Dominanta romanului Cină cu Veturia al Elisabetei Iosif[*]
este cea estetică, chiar estetizantă.
Personajele, Veturia, scriitoare, și soțul ei Emanuel Christea,
profesorrul Gérard Apel, filosoful Petru Chisai, Gloria –
artistă, Dora, căutătoare a sensului existențial, cu experiență
tibetană,Verona, „Castelana de la Marginea Nopții”, au
preocupări artistice, sunt interesate de frumosul din realitate
sau de transformarea urâtului existențial în frumos, nu în urât
estetic. Preocuparea lor majoră este aflarea sinelui,
transformarea vieții în artă.
Considerațiile estetice sunt risipite cu generozitate, adunând,
ca pilitura de fier în jurul magnetului, temele povestitorului,
camuflat în personajul alter-ego, Veturia: condiția creatorului
și a creației, avatarurile scriiturii.
Cele 31 de secvențe narative, prezentate când subiectiv de
către un personaj-narator, Emanuel Christea, când obiectiv,
rețin felii de viață, nu la modul realismului clasic, ci
filtrate prin conștiința formatoare, modelatoare, sau infidelă
în reprezentarea dominantelor realului.
Cartea pe care vrea să o scrie Veturia, există și această temă a
metaromanului, a scriiturii unei povești, este o aventură – a
conștiinței, a scriiturii, dar și scriitura aventurii.
Transfigurarea se produce prin capacitatea cuvântului de a
transcende banalul, prin acea poezie a textului care creează o
atmosferă și provoacă, stimulează emoția. Povestea nu e
indiferentă, nu poate fi indiferentă, trebuie să atingă alte
conștiințe, să le facă să vibreze.
Nu romanul străzii o interesează pe Veturia, nu datele
disparate ale realului, fapte diverse excerptate din realitate
care pot avea căldura clipei, dar nu și specia eternității, cât
romanul care să surprindă viața cu sensurile ei ascunse, cu
anamnezele și chenozele ei, prin care catharsis-ul să
fie posibil. Creația devine transcendere, ieșire din realul
desemantizat și intrare într-un absolut posibil, universul
compensatoriu al autorului, catharsis-ul lui.
Laitmotivul „Scrisul nu alină” revine obsedant, ca reflectare în
conștiințe diferite, cu semantizări diferite. Așa simte Veturia,
așa simte Dora, preocupată de spiritualitate, mergând în
căutarea adevărului, care să o clarifice, până în Tibet. Cartea
și viața sunt labirintice. Căutarea este febrilă, deci scrisul
cathartic, cu rol terapeutic nu există. Doar cel esențial,
revelatoriu, care revelează sinele.
Dora iese dintr-un labirint fără clarificările necesare,
interogațiile ei continuă, prelungindu-se în considerațiile
despre roman, întrucât romanul ar putea fi un joc secund,
o copie, în sens platonician, a realității. Romanul, spune ea,
„a devenit o încercare prin care se măsoară un om cu egoismul
spiritului său – o energie negativă – sau cu felul lui de a fi
în relația cu ceilalți. În romanul modern, autorul caută să afle
cine suntem prin intervenția sexului sau prin felul în care omul
iubește viața, mereu încordată...”. Implicațiile polemice sunt
difuze, dar nu absente. Romanul ar trebui să ofere „sensul
metaforic al suferinței umane”, să motiveze spiritul în sensul
unui optimism purificator, convingându-l pe cititor că „Răul
poate fi învins”. Esteticul concurat de etic, așadar.
Într-o lume ca a noastră, preocupată de banal și de banalități,
dominată de pragmatic și de răul cărnii, rolul creatorului se
manifestă în modul în care-și asumă exigențele creației.
Imaginea de Orfeu a creatorului este simbolică și emblematică.
Este creatorul care a coborât în Infern, în infernul zilelor
concrete ale realului, în încercarea dramatică de a restitui
oamenilor iubirea, de a le-o oferi pentru resetarea exsitenței.
Scriitorul este un restaurator, încearcă să scoată la iveală
lucruri adormite într-un zid, în cărțile vechi, „citind pe
fațadele cu ferestre acoperite în plină zi, întrebându-se dacă
mai locuiește cineva acolo”...
Revenirea la personaj, pe care și-o propune Veturia, autoarea
romanului Labirint în foc, coincide cu o revenire în
real. Creatorul este un vizionar, arta poate devansa viața, o
poate anticipa. Sub semnul coincidenței stranii, circumscris
unui fantastic straniu, se află anticiparea, prin romanul pe
care-l lansează, a dramei de la Colectiv din octombrie 2015.
Spațiul citadin care este fundalul acestor povești înscrise în
dualitatea viziunii moderne – scriitura aventurii,
aventura scriiturii, se mitologizează ca în prozele lui
Mircea Eliade, devenind un oraș cu o georgraafie proprie,
mitizantă și creatoare de mituri.
Visul este parte a creației, creația stă „pe muchia dintre vis
și realitate”. E un mod de a sugera ideea necesității sondării
realității prin observația socială directă, dar și cea a
investigației profunzimilor. Calea cea tainică duce în interior.
Acolo se clarifică sensurile, acolo apar revelațiile. „Visul și
poezia participă la aventura textului unei cărți”, conchide
Veturia, ca un ecou al credinței autoarei înseși.
Sensul titlului se limpezește la final, în scena ceremonialului
ceaiului, exercițiu spiritual care are conotații simbolice.
Ceaiul este elixir și adjuvant al treziei/trezviei, care ține
spiritul în alerta frumosului, treaptă spre absolutul accesibil
fiecăruia. Starea la care aspiră personajele este starea Zen.
Pâinea mare, aburindă, din care „rupeau toți cu bucuria
cuprinderii unei pâini, ce o primiseră cândva de la părinți, ca
și Brâncuși, aflat la acea «masă de taină»...”, trimite la
cina cea de taină. Și Veturia participă la o cină, „o
altfel de cină”...
Creatorul se dăruiește pe sine prin creație ca și cum ar
împărți, asemenea lui Iisus, o pâine – carnea Lui, spiritul Lui.
Trădătorul nu mai contează. Creația nu are sfârșit. Important
este ca artistul să nu se trădeze pe sine, să nu-și abandoneze
talantul și, odată cu el, misiunea, dar și blestem de a
crea frumuseți.
[*]Elisabeta
Iosif, Cină cu Veturia, Editura Art Book, Bacău,
2020.