Daniela Toma - „Poezia își spală durerea pe o gură de floare”

Daniela Toma - „Poezia își spală durerea pe o gură de floare”
(Constantin Sârghiuță, Pasărea care mă doare. ed. Art Creativ)
Când apare, Poezia este un eveniment impresionant care transformă experiențele umane obișnuite în stare de sublim ce nu exclude limitele de forță ale cuvintelor, ci, dimpotrivă, le amplifică și dă ansamblului compozițional o frumusețe de necontestat Situată între relativ și absolut și tradusă în simțiri, lirica acestui volum cu un titlu extrem de frumos, „Pasărea care mă doare”, vine în consonanță cu personalitatea poetului, deschizându-se în fața cititorului și formând împreună cu acesta o armonie deplină Revăzându-se continuu pe el însuși, poetul se simte liber să zboare înăuntrul lui, să refacă, fidel propriilor frământări, acea călătorie a subconștientului, a imaginației, chiar dacă aceasta îl consumă: „mă hrănesc de mine / cu mine / ultim condor / pasărea / care mă doare!” Dincolo de orice ar putea fi spus, pentru că versul, ca și zborul, cuprinde totul, este legătura cu reflecția, cu mărturisirea și nu doar despre cuvinte-statui este vorba, ci și de îndeplinirea unei promisiuni de descifrare a esenței lor – și iată cum, pasărea – sens, pasărea – ideal amestecă umbrele și zâmbetele acestora într-o risipă de trecut și prezent Pasărea care mă doare devine apropiere, deschide viața cu aripa ei și, printr o singură tăietură, o îndeamnă spre sărbătoarea la care toate lucrurile se așază la locul lor și urcă apoi pe rând la suprafață, pline de noi semnificații, asta dovedește că cititorul are întâlnire cu maxima afectivitate și frumusețe: „Aprilie fluieră-n gară / și ceața iernează pe stele / Bolnavă pe-o ulucă de zare / noaptea doarme între pupilele mele”, ochiul timpului rămâne ultimul care trece dinăuntru spre înafară, rotindu-se de mai multe ori și încremenind dincolo de el și de restul lumii, într-o traiectorie mai departe de obișnuit Meticulos, precum un alchimist pasionat, poetul Constantin Sârghiuță, „încercând să ghicească în ceașcă/soarta celor o mie și câte atâtea nopți /desenate-n izvoare”, dizolvă totul în sensuri și expresii, le amestecă atât de bine în athanorul său, până ce, fără doar și poate, pătrunde în sfera expresivității și obține cea mai fină pulbere a cuvintelor menite să încânte și să vindece, „pasărea vinovată de-albastru / își leagă rana cu aer / căutând zborul / peste cele șapte minuni / de pe marginea ceștii / își răsucește trupul / dincolo de cerga de iarbă / grea / de atâta descântec / pe linia vieții / apoi surâde / apei sfințite”. Prin urmare, așa cum am mai afirmat, Poezia „își spală durerea pe o gură de floare” și renaște în contextul unui concept mental și în cel al stării de spirit, este un organism viu față de care sufletul poetului devine dependent în măsură de a fi, în același timp, materie esențială a simțirilor, tot ceea ce menține mai mult sau mai puțin explicabil elementul sensibil al unei ecuații complete, fără de care nimic altceva nu ar avea sens și substanță Și atunci te întrebi, precum poetul, deschizând șirul altor și altor întrebări: „Dumnezeule, pot fi nepăsător / în fața oglinzii / așteptând lumina să curgă / cum ploaia / pe sângele unui drum?”… „știu, o să‑mi spui că lumea-i cuprinsă/de spaimă până-n prăsele / dar cuvântul mă arde și flacăra lui/curge râu prin venele mele…”