« Revista ASLRQ
 
Petruța Spânu: Catherine Safonoff – Distanța de fugă (fragmente)


    La 12 noiembrie 2020 s-au acordat on-line premiile Uniunii Scriitorilor din România, filiala din Iași. Cu această ocazie li s-a cerut premiaților să spună câteva cuvinte care să nu depășească două minute. Iată intervenția mea:


    „Mulțumesc conducerii Uniunii Scriitorilor din România, filiala din Iași, și juriului care mi-au acordat premiul pentru traducere 2020: Distanța de fugă de scriitoarea elvețiană Catherine Safonoff.

    Pasiunea mea pentru traducere a venit firesc din meseria mea de profesor de franceză, astfel încât am acum 80 de traduceri publicate [83 la 21 august 2021].

    Catherine Safonoff este scriitoarea mea preferată. Am transpus în românește volumul său pseudoautobiografic Despre mama, apoi Minerul și canarul. I-am trimis aceste traduceri autoarei care, citindu-le, ajutată de o prietenă româncă, mi-a scris că speră că voi traduce și Distanța de fugă.

    Catherine Safonoff scrie: « Expresia distanța de fugă vine din studiul animalelor. Această distanță desemnează spațiul protector pe care are grijă să-l păstreze în jurul său animalul a cărui singură apărare este viteza fugii ». Distanța de fugă este de fapt o metaforă a ceea ce reprezintă pentru ea scrisul: în același timp fugă și refugiu.

    Toate cărțile Catherinei Safonoff sunt scrise la persoana întâi, sub formă de « jurnal în fărîme » (ar spune Eugène Ionesco) cvasi-autobiografic. De fiecare dată când vrea să scrie ficțiune, renunță, inspirându-se din realitate; ultima sa carte prelungește o operă consacrată în întregime scriiturii personale. Regăsim în ea temele recurente, precum relația cu ceilalți, iubirea, bătrânețea, dispariția, întâlnim personajele cunoscute din celelalte romane sub alte inițiale.

    Iată ce am avut de spus despre Distanța de fugă, premiată în 2020 de Uniunea Scriitorilor din România, filiala din Iași, căreia îi mulțumesc încă o dată ca și juriului”.

    Catherine Safonoff a publicat opt romane și două culegeri de nuvele. Aproape toate cărțile sale sunt premiate: premiul Georges-Nicole 1977, pentru romanul La part d’Esmé, premiul Schiller 1984, pentru romanul Retour, retour, premiul Pittard de l’Andelyn 1995, pentru romanul Comme avant Galilée, premiul Schiller 2003, pentru romanul Au nord du Capitaine, premiul Michel-Dentan 2007 pentru romanul Autour de ma mère, premiul federal elvețian de literatură 2012 pentru romanul Le Mineur et le canari, precum și trei premii pentru întreaga sa operă: premiul Leenaards (2003), premiul cvadrienal al orașului Geneva în domeniul literaturii (2007) și marele premiu Ramuz (2015).

    Am selectat din cele trei cărți traduse de mine fragmentele care mi s au părut reprezentative:

    Nu mă gândesc la mama mea, doar când trec prin fața cocioabei în care trăiește această umbră. Noaptea se zărește în interior o siluetă așezată în fața unui castronaș pus pe un taburet. Umbra mănâncă, ținându-și fața foarte aproape de castronaș. Ca lumină, nu este decât o lampă cu ulei în fața unei icoane într-o nișă din fundul încăperii. Cine-i dă bătrânei cu ce să-și facă supă? Își face oare nevoile într-o găleată? În cocioabă este apă? După una, două sau trei nopți, lampa nu se va mai aprinde. N-am văzut-o pe bătrână decât o singură dată, ziua, în curticica din pământ bătătorit, o mică formă nemișcată în șalurile sale negre. (Despre mama, Editura Fides, Iași, 2016, p. 274, ISBN 978-606-691-022-4)

    …pun radioul. Un glas masculin, grav, spart, vorbește despre experiența sa într-un lagăr comunist de reeducare din România. Bărbatul vorbește lent în românește, cu intervalele de traducere suficient de îndepărtate pentru ca să se audă bine glasul original. Ceea ce aud nu este posibil. El vorbește, se oprește: „Asta nu pot să povestesc… Cuvintele refuză să spună astfel de lucruri… Am supraviețuit, acum trebuie să supraviețuiesc amintirilor mele…” Rămân înlemnită lângă aparat. Există în glasul bărbatului bătrân ceva mai puternic decât insuportabilul pe care îl spune. Este faptul că articulează, că lasă pauze pentru că reflectează, că găsește un mijloc de a o cruța pe persoana care îl ascultă, cu o umilință nemaipomenită. Îndurase inumanul, rămăsese uman. Grație lui Dumnezeu, grație credinței sale în Dumnezeu. Vederea unei cruci sus pe o clopotniță, zărită din localul torturilor, îl menținuse în viață. Mi-a fost rușine de preocupările mele frivole, apoi a biruit recunoștința, aș fi vrut să mă înclin în fața acelui bărbat. (Minerul și canarul, Editura Fides, Iași, 2017, p. 46, ISBN 978-606-691-037-8)

