« Revista ASLRQ
  • Poeme de Ionuț Caragea din volumul în pregătire “Ceasornicarul fără mâini”


    De-aș putea să iau durerea cu mâna

    de-aș putea să iau durerea cu mâna
    să-i vindec pe toți cei care
    nu pricep cuvintele mele
    dar tu, Doamne, mi-ai dat calea
    cea lungă, chinuitoare
    mi-ai dat lacrimi neplânse
    care sapă în mine ocne de sare
    mi-ai dat misterul atârnat
    în ștreangul indiferenței
    mi-ai dat elixirul
    pe care mulți îl confundă cu otrava
    cu nebunia, cu ciudățenia

    și vrei ca răbdarea mea
    să fie fără margini
    să renunț la vanitate, la ego
    să fiu bun și-nțelept
    să fiu așternut de hârtie
    pentru îngeri lunatici
    să fiu sângele care ispitește timpul
    să muște din inimă
    să fiu inima imobilizată
    cu atelele sângelui
    să fiu o rugăciune pe aripi de vânt
    o frunză purtată de ape
    care nu știu ce-i pădurea
    un chip torturat de răceala oglinzii
    o tăcere devorată de umbre infirme
    un cuib pentru păsări
    care n-au învățat ce-i căderea
    o cruce care cheamă la ea
    mângâierea
    un cer care trece prin gâtlejul cuvântului
    o secundă bolnavă care se târăște
    sub ceasornicul stelelor

    tu vrei să inventariez
    despărțiri și absențe
    să fiu câinele care roade
    lanțul propriilor amintiri
    să fiu poetul care își ucide trecutul
    dar se întoarce la locul crimei
    cu fiecare poem

    doar atât, doar atât, doar atât...
    și uite cum rămân cu mâna întinsă
    și nu vindec pe nimeni

    tu, Doamne, cazi ca un fruct
    din care mușc, tot eu, păcătosul


    Poemul din fața casei

    cred că sunt pregătit
    mi-am văruit pereții în culorile
    celui mai cald anotimp
    la ferestre am pus
    zâmbete înflorite și sărutări
    la ușă, un preș pe care scrie
    bine-ai venit!

    de departe sunt casa
    pe care orice om
    și-o dorește

    însă, fiindcă nu vreau
    să intre oricine
    mi-am ascuns și cheia de jos
    și cheia de sus
    în poemul din fața casei
    poemul acela pe care mulți
    se fac că nu-l văd

    e un fel de zid, dar nu e zid
    un fel de copac, dar nu e copac
    un fel de umbră, dar nu e umbră
    un fel de pasăre, dar nu e pasăre
    un fel de câine, dar nu e câine
    un fel de liniște, dar nu e liniște
    un fel de nimic, dar nu e nimic

    e un poem pe care l-am scris
    când trăiam și muream totodată
    când ploaia îmi număra amintirile
    când piatra îmi spunea te iubesc
    pe albia înlăcrimată a râului
    când trăsnetul gândului
    îmi lovea copacul sângelui
    când Cerber îmi sfâșia umbra
    când inima vorbea păsărește cu cerul
    când ochii erau străpunși de lumina
    ce se duela cu abisul

    vezi tu, toate vorbele
    cu care încerci să mă deschizi
    se vor rupe ca niște chei ruginite
    așa că mai bine citește poemul

    citește-l până la capăt
    îmbrățișează-l așa cum
    ai îmbrățișa un copac
    mângâie-l așa cum ai mângâia
    o pasăre, un câine, o umbră
    o liniște blândă, un nