionat domnia sa faţă de partidele isorice, cum l-a receptat pe seniorul Corneliu Coposu!

            Agresiv, oponentul! Folosea expresii devenite stereotipe şi... lovea jos de tot, sub centură!

 

            Noi nu ne vindem ţara! Acesta era sloganul zilei. Am crezut în el şi mi l-am însuşit. Cu ce drept veneau veneticii ăia să ne spună nouă cum să ne conducem fabricile şi uzinele? (Pfiu! – iar limbajul de lemn! Auzi vorbă la ăia: privatizarea economiei! De ce?! De ce era nevoie să ne vindem avuţia străinilor? Ce, noi n-aveam specialişti capabili să ducă economia înainte? Chiar şi eu aş fi fost un bun director (nu manager!) de şantier naval! De când erau ăia mai deştepţi şi mai capabili decât noi? „Noi nu ne vindem ţara!” Am crezut în lozinca aceasta şi... am susţinut-o!)

 

            - Domnu’ inginer – mă interpelase într-o zi, în timp ce reveneam de la cumpărături, un fost coleg de serviciu, un domn cât se poate de onorabil, mai în vârstă decât mine, pensionar, fost şef al serviciului Contabilitate în Şantierul Naval din Brăila – v-a plăcut cum a vorbit aseară Nicolae Manolescu la televizor? Deştept bărbat, scriitor şi critic de valoare, de astfel de conducători avem noi nevoie – nu vi se pare?

            - Cine, vândutul ăla care-i tot trage cu privatizarea avuţiei ţării?! Să nu-l văd! Să nu-l aud! Nici pe el, nici pe... pe Ana Blandiana şi-ai ei Arpagici!...

            Pentru poetă aveam eu pregătite alte epitete pe limbă (unele savuroase şi de scandal) dar, din jenă şi respect faţă de vecin, am renunţat a le folosi. Eram pornit rău, iar omul din faţa mea (care, până atunci, sunt convins că avusese o părere bună despre mine) îmi zgândărise o zonă sensibilă a creierului, cea în care se aşezaseră confortabil revoluţionarii din preajma lui Iliescu. Cât îi privea pe cei trei corifei la modă: Manolescu, Blandiana şi Liiceanu, îi consideram de multă vreme nişte trădători ai revoluţiei. Îi tot trăgeau cu privatizarea şi cu liberalii, cu ţărăniştii şi cu regele... Regele?! Altul care vrea să sugă sângele poporului!, celebra vorbă a lui nenea Iancu. Chiar că eram cătrănit.

            - Bine, dar sunt nişte intelectuali de rasă! – făcu vecinul apel la virtuţile mele de absolvent al unei şcoli înalte.

            - Aşa o fi, dar nu sunt de acord să ne vindem ţara! (Funcţiona lozinca.)

            - Dar nu ne ia nimeni ţara! Unde s-o ducă? – mai făcu omul o ultimă tentativă la raţionalitate. Cum ar putea cineva să ia măcar o palmă de pământ din trupul ţării (trupul ţării – hm! – şi el rămăsese tributar mult hulitului limbaj ceauşist) şi s-o ducă... în Vest, poftim! Sau o fabrică, sau o clădire istorică... Cum ar putea face cineva aşa ceva?!

            - Nu! – decisei şi mai încrâncenat – toate rămân pe loc şi sunt ale românilor şi ale României! (Ştiam ceva lozinci!) Ei n-au mâncat salam cu soia ca noi, nu s-au aşezat de cu noaptea la cozi interminabile pentru un litru de lapte obţinut, vai de mama lui, în zori, n-au luat pâine şi ulei, şi zahăr, şi unt pe cartele! N-au făcut lecţii cu copiii la lumina lumânărilor,

n-au îngheţat în locuinţele-congelator şi cu igrasie pe pereţi, n-au fost obligaţi să-şi trimită pruncii la munca câmpului până iarna târziu. Aşa s-au construit toate în România: prin muncă, sudoare şi... multe sacrificii! Ei

s-au distrat acolo unde au fost ei, acolo să rămână! Ei au avut portocale! Şi au băut cafea adevărată! Să-şi ia gândul de la bogăţiile ţării! “Noi nu ne vindem ţara!”