    A trecut un an de când a murit pisica gri. Minunată făptură, de neînlocuit. Pe moment, n-am manifestat nici o durere. Este adevărat că era bolnavă, foarte bătrână, atât de bătrână încât nu mi-o mai închipuiam murind înaintea mea. Probabil că încercarea mea din toamna trecută de a îmblânzi un vulpoi a fost un mod de a prelungi viața pisicii. Vulpoiul s-a dovedit a fi o vulpe, deci din același gen cu ea, care nu putea avea pui, vulpea, da. Mi-a prezentat progenitura la 1 mai, anul trecut, patru vulpișori care se mușcau și se jucau în colțul pajiștei. Apoi a dispărut; am hrănit vulpișorii câtăva vreme, apoi nu mai erau decât trei, apoi doi, pe care-i întrezăream noaptea. Fie au fost otrăviți, fie erau bolnavi, sau amândouă. L-am găsit pe ultimul vulpișor mort, în magazia de unelte. Cât voi trăi eu, nu va mai fi altă vietate în această casă în afara fantomei pisicii gri, umbră întunecată lângă bara verticală a ușii coridorului, pe care o lăsam întredeschisă pentru ca ea să iasă devreme dimineața. Politețea sa perfectă, faptul că mă înțelegea, suspiciunea sa, distanța pe care știa s-o păstreze. Ochii săi paietați, când o chemam din grădină și când binevoia să se apropie. Blana sa gri albastră, ondulând la soare, pe fondul de gard viu verde întunecat, când dădea ocol domeniului său (Distanța de fugă, Editura Fides, Iași, 2019, p. 12, ISBN 978-606-691-045-3).

    Voi povesti acel vis pentru că acum l-am traversat. L-am avut pe la douăzeci de ani și l-am desenat cu tuș negru. Trebuie să mai am acel desen. Se făcea că sunt în deșert. Se cară un sicriu pe două bețe; îl urmează niște figuri cu văluri negre. Eu sunt din profil, încovoiată, țin un buchet de pene de păun. Continui să adun pene, presărate pe nisip în spatele sicriului. Soarele este mare și alb. Visul nu m-a înspăimântat; pesemne că am simțit că este deosebit de semnificativ și de frumos, de vreme ce am vrut să-l fixez. Sicriul nu este personal, este Moartea.

    Totul este în negru și alb foarte contrastat; pană cu vârful ascuțit, trăsături foarte clare, mai mult scris decât imagine. Dar se văd albul deșertului și culorile vii ale penelor de păun. Nimeni nu are chip. Nu există vegetație. Cercul soarelui, umbrele purtate de siluetele negre. Mi-ar plăcea să regăsesc acel desen.

    Este o viziune. Ceea ce este foarte vizibil, este opoziția, dar mai ales legătura dintre moarte și recolta penelor de păun. Pe atunci nu văzusem păuni și nu voi vedea deșertul decât în fotografii. Și nici nu urmasem convoaie mortuare. Culegătoarea de pene n-are decât o grijă: să adune penele cele vii. Într-un loc atât de arid nu cresc flori.

    Se spune că „te împăunezi”, dar citesc în dicționarul de simboluri că această pasăre este de bună calitate; coada sa ornamentată este o emblemă solară.

    N-am văzut păuni decât câțiva ani mai târziu, la Eghina, într-o seară de iarnă, pe un zid al acelei biserici stranii, pe jumătate subterane, numită Revelata. Lunga trenă a cozii lor pe coama zidului, micile zguduituri ale gâtului lor moarat, capul mic cu egretă pe un cer pal, ca pe o miniatură. Și altă dată, pe înălțimile insulei, în curtea unei mănăstiri al cărei nume l-am uitat. Locul, ascuns într-o vâlcea, îmi apăruse în ultima clipă. Era foarte liniștit, probabil nelocuit, în afară de cei doi păuni ciugulind în curte (ibid, pp. 12-13).

    Ștergerea urmelor scrise nu suprimă memoria pe care o ai despre fapte. Am distrus o mulțime de pagini care dezvăluiau aspecte detestabile, rușinoase, ridicole despre mine, ar trebui să înțeleg demersul lui Léon. Autodafeul jurnalului său mi-a fost mult timp indiferent, iar curiozitatea mea prezentă mă incomodează; n-aș avea nici o curiozitate dacă Léon n-ar reveni în persoană, purtând înscrise în adâncul lui caietele distruse. S-ar spune că mărturia scrisă a greșelilor este mai blamabilă decât acestea, că scrisul ca semn este lovit de interdicție, că această expresie umană specifică, urma personală scrisă este condamnabilă. Barbă-Albastră își sugrumă nevestele din cauza curiozității lor: le păstrează rămășițele sub cheie, face o adevărată colecție din trofeele sale, este un recidivist care ține să fie prins. Dintre cele opt neveste ale sale, șapte sunt efectiv prea curioase, dar care este vina celei dintâi? De a fi nevasta lui Barbă-Albastră? De a fi femeie? (ibid, p. 29)

