« Revista ASLRQ
 
  • Nicolae Petrescu Redi - Arhimede


    Arhimede

    Cerc pe nisip
    desena Arhimede,

    cerc de soldați
    desena soarta.

    Rază de gând
    creiona înțeleptul,

    umbră de lance,
    zale de fum,
    soarta.


    Ecoul

    Aud pe Titanic
    triste vioare,
    din lemn ce
    n-ajuns-a
    bărci de salvare.

    Îndrept privirea
    spre bărcile
    cele,

    barca lui Caron
    e printre ele.

    Se-amestecă
    lacrimi
    pe puntea suspinului,
    viorile cântă
    „Simfonia destinului”.


    Ana Meșterului Manole

    „Casă de piatră,
    de piatră,
    de piatră”,
    îi cotropea gândul
    ecoul urărilor
    din ziua nunții.

    „În miezul pietrei,
    duios înmărmuri-vei”,
    proroceau bătrânii.

    „Fără soața-mi catarg,
    visul meu, Ană,
    din cer nu se vede”,
    îi șoptea Manole!...

    – Zidul se-nalță până-n povești,
    spume de sânge îmi spun că trăiești,
    Ană, trăiești?

    – Ascultă, Manole, mireasa-ți e vie –
    ce suflet îngheață zidit în făclie!

    Mă rog la Iisus, la Sfânta Marie,
    doar cerul e larg în strâmta-mi chilie!...

    Meșterul Manole
    își poartă crucea
    de sare grea,
    din lacrimi.

    Prin mâinile Anei
    trec, Doamne, cuie,
    cuie de-agățat
    icoane.


    Regina Maria și-a lăsat inima românilor

    Dintr-o casetă-albastră,
    de mult lăsată-n dar,
    răzbate-un ticăit
    de ceas trecut prin jar...

    E inima Măriei,
    cea perlă de coroană,

    Manole, ascultând-o,
    pare-a-i vorbi o Ană!

    Șiragu-i de bătăi,
    cândva,-n Războiul Mare,
    încununa un vultur,
    încununa o zare.

    Cu grijă de soldați, de oameni
    necăjiți,
    în patru cămăruțe, pansat-a mulți răniți.

    Bătea la porți înalte
    spre a grăbi
    Unirea...
    Departe, ce departe
    părea că-i despărțirea !

    Of, inima reginei
    într-o casetă bate!

    Retrasă-n al ei timp,
    aproape-i și departe.

    Ce rază îi dă viață,
    ce vrajă o străbate?!

    Oriunde e mutată –
    și ferecată, bate!


    Ecaterina Teodoroiu și ia

    De ce leoaică par
    prin vremuri
    de urgie ?
    Sub haina-mi ostășească
    eu, Doamne, port o ie.

    E rană și bandaj.

    Aminte îmi aduce
    de bolta zâmbitoare,
    de frații mei căzuți
    pe câmpul de onoare,

    de dascălii din școală,
    cu raze de beteală,

    de muica mea căruntă,
    visând să vadă-n poartă
    un brăduleț de nuntă ...

    Gornistul sună-alarma,
    iar fulgeră,
    iar tună,
    minat de nori e cerul
    când pacea nu-i cunună.

    Strigăm din toți rărunchii:
    „Pe-aicea nu se trece”,
    ceva mă arde-n piept ,
    fioru-i foarte rece.

    Dispare-n ceți plutonul,
    de glonț străpuns,
    vestonul
    cu lacrimi roșii plânge,

    duios șoptește ia:
    „Pe mine, Caterină,
    de mult mă porți în sânge!”

    Se scurge din ochi
    raza,
    puterile mă lasă...

    Lungește-mi, muică, ia,
    să par că sunt mireasă.
  • Sursa: Nicolae Petrescu Redi , 2021