            Punctasem decisiv, a dezacord total şi despărţire, cu lozinca de tip nou. Divorţul era evident. Iar chestia cu portocalele şi cafeaua... ştiu c-a avut efect. Eram mândru de pledoaria mea. Păcat că nu urmasem avocatura. Cu astfel de discursuri... puteam face carieră. Ne-am luat la revedere şi am urcat, fiecare, la apartamentul său. Sunt convins că nu numai mie mi-a picat antipatic vecinul, ci şi eu lui dar, din păcate pentru mine, omul avea motive întemeiate să mă considere şi naiv. Dacă nu prost de-a binelea! 

 

            Chiar am crezut că, o dată cu schimbarea sistemului social, se va ajunge, în fine, la o reaşezare a valorilor în funcţie de pregătirea profesională şi de abilităţile dovedite, că se va renunţa definitiv la nepotism. Recunosc, speranţele mele erau mai mult de natură personală: năzuiam ca, de data aceasta, să mă afirm şi să ajung cel puţin şef de secţie – asta, într-o primă etapă! Mă şi vedeam, într-un viitor nu prea îndepărtat, director de mare platformă industrială!...

            Domnule Judecător, lumea murea pe străzi pentru libertate strigând: “Jos comunismul!” şi inculpatul se gândea la cum să ajungă el mare director?! – se lansă Procurorul într-o nouă şi antipatică retorică. Bine, ce pretenţii să am de la un procuror? De multă vreme îmi picase greu la ficaţi.

            E adevărat, nu puteam să nu-mi văd şi de propriul interes, dar pot să-mi argumentez atitudinea!

            Cerui, din priviri, dreptul la o scurtă pauză. Urma să intru iar cu bocancii în propriul suflet pentru a mi-l descătuşa. Trebuia să respir adânc o dată, de două ori, de trei ori, înainte de a continua. AUM!... AUM!... AUM!... Învăţasem că mantra aceasta universală mă ajută să mă eliberez. Mă ducea pe centru, într-un echilibru doar de mine perceput şi atunci intram într-o conexiune certă cu Divinul. Adică, cu inspiraţia, cu... muza apărătoare în instanţă. Apoi... nimic nu mai depindea de mine, totul se transfera în inconştient! Continuai, pe un ton egal, conform stării de pace interioară obţinute:

            Mă simţeam nedreptăţit de oamenii incompetenţi şi cu şcoală puţină de care depindeam. Avusesem, cândva, pe la începutul stagiaturii, ca şef de atelier, un... şef de echipă! Pentru el fusese suficientă o şcoală profesională pentru a accede la funcţia respectivă! Iar eu trecusem prin şcoli tehnice înalte, dădusem o groază de examene grele (unele în reluare) pe care le absolvisem tocmai pentru a mă realiza profesional. Adică, dacă la început mi-am văzut lungul nasului şi am acceptat statutul de simplu inginer, de stagiar, mai apoi însă, m-am simţit perfect îndreptăţit să revendic funcţiile de conducere potrivite pregătirii şi experienţei acumulate în timp. Da, îmi câştigasem acest drept, dar... nu eram membru de partid... nu eram rudă cu cine trebuia... nu reuşisem să mă agăţ de-o ramură cât de firavă a încrengăturii de interese din şantier... M-am mai evidenţiat (în sens negativ) prin şedinţele de sindicat arătându-mă clonţos cu şefii ierarhici care se afirmau doar la datul din gură... 

            Şi acum eşti destul de vocal!... – nu pierdu ocazia să mă taxeze Procurorul. Nu-l luai în seamă şi-mi urmai prezentarea, printr-un discurs calm, egal, încercând să evit valenţele egocentrice sau să devin patetic.