    Îmi împing bicicleta pe strada Fontaine, intersectez o tânără pereche de autostopiști. Vin din Poznań și se îndreaptă spre sud, vizează Mediterana. Au dormit afară, dar, din cauza ploii, sperau să petreacă noaptea la hotelul pentru tineret, în care nu mai este loc. Nu mai au nici un ban. Le ofer ospitalitate. Am încredere în ei de la prima vedere, sunt foarte tineri și sunt epuizați. Câteva ore mai înainte, am crezut că simt din partea lui Z., și nu era pentru prima dată, o zeflemea pentru sporadicele mele elanuri caritabile. Pe el îl caută oamenii, eu îi am pe oamenii de pe stradă.
Vorbim în engleză și puțin în germană. Am pus pe masa de la bucătărie o gustare; ceai cald și aspirină pentru fată, care este foarte răcită. Băiatul m-a întrebat unde suntem. A scos telefonul cu GPS, iar eu o hartă de geografie. Fantastică, această planisferă în scobitura mâinii, care ajustează scara cu un clic! Nu mai ai nevoie de mormanul de hârtie pe care să-l desfaci. Suprafața cea mare de hârtie încă mai semnifica pământul și că suntem cu picioarele pe pământ. Dar aceste aparate mici și puternice nu îndepărtează oare din călătorie o dimensiune, amploarea sa necunoscută, marja sa de eroare? Ei au apreciat totuși că s-au reperat pe hartă. Au urcat la etaj să doarmă și n-am mai auzit nici un zgomot. Dormeam când au plecat. Pe masă, o scrisoare frumoasă în engleză, semnată Małgorzata și Łukasz. Morala: cui știe să scrie o asemenea scrisoare îi poți oferi ospitalitatea fără nici o ezitare (ibid, pp. 6-37).

    „Dacă nu te deranjează, îți vom ocupa grădina”. Este spus cu umor, nu mi se cere nimic, numai să fac act de prezență. De ce sunt momente și locuri în care îți este mai greu să fii, cum să spun, tu însuți? Ești fiica sau fiul lui, fratele sau sora lui, mama, tatăl, vărul, verișoara etc., ești întotdeauna cineva al cuiva. Legăturile directe de sânge, fiica sau fiul, mama sau tatăl, pentru a fi direcți, sunt cele mai enigmatice. Doar este vară, există această grădină, o vom ocupa.

    Nu mai sunt fetița de patru sau de cinci ani și nu sunt încă bătrâna din fotoliu. Trebuie găsită o postură între cele două. Chiar dacă nu am de făcut cumpărături, de învârtit sosuri, de bătut creme, vor lipsi farfurii, pahare, scaune, masa va fi prea mică și nici acum nu va fi lumină deasupra scării din lemn.

    Au sosit, sunt aici. Dacă ar fi la altcineva acasă, m-aș descurca foarte bine. Cu copiii, de exemplu, am succes. Dar nu sunt într-o altă grădină, nu mai beau alcool, nu sunt copii cu care să merg să mă joc.

    …Te deranjăm, dar e spre binele tău. Ne place să ne întâlnim, iar grădina ta este și a noastră, nu uita. Ce frumos e afară, te iubim, venim la tine încărcați cu băuturi, cu merinde, cu bună dispoziție. Intră-n joc, ia loc printre noi, intră-n reprezentație! Avem nevoie de tine, arată-ți și tu nevoia ta de noi, bea, vorbește, râzi, de ce nu mai bei? Vrem să fii veselă, vorbăreață, mulțumită, recunoscătoare. Piesa noastră nu-ți place? Nu-ți place cum ne jucăm rolurile? Este și piesa ta, suntem ai tăi, n-ai pe nimeni altcineva în afară de noi. Ai fi preferat pe nimeni, ai fi preferat nimic? Nu-i bine. Mănâncă, bea, bucură-te cu noi. Suntem împreună, am venit cu mâinile pline. Ia, vorbește, participă, nu mai face ochii ăștia mari și ciudați, spune-ți părerea, intervino în discuție, este o piesă ușoară, ți-ai pierdut limba? Spune-ți replicile, de ce nu-ți știi replicile? O lungă piesă veche, pe care toată lumea o cunoaște pe de rost – dar ce ai de ne privești așa?

    Au adus un cadou, doi pitici de grădină puși în iarbă. Când s-a înserat, cei doi omuleți au început să lumineze, roz, roșu, verde, albastru. Unul are o tichie ascuțită, celălalt ține un coș. Așezat la capătul băncii, Jerry este absorbit de jocurile telefonului său mobil. Doisprezece ani, cât trebuie ca să se plictisească. Concentrat asupra micii sale mașinării, cel puțin ignoră grupul de adulți. Comesenii vorbesc tare, fiecare adresându-se celui de vizavi, de partea cealaltă a mesei. Ea este rotundă, fiecare dialog face o diagonală asurzitoare. Mă așez pe bancă, lângă Jerry. Piticul cu tichie ascuțită poartă o lanternă, celălalt se uită cruciș la buburuza de pe vârful nasului său. Jerry bate cu degetul mare în jocurile sale video. Vocile sunt zgomotoase, râsetele îngroșate de alcool. Mi-ar plăcea ca băiatul să mă ajute să găsesc nume celor doi pitici. Nu-l interesează. Găsesc câteva, Tura și Vura, Cali și Gula, Moby și Dick, Târâș și Grăpiș, Ambi și Valența, Cata și Strofa – et caetera. Cel cu lanterna va fi bărbatul, cel cu buburuza, femeia. Ei sunt stăpânul și stăpâna casei. Invitații au adus ceea ce lipsește aici, o pereche (ibid, pp. 41-44).