            Un muncitor de categoria a doua avea salariul mai mare decât mine! Chiar dacă cunoştinţele lui se limitau la datul cu ciocanul şi la tăiat o tablă la bomfaier. Sau, în fine, o operaţie-două sau mai multe, însuşite corect. Doar execuţii mecanice, de strictă îndemânare deprinsă în timp. În plus, ei aveau posibilitatea de a face tot felul de ciubucuri în timpul programului de lucru şi cu materialele întreprinderii. Dar, cel mai mult mă deranja că toţi banii câştigaţi astfel îi dădeau pe băutură! În loc să-i ducă acasă la neveste şi copii!

            Nu vi se pare, onorată instanţă, că inculpatul are o gândire discriminatorie faţă de clasa muncitoare? – sări, ca de obicei, Procurorul, cu o nouă răutate. Adică, după părerea sa, muncitorii nu erau demni de respect?!

            Procurorul îi interpreta tendenţios vorbele şi trebuia neapărat să se explice, să fie mai clar.

            Nu asta am vrut să reiasă din spusele mele. Cer permisiunea de a reveni cu lămuriri suplimentare.

            Gestul de încuviinţare al Judecătorului îmi dădu curaj. Continuai:

            Pot afirma că, între ingineri şi muncitori exista, în general, un dispreţ reciproc şi, oarecum, explicabil. Erau multe elemente care îi despărţeau şi care nu erau rezolvate de societatea comunistă.

            Interesantă şi îndrăzneaţă afirmaţia. Care ar fi acestea? – mă îndemnă Judecătorul să-mi continui raţionamentul.

            În primul rând, diferenţa de şcoală făcută. Dacă inginerii îi tratau superior pe muncitori, în virtutea şcolilor înalte absolvite, aceştia din urmă căutau ca, prin atitudinea lor, să diminueze importanţa studiilor superioare, contrabalansând cu priceperea şi îndemânarea la locul de muncă. Muncitorul considera, pe bună dreptate că, fără munca lui fizică, concretă şi la obiect, niciun vapor nu ar prinde viaţă. Perfect adevărat dar, în acelaşi timp, fără partea de concepţie a inginerului, muncitorul nu ar fi avut obiectul muncii. Fiecare avea dreptate în felul său şi nu reuşise (nici nu încercase) să aprecieze şi să recunoască valoarea muncii celuilalt. Dispreţului i se răspundea cu dispreţ. Dacă s-ar fi încercat ca fiecare să ia în consideraţie valoarea şi importanţa muncii celuilalt... Societatea era concepută pe principii antagoniste, cu toate că se afirma cu tărie exact contrariul! “Noi şi voi, noi şi ei, voi şi ei” – erau dualismele care guvernau la toate nivelurile.

            Pauză. Linişte. Aşteptare. Zicere:

            Şi-apoi, lăsând deoparte filosofia, mă deranja în mod deosebit un lucru absolut banal, dar... cât se poate de real: dacă muncitorii îşi vedeau rotunjite veniturile cu tot felul de sporuri (putând chiar să-şi dubleze salariul tarifar), câştigurile personalului TESA (ingineri, contabili, cercetători) erau fixe (şi mici), conform încadrării de la angajare. Singura modalitate de a-ţi creşte salariul era de a fi promovat  în funcţie (când aveai parte de pile), de a primi o gradaţie la trei ani sau... de a deveni inginer principal. După opt ani de inginerie. Dar şi atunci erai la cheremul (cheful şi dispoziţia) mai marilor decidenţi din şantier. Deveneai sau nu deveneai inginer principal... pentru aceasta nu se ţinea cont de criteriile obiective, de altfel, destul de clar definite de sistem!

            După altă scurtă pauză, exact cât să-mi împrospătez toate ofensele acumulate în timp, răbufnii:

            Da, am fost dominat multă vreme de un puternic sentiment de frustrare! M-am simţit umilit în toate privinţele! Şi profesional, şi social, şi financiar! Sportul umilirii a fost o practică generală, toţi apelau la el: şi muncitorii, şi colegii de breaslă, inginerii cu stagii mai mari în şantier! Fiecare se închidea ermetic în propriul centru, acolo îşi construia coconul şi de acolo încerca să domine. Fiecare trăia şi exista doar pentru sine şi, eventual, pentru propria familie! Oamenii erau răi şi se manifestau ca atare!