    Litera A este la etaj, în camera de oaspeți, Z, la parter. Linia se frânge în mai multe locuri. Casa este un craniu, în care alfabetul spiralează. Un pitic urcă și coboară scara și vizualizează o lungă dreaptă ideală, o singură scândură, aș căuta cărțile mergând. Din fericire este această scară de lemn. Treptele sale devin rafturi. Stivuiesc cărțile culcate, o grămadă bună pe fiecare treaptă lângă zid, cele groase dedesubt, cele subțiri pe deasupra. Nu-i urât, dimpotrivă, iar pe scară pot să mă așez (ibid, p. 51).

    La un moment dat mă găsesc încolțită de acel tip în cămașă mao, care mă plictisește cu Michel Foucault, ceea ce tocmai am căutat, iar tânăra mi-a venit foarte abil în ajutor. Adevăratul subiect al romanului său este dublul, contradictoriul magnetism care emană din ea. Reușește o senzualitate difuză, dar acțiunea riscă să scape prin tangentă. Mă gândesc din nou la prima mea încercare, prea scrisă pentru a nu spune lucrurile clar. Problema literară acoperea o alta, mult mai crudă. N-am găsit soluția între învăluit și dezvăluit, este imediat prea, prea învelit sau prea îndrăzneț. Ce face, trează, Frumoasa din Pădurea adormită? Iubește sau scrie? Două desfătări foarte diferite (sau adoarme din nou, ca în romanele Margueritei Duras). O întrebare (dincolo de drepturile și de avantajele sociale dobândite de femei) este cea a compatibilității femininului cu scrisul. Cred într-o esențială incompatibilitate între cele două și că de aceea o femeie scrie, poate scrie și altceva, altceva decât despre război și despre pornografie (ibid, pp. 55-56).

    Am avut nevoie de zile întregi ca să încropesc o scrisoare și să găsesc un cadou pentru idolul meu de la France Culture. De treizeci de ani sunt nedezlipită de emisiunea „De pe o zi pe alta”. Alain V. își părăsește postul. Simt această plecare ca pe aceea a unui prieten. Nu mai am reperul meu de la miezul nopții. Îmi pregăteam masa lângă radio, cu un creion și un bloc de hârtie pregătite pe masă. Convorbirile sale, sarea vieții mele zilnice, o conversație intimă. Datorită timpului și fidelității, îi cunoșteam inflexiunile, știam dacă-i place de invitat (în ultima vreme nu mai primea decât prieteni). Îi descifram aluziile, emisiunea era întotdeauna prea scurtă. Neavând televizor, necitind ziare, radioul este singura mea legătură cu exteriorul. A.V. îmi ghida lecturile, în fiecare seară îmi spunea o poveste, vocea sa, ale cărei schimbări de timbru le-am perceput de-a lungul anilor, îmi părea nemuritoare, ea nu se va stinge decât cu mult după mine.

    Am făcut cinci sau șase ciorne patetice, apoi altele mai moderate. Acest om nu mă cunoaște, n-are nicidecum nevoie de simpatia mea. Dar nu va ști niciodată orele bogate petrecute în compania sa, nici cât de mult îi captează undele o necunoscută în fundul provinciei sale, cât de mult era ea complice cu el – în fine, pe când retușam a zecea ciornă, laptopul meu a tranșat. Arătătorul meu stâng a alunecat mișelește, textul s-a dislocat, jumătate prea la dreapta, cealaltă prea la stânga. Imposibil să l rectific. L-am imprimat în starea în care era. Scrisoarea unei persoane căreia îi lipsește o doagă (și, în pachet, micul bibelou alb care, dacă va ajunge, va ajunge probabil spart) (ibid, pp. 57-58).

    Disfuncții continue ale instrumentului meu. După o săptămână de demersuri îngrozite, mă hotărăsc să mă reîntorc la scrisul de mână. Se pare că nu mai pot scrie nici de mână. Nu mai știu să-mi transmit gândul din minte până la hârtie prin intermediul mâinii și al creionului. N-am reumatism articular, îmi plăcea să scriu cu mâna, ce se întâmplă? Este posibil ca facultatea corectoare a programelor de editare de texte să fluidizeze tranzitul creierului spre notația lizibilă, dar a fluidiza nu înseamnă a ameliora și, în afară de asta, mă tulbură faptul că unealta modifică procesul la sursă și schimbă cursul călătoriei.
Desigur, necesitatea de a-mi neutraliza grafia a coincis cu gândul, chiar îndepărtat, de a face o carte: va trebui să descotorosesc filele de intimitatea biografică a mâinii. Am bătut mai întâi într-o mică Helvetia gri, apoi în fidela și indestructibila mea Lettera 22 verde spălăcit, cu autocolantul de vrăjitoare (ochi verzui, față lividă, gură roșie ca sângele: scriitura vrăjitoare pitită în centrul mașinii amabile). Dar aceste mașini nu corectau, transvazam ultima copie manuscrisă bună, trebuia să lovesc aproape imediat. Partea plăcută era să înțeleg cum este făcut (demontam, montam din nou) și să nu depind deloc de curentul electric. Sunt propriul meu motor de căutare.

    Am scris din nou cu mâna vreo zece zile. Vreo zece zile am bifat, am rupt, am reînceput, am bifat din nou. Creion cu mină după gustul meu, hârtie albastră plăcută pentru ochi, dar ceea ce nu mai mergea și nu mai suportam, era vederea deșeului. Nu mai mergea să văd de zece ori pe aceeași pagină aceeași frază întortocheată ici, descâlcită colea, să simt grosimile hârtiei înnegrite, rezistența paginilor când le rup câte patru deodată, să am șase pagini numerotate de la 1 la 6 purtând fiecare același embrion de idee neizbutită. Prea multă materie, prea multă încurcătură, prea multă dezordine. Nu mai pot scrie cu mâna. Din această regresie imposibilă, deduc că unealta laptop, pentru elementara folosință pe care i-o dau eu, este un progres – nu atât de repede. Textul este corectat, dar gândul meu nu este mai vioi, mai fin, mai spontan sau eficace. Iar scrisul meu, chiar dacă este traficat și metamorfozat interminabil, nu este mai personal sau mai bun. Pentru motivul că pot elimina mai mult și mai discret, scriu mai mult, mai multe lucruri inutile, pentru că ușurința dată de mașină îmi permite să strecor lungimi pe care scrisul de mână le-ar fi împiedicat. Pe de altă parte, claritatea vizuală a ecranului mă manipulează, mă urmărește; textul redactat atât de bine pare că se scrie singur, nu simt efortul, continui să funcționez fără să gândesc, fără sens, fără a simți oboseala; numai a doua zi, după ce creierul a dormit, văd că, fascinată de ecran, am adunat neant, am înlănțuit semne electrice, fără să-mi dau seama că nu mai erau scântei în mintea mea (pp. 58-60).

    Spune câteva cuvinte despre iubita lui, iar eu am ochii în lacrimi. Nemaivăzând multă lume, sunt repede emoționată. Îmi spune că, de ceva vreme, citește. Înainte nu citea niciodată. Înțelege un pic mai bine de ce-i atât de greu între bărbați și femei.

    Scuzați-mă dacă întrebarea este indiscretă, dar nu vă simțiți singură în această casă izolată? Fac un gest larg spre arbori – nu, sunt cu grădina. Mă întreabă care-i subiectul cărții pe care o scriu. Din nou arăt arborii, cerul: despre sfârșitul vieții… (ibid, pp. 61-62)

    …violenta amintire a mamei mele în această grădină, când sosea duminica după-amiază, o, atâtea și atâtea dintre aceste duminici de pioasă datorie reciprocă, fără entuziasm, îngrijorându-ne una pe cealaltă fără să ne dăm altceva decât îngrijorare. Singurul lucru care ar fi putut s-o bucure, grădina, nu era la înălțimea grădinilor de zarzavat și ale straturilor înflorite din copilăria sa. Se întrista că n-am trandafiri, trandafirii sunt totuși atât de ușor de cultivat, îmi spunea ea. Când era vreme frumoasă, se așeza pe un scăunel pliant și smulgea buruienile, o complimentam și, la sfârșitul zilei, ne regăseam amândouă buna dispoziție, pentru că era străbătută încă o duminică; eram aproape vesele și afectuoase când o însoțeam la stația de autobuz (ibid, p. 66).

    Nu-l voi recunoaște pe bărbatul înalt și blond cu ochi albaștri prezis de cărți decât câțiva ani mai târziu. Nu-mi mai amintesc de conversația noastră, ci de un sentiment agreabil de încredere, de un fel de blândețe, de lumina unui sfârșit de zi de vară. Un apartament vechi și strâmt, bucătăria și două camere vagon în formă de L, podele uzate, aplecate, ferestre înguste, vedere spre acoperiș. Era mobilat cu te miri ce și ciudat de primitor. „Tipul foarte bine”, înalt, subțire, plăcut, în cămașă albastru deschis și pantaloni închiși la culoare. Léon nu încerca să placă, el plăcea. Cred că mi-a plăcut vocea sa și ușorul său accent un pic melodios, deloc germanic. Cred de asemenea că mi-a plăcut mirosul său, miros de vară al cămășii de bumbac (cred cu prudență, pentru a reține curtoazia, timiditatea acelei prime ore). Revăd o cuvertură albastră, un lampadar cu picior cromat, un covor din lemn de cocos roșu întunecat; revăd mai ales, ar fi trebuit să le menționez imediat, două pisicuțe negru cu alb slăbuțe, sperioase, emoționante (adică tânărul student la medicină cu pisici era emoționant).