            Ultimele fraze aproape că le-am strigat. Respiram profund şi sacadat, ca după un marş prelungit. Gura mi-era uscată şi căutam în jur un ajutor de care eram conştient că nu voi avea parte niciodată. Că tot în propriul sine îmi voi găsi izbăvirea.

            Se pare că ai fost un inadaptabil al vremilor trecute sau, mă rog, aşa ar reieşi din ultima parte a discursului – avansă Judecătorul o concluzie menită să mă provoace la dezvoltarea temei.

            La vremea respectivă nu am fost conştient de inadaptabilitatea mea. Voiam să mă afirm, să demonstrez ce ştiu şi ce pot, voiam să promovez, să mă realizez profesional, voiam... voiam să câştig mai mulţi bani!

            Şi ce a stat în calea afirmării? – mă ajută Judecătorul cu o nouă întrebare.

            Sistemul, domnule Judecător! Acel “noi şi voi” evocat mai devreme. Nu am intrat în viaţă pe poarta potrivită! Nu eram nici rudă cu cine trebuia, nici prieten, nici măcar... membru de partid! Nu am uns uşi, nu le-am deschis cu capul, nu am... pupat funduri...

            Adică, inculpatul ar vrea să ne dea de înţeles că, într-o altfel de societate, una dreaptă, valoarea grozavă a dumnealui l-ar fi propulsat pe cele mai înalte trepte ierarhice?! – se băgă în seamă, ironic, răutăcios, tendenţios şi antipatic, ca de obicei, Procurorul. Nu am apucat să deschid gura, că Judecătorul preluă întrebarea şi o reformulă:

            Chiar, crezi că, într-o societate corectă şi bazată pe valoare, te-ai fi împlinit profesional şi ai fi răzbătut spre vârfurile ierarhiei?

            Nu-mi era frică de noua întrebare, cu toate că, în spatele ei, pândea o capcană. Pentru că, întotdeauna mi-am recunoscut limitele sau, altfel spus, mi-am cunoscut lungul nasului. Am dat un fel de răspuns-definiţie:

            Într-o societate corectă, bazată pe valoare, aş fi promovat până la limita de competenţă. Nu mai sus de-atât, dar nici mai jos! Cu siguranţă că mi-aş fi găsit şi eu locul potrivit într-o astfel de societate! Şi, chiar aş îndrăzni să afirm, că şi muncitorii...

            Continuă, sună interesant ceea ce spui – mă încurajă Judecătorul. Ce voiai să spui despre muncitori?

            ... La fel de bine şi-ar fi recunoscut şi ei locul, rostul şi importanţa muncii lor! Căci munca lor chiar este importantă! Şi ar fi fost toţi mulţumiţi şi fericiţi de ceea ce sunt, nu de ceea ce ar fi dorit să pară! Membrii societăţii noastre ar fi adevăraţi, dacă ar fi ştiut să renunţe la măşti.

            Inculpatul ar fi trebuit să se mute în “Utopia”, onorat auditoriu! În ce lume credea că s-a aventurat dumnealui? Apoi, adresându-mi-se, cu desconsideraţie: Chiar atât de naiv ai fost?! – şi Procurorul mă împunse cu arătătorul mâinii drepte exact în centrul frunţii, în timp ce se hlizea spre Marea Sală a Conştiinţei. Visătorule! – îmi aruncă el, zeflemist, o ultimă remarcă ce era, în acelaşi timp, şi sfidătoare, şi... dispreţuitoare.

            Prin bănci se foiau tot felul de amintiri ruşinoase – unele ignorate de-a binelea, altele făcute pierdute cu bună ştiinţă în negura timpului – care lăsară capurile jos de teama de-a nu fi observate de durul inchizitor. Nici eu nu eram interesat să se intre într-un dialog cu sala, aşa că m-am grăbit să răspund:

            Da, mi-ar fi plăcut în „Utopia”! Multă vreme chiar am crezut că păşesc în „Utopia”! Din cauza aceasta am şi receptat din plin upercuturile societăţii bolnave ce n-avea nimic în comun cu idealurile mele despre lume şi viaţă. Da, am fost un naiv! Şi da, am fost un... un visător!

            Recunoşti toate acestea?! – sări de la locul lui, triumfător şi fericit de aşa pleaşcă, Procurorul. Onorată instanţă, nu mai are rost să continuăm şi să ne pierdem timpul: vă rog să consemnaţi că inculpatul a recunoscut, a recunoscut de bună voie că a fost un visător! VI-SĂ-TOR! – silabisi el, strigând, cuvântul magic, cel ce descifra întreaga dilemă a unei vieţi irosite şi rotindu-şi capul, arogant şi extaziat, deasupra întregii asistenţe. Îşi revendica aplauzele ce – nu-i aşa? – i se cuveneau. Eu nu mai am întrebări! Din punctul meu de vedere... cazul poate fi închis!

            Din punctul dumitale de vedere, dar nu şi din al meu! – îi tăie avântul oratoric, Judecătorul. Apoi, adresându-mi-se:

            Şi când ţi-ai dat seama de inechitatea lumii?

            Târziu. Foarte târziu am devenit conştient nu numai de injustiţia care guverna întreaga societate, dar şi de strâmbătatea sistemului propriu de valori. Acceptând şi conducându-mă după legile oamenilor, devenisem orb, devenisem confuz fără să ştiu, iar omul... nu mai era om. Pentru mine, strâmbul era drept, urâtul – frumos, prostul – deştept...

            Poţi fi mai concret? – îmi luă, Judecătorul, vorba din gură.

            Sigur că da! Iată: să fumezi şi să bei – eşti bărbat, să furi din şantier – eşti descurcăreţ, să nu înveţi şi să obţii, totuşi, note de trecere – eşti şmecher, să copiezi la examen – îl prosteşti (îl faci) pe profesor, să te sulemeneşti – devii frumos(oasă), să minţi cu neruşinare – eşti diplomat(?!), să devii membru de partid pentru a te bucura de avantaje – proşti sunt ăia de te-au crezut!...

            Destul! Am vrut doar să enumeri, pentru claritate, câteva din defectele oamenilor, cele considerate, în mod eronat, calităţi, pentru a pricepe mai bine de pe ce poziţii analizăm acum viaţa unui om, viaţa unui om ce poate fi, în definitiv... viaţa oricărui participant la pasajul pe planeta Pământ. Apoi, către mine: Poţi continua!

            Îmi luai o scurtă pauză, pentru reculegere, pentru ordonarea gândurilor. Urmai discursul în aceeaşi gamă:

            Dar, cea mai dureroasă constatare a fost când mi-am dat seama că toţi membrii societăţii se conduceau, ca şi mine, după aceleaşi legi viciate. Şi-atunci...

            Şi-atunci? – mă încurajă, Judecătorul, să-mi termin ideea.

            Şi-atunci am înţeles că, dacă vreau să-mi împlinesc visul, dacă vreau să instaurez “Utopia” în viaţa mea (şi nu numai), trebuia să descopăr un alt cod de legi, unul cu adevărat moral, unul care să-mi permită să mă schimb eu, în primul rând, şi-apoi...

            Şi-apoi?... Şi-apoi?... – îmi încurajă, Judecătorul, continuarea.

            Şi-apoi... devenind eu însumi un model, s-atrag oamenii printr-un nou chip, unul luminos şi nu încruntat, printr-o altă înfăţişare, una în care egoismul, răutatea, invidia, zgârcenia, destrăbălarea, pesimismul, mânia, ura... nu au ce căuta. Şi...