    Aveam întâlnire nu știu unde în afara orașului, Léon îmi dă cheile mașinii sale Citroën 2 CV, generozitate cu care nu sunt obișnuită. N-are nevoie de vehiculul său două sau trei zile. Aduc mașina 2 CV, gri, cu capota ondulată. În acea vreme parcai liber pe promenada Treille. Aș fi putut pune cheile în cutia de scrisori. Dar am urcat scara, iar, câteva luni mai târziu, vezi vaporul din cărțile poștale, Léon și cu mine ne îmbarcam pe Queen Elisabeth înspre America (ibid, pp. 75-76).

    Astăzi mama mea ar fi avut o sută de ani. Oare ea și cu mine ne-am ratat? Ne-am regăsit numai o săptămână sau două înaintea morții sale, când i-am vorbit, când m-a auzit, de-o parte și de cealaltă a zăbrelelor patului său. Eu plângeam, ea plângea, dar fața sa era atât de frumoasă, atât de blindă. Acel moment suprem trebuie să fi avut antecedente. E adevărat că am dezamăgit-o cumplit, că i-am sporit cumplit propriile decepții. A crezut atât de pătimaș în mine. Am atât de puține amintiri despre ea, despre amândouă, despre noi două calme și liniștite și împreună. Deunăzi, o femeie mi-a spus că faptul de a trăi în cuplu îi face viața mai liniștită. Este cea mai bună definiție pe care am auzit-o despre viața în doi sub același acoperiș. Liniștea, lipsa curiozității, a indiscreției, mai multă tăcere decât cuvinte (ibid, pp. 85-86).

    Revin la remarca pe care mi-o adresa V.: Dar tu scrii numai și numai despre tine! Evitasem (dar pentru a vorbi despre ceilalți), în loc de a replica: Da și cu ce te deranjează asta pe tine? Iar V. care mă asigură că scrisul meu la persoana întâi nu-l deranjează personal, că totuși, cu timpul, câmpul meu nu este oare cam limitat, cam strâmt, cam repetitiv, n-aveam oare chef să mă deschid spre poem, spre imaginar, pe scurt să mă interesez de altceva decât de buricul meu. Remarca lui V. îmi amintește de alta, a unui critic literar, mai deschisă: Femeile, când scriu, trebuie să facă praf pe cineva, altfel, nu merită osteneala… (ibid, p. 121)

    Atelierele în închisoare se precizează, primele două vor fi în ianuarie. Revine panica mea surdă. Habar n-am despre ce voi face, motivarea mea inițială (N.) rânjește în depărtare. Îmi repet inaugurări, scene, îmi imaginez scenarii, actori. Opt sau zece, bărbați ori femei, nu știu, dar va trebui să mă prezint. De ei nu mă tem mai mult decât de alții (mai degrabă mai puțin), dar, brusc, obiectul prezenței mele în fața lor dispare, un miraj și totodată eventualul meu material. Un muzician pe scenă care și-ar fi uitat vioara, instrumentul care mai rămâne nu mai este decât persoana mea fizică. Adică nimeni. De aici necesitatea de a relata o poveste. De a insista pe viața obișnuită, mediu modest, fără mari aventuri, fără mari călătorii. Starea civilă, două copile, chiar doi nepoți, fără formație precisă, mici slujbe. Și dacă ei n-o văd decât pe bunicuța cea bătrână care sunt eu? Scrisul. Bineînțeles scrisul. Cărțile, bineînțeles. Vin în calitate de scriitor, ca scriitor. Un ca umplut plin ochi. Nu-mi dau niciodată acest titlu, în afară. Aceste persoane nu vor fi ținut poate o carte în mână de luni, de ani de zile, nu vor fi citit poate niciodată o carte.

    Merg în lung și în lat în bucătărie, încerc să mă gândesc cu voce tare. Am avut întotdeauna îndoieli cu atelierele de scris. Ateliere de tâmplărie, de ceramică, de mecanică, de caligrafie, de legătorie, este evident, dar scrisul, nu văd deloc. Mai ales când el este creativ (eu neavând în ceea ce mă privește sentimentul de a crea ceva). Mi s-a spus că voi avea de a face cu persoane cel puțin alfabetizate (ibid, pp. 136-137).

    Cartea deschisă este pusă în partea stângă lângă lampă (un obiect lung, puțin cam greu, capsator sau riglă de metal, este comod pentru a menține cartea deschisă). Ce nu s-a spus despre lectura hrană a sufletului: văzând-o pe această persoană care citește mâncând, mănâncă în timp ce citește, îți spui că sufletul său este foarte, foarte material. Ea mănâncă lent, face să dureze plăcerea. Ai ochii mai mari ca burta, am auzit asta în copilărie și cine la multe năzuiește, nici una nu isprăvește. Cel puțin pentru primul dicton, m-am cumințit, m-am adaptat. Se operează metamorfoze, nasul adulmecă, limba palpează, saliva umezește, maxilarul mestecă, nervii freamătă, sângele aleargă, galopează pe căiuții săi roșii și albaștri. Marea poștă centrală a creierului distribuie mesaje. Cartea colac peste pupăză? Marele lux, lumina, imaginile, imaginile pătrunzătoare, nenumărate, care desăvârșesc acest banchet. Și ce nu s-a spus despre tristețea de a mânca singur. Încercați cartea. Dar nu uitați foamea, chiar dacă o numiți politicos poftă de mâncare. Această femeie, nu cu mult timp în urmă un pachet de nervi, iat-o acum în pace cu ea însăși, satisfăcută. Nici un dușman la orizont. Și la această oră, nimeni nu va telefona sau va bate la ușă (ibid, pp. 169-170).

    „Sunt aici cu voi în principiu pentru atelierele de scris. N-am mai făcut niciodată acest lucru, să predau ateliere de scris. Atunci de ce am răspuns da, când mi s-a vorbit despre proiect? În primul rând, din cauza unui motiv personal; am avut un prieten care a făcut ani de închisoare; am corespondat mult prin scrisori. Și, în al doilea rând, deoarece, pentru a scrie, chiar când ești liber, te așezi într-un colț, singură, departe de ceilalți. Scrii pentru a te lega de ceilalți, dar în singurătate, la distanță. Scrisul este o activitate ciudată, o faci în tăcere, poate pentru a-ți asculta mai bine gândurile. Se spune că scrisul este o evadare. Și este adevărat; în ceea ce mă privește, el mi-a permis să ies din unele probleme care mă chinuiau. Scrisul cărților m-a făcut puțin mai sigură pe mine, mai curajoasă” (ibid, pp. 201-202).

    Încerc să vorbesc despre ceea ce înseamnă a te adresa cuiva, unei persoane în același timp ideale care ar reuni mai multe persoane, inclusiv pe sine. Îmi închipui că femeile pe care le am în fața mea sunt atât de izolate, atât de reținute, încât nici una nu scrie nici o scrisoare reală, neavând pe nimeni cui să i-o trimită. Presupunere stupidă, care vine din faptul că tot ceea ce scriu eu de la început, ceea ce critica a clasat ca autobiografie, este înainte de toate o lungă epistolă către cititor. Să scrii nu-i greu: în schimb, să te adresezi într adevăr cuiva este o operație foarte complexă. În același timp infinit de complexă și posibilă. Dar care nu se poate explica, nu se poate învăța. Se învață literatura, dar nu scrisul. Să-i semnalezi unele tehnici mai eficace decât altele este ca educația sexuală, poate nu inutilă, dar care n-are nimic comun cu ciudățenia iubirii.) (ibid, p. 203)

    (În zilele următoare îmi revine în minte o bizarerie a străvechilor mele legături cu cărțile. Câteva, care îmi plăceau îndeosebi, le-am desenat, le-am deteriorat, în parte le-am rupt, spre marele prejudiciu al mamei, când a descoperit ravagiile comise pe ascuns. În copilărie, n-aș fi strivit nici o furnică, de aceea maltratarea cărților pe care le îndrăgeam este un sacrilegiu ciudat. Probabil că îmi apăreau ca niște creaturi adevărate. Dar de ce să le fac să sufere, de vreme ce-mi plăceau atât de mult? Tocmai pentru că-mi plăceau, deci le-am degradat și le-am distrus din sadism infantil. Țapii mei ispășitori nu strigau. Ironia este că tocmai Sade, dacă nu el, atunci cortegiul său de exegeți, mă conduce la această operație de scris în închisoare. Revăd expresia mamei, brusc palidă, mâhnită, mută în fața micii vandale. Ce icoană desfigurasem? Ce prime pagini devastasem pe care mai târziu va trebui să le refac și să le rescriu la nesfârșit, să le reîncep interminabil, ca și cum fața stupefiată a mamei ar fi prima pagină albă?) (ibid, pp. 208-209)

    Am găsit o grămadă de cărți de Colette la librăria Barone. Întoarcerea la Colette, beția Colette. Aveam șaisprezece sau șaptesprezece ani, când Liliane B. mi-a dat vreo zece Colette în ediția de buzunar. Descoperirea mea de atunci durează și astăzi: din când în când fericirea era posibilă. Cu cât cunosc intriga fiecărui roman, cu atât ea contează mai puțin, cu atât disting maniera, scamatoria. Nu citesc și recitesc peripeția, ci o limbă franceză care la fiecare relectură mă învață din nou propria mea limbă. Ea repeta amicilor și criticilor literari că nu-i place să scrie. A scris cu o asemenea acuitate pentru că, atât cât a putut, s-a opus otrăvii de a scrie frivolități necesare și vii. Durerea de a scrie? Nimic romantic, imobilitatea infernală la care te constrânge această activitate. La sfârșitul vieții, Colette nu mai poate să meargă, suferind de artroză: dar cel mai remarcabil aspect al scrisului său este tocmai articularea frazei, surprinzătoarea suplețe a încheieturilor, a punerii în frază.

    Într-un interviu din 1935 – are șaptezeci și patru de ani –, spune: „Nu mi place să scriu. Nu numai că nu-mi place să scriu, dar îmi place mai ales să nu scriu.”