            Cuvintele se opriră şi refuzară să deşerte până la capăt tolba idealismelor. Dacă vorbeam în gol? Dar Conducătorul nu-mi permise să las ultimele gânduri în suspensie:

            Şi? Crezi în acest ideal? Crezi că poţi să-l atingi în această viaţă?

            Da, Domnule Judecător! – răspunsei, adresându-mă strict celui de care ţinea utilizarea corectă şi dreaptă a balanţei justiţiei. Cred cu tărie!

            În această viaţă?! – repetă ultima întrebare, evident interesat de răspuns, un răspuns care, cu siguranţă, putea fi foarte important în vederea deciziei ce urma să ia.

            Nu ştiu dacă în chiar această viaţă – răspunsei cu sinceritate – dar, cu siguranţă, lumea a început să se mişte în sensul bun! De asta sunt sigur!

            Ţi-ai făcut deja adepţi?!

            Nu, nu acesta ar fi răspunsul corect. Doar că... alături de mulţi alţii ne-am găsit Maestrul, Maestrul care ne-a luminat, care ne-a arătat unde şi când am greşit, ne-a revelat şi învăţat să respectăm reperele moralei divine, comportamentul perfect şi, cel mai important, ne-a învăţat să ne iertăm (cu adevărat) unii pe alţii, să ne acceptăm reciproc şi să ne iubim reciproc!

            Devenii de-a dreptul exaltat:

            Iertarea... iertarea şi iubirea, pentru mine... s-au dovedit a fi ceva formidabil! O adevărată revelaţie! Care m-a eliberat de vechile angoase! Iertând, toate motivele încrâncenărilor mele interioare au dispărut din-

tr-odată şi, dispărând duşmănia, în inima mea au apărut goluri ce trebuiau umplute...

            Cu ce? – fui ajutat să-mi închei demonstraţia. Mă adresai, de data aceasta Marii Săli a Conştiinţei:

            Cu iubire, onorat auditoriu! Şi continuai: Cu iubire în sensul cel mai pur, cu compasiune şi toleranţă, cu... inteligenţa inimii!

            Hopa: fără să-mi dau seama, dădusem drumul la cuvintele mari şi emisesem un adevăr de care nici eu nu fusesem conştient: “Inteligenţa inimii!” Se ascundea ceva deosebit şi... preţios în această sintagmă – o simţeam cum îşi făcea loc tot mai hotărât în fiinţa mea – şi, cu siguranţă, va trebui să meditez asupra ei. “Inteligenţa inimii”... aşa care va să zică: „inteligenţa inimii”...

            Vrei să spui că, pornind de la iubire, de la... “inteligenţa inimii”, v-aţi schimbat, cu toţii, fundamental? Şi că aţi dat startul schimbării lumii în bine? Ca urmare a învăţăturii Maestrului? – mă trezi Judecătorul din introspecţie.

            Da!                      

            Şi ce faceţi voi, efectiv, pentru îndreptarea lumii?

            Existăm!

            E suficient doar să existaţi?!

            Devenii iar retoric atunci când mi-am clamat crezul, o axiomă clară, de necontestat:

            Da, e suficient! Existând în armonie cu bunul simţ, cu natura, cu morala... nu avem cum să nu ne diferenţiem de... de ceea ce au devenit unii semeni!...

            ?!

            ... Şi oamenii, în mod firesc, aleg lumina!...

            Ce lumină? Fii mai clar!

            Chipurile luminoase – căci de ele este vorba – reflectă, asemenea unor oglinzi, spiritele bune, iubitoare, aşa cum spiritele încrâncenate sunt redate de întunecimea de pe chipurile, din minţile şi inimile celor ce defilează astfel prin lume şi viaţă.

            Destul! S-a deschis un capitol nou şi interesant. Tema aceasta va trebui dezvoltată! – concluzionă Judecătorul şi închise dosarul voluminos aflat în faţa sa. Şedinţa se suspundă! Reluăm mâine! Cu începutul, ca de obicei!      

           

 

sursa text: Florin Meşca, romanul "Marea visăreală"