    De trei ori aceleași două verbe, a plăcea și a scrie. Prima propoziție este simplă. A doua întărește afirmația negativă, având drept consecință volta concluziei, dar îmi place mai ales să nu scriu.

    Minunatul dar îmi place mai ales să nu, minunată logică, care relativizează lucrul neiubit, nu-l respinge decât pentru a-l face mai inevitabil.

    O recitesc pe Colette ca pe un contrapunct la Charles Ferdinand Ramuz. Acolo unde ea fuge, în aparență delicată, sprintenă, ușoară, el insistă, consolidează, apasă. Nu mă opresc. Probabil citesc prea repede, dar e tot ceea ce pot; citesc urmărită de masă și de volum, citesc fugind. Dacă mă opresc, mă înfund. Și el fuge de ceva. Figură a lecturii mele: îmi lipesc urechea de pământ, care tremură de trecerea unei turme de bizoni. La Ramuz, hoarda de bizoni. Sau îl văd în călăreț cu animalul său, tăbărând cu coiful coborât, cu scutul strâns, cu lancea îndreptată contra – dar contra cărui inamic real, de vreme ce Ramuz are toți demonii în interiorul lui? (ibid, pp. 244-246)

    Ce căutam să spun? Poate să confrunt două acte de importanță esențială pentru mine: să am copii și să scriu. Imaginea de a da naștere unui text este valabilă pentru cele două sexe, dar numai femeile îl fac literalmente. Da, cred că voiam să apropii cele două fapte incomparabile, banale, nemaiauzite: să aduci pe lume un copil, să scrii o carte. Personal, n-am putut cumula. Și unul și celălalt angajament sunt cu normă întreagă. Ori cartea, ori copilul. Rarele mele cărți au fost scrise departe de copii și, paradox notabil, primele două datorită a două concedii acordate de Léon. Dacă a scrie, a scrie gratuit, a scrie din pură obsesie, fără a aduna un ban, este timp furat, furat clanului, furat celor apropiați, atunci autoarea este cu siguranță o hoață foarte mare. Iată ce ar fi trebuit să-i spun lui A. în loc să fac efecte de discurs sociologic. O hoață mult mai mare, autoarea, este conștiința sa în calitate de hoață, de autoare a unui delict care ar putea fi discutat în grădină (ibid, p. 261).

    Conștiința de a scrie în calitate de femeie revine pe tapet. Nu-i o întrebare insidioasă sau metafizică, iar aspectul său politic este o capcană; este o întrebare foarte intimă și personală. Dat fiind că scrisul este sexualitate deviată, că obiectul sexual cel mai fantastic inventat vreodată rămâne femeia, ce se întâmplă când sus-numitul obiect devine trestie gânditoare. Nu sunt comică, prostiile mele nu mă scot din oboseală, văd o trestie mare aplecată spre oglindirea sa. Mă gândesc la o plimbare spre iazurile Ronului pe care n-am mai făcut-o de multă vreme. Scriu pentru că nu știu să fac nimic altceva, îi spun din nou lui A. fără ironie, asta te face vinovat. Și tricotez din nou conștiința de femeie care scrie și culpabilitatea (ibid, p. 272).

    …m-am gândit mult la mama mea care locuise șaizeci de ani la câțiva pași, chiar după intersecție, pe aceeași stradă și nu se plânsese niciodată, dimpotrivă, îi plăcea apartamentul cu două camere și bucătărie. Am privit și am tot privit oamenii trecând, încetiniți de căldura care făcea chipurile moleșite, puțin rătăcite. Era bine să-i privesc pe trecători, noi toți egalizați de caniculă.

    Eram într-un fel de stupoare nu dezagreabilă, zăpăcită, distrată, dar nu era rău. […] Unde citisem recent ceva impresionant despre fugă? Mai exact despre distanța de fugă. Voi căuta acea pagină. Distanța de fugă este o necesitate vitală pentru animalul fără colți și fără gheare, care nu poate conta decât pe goană. Distanța de fugă este a doua sa piele. Această frază mi-a venit din nou în minte: Distanța de fugă este mai vastă ca distanța de atac. Animalul care n-are ca apărare decât viteza labelor sale trebuie să păstreze constantă distanța dintre el și inamic. Așezată la capătul meu de trotuar, am văzut gazelele păscând în savana galbenă. Am văzut fiara cu pete mici cotind în iarbă. Să spunem șapte gazele într-un spațiu acoperit. Între ele și leopard să punem o sută de metri. Alertate de o fremătare a ierburilor, de un iz carnivor, deodată cele șapte gazele o iau la fugă cu salturi mari. Salvarea este în cei o sută de metri de avans. Momentul în care gazelele sunt aproape prinse este și momentul în care fiara împestrițată începe să-și piardă viteza, gâfâie, slăbește vânătoarea, pe când grațioasele continuă să galopeze la fel de repede. (Viziunea mea nu socotește data când una dintre cele șapte gazele aleargă mai puțin repede și asigură de la sine înțeles celorlalte șase viața salvată.) (ibid, pp. 292-293).

Sursa: Petruţa Spânu, 21 august 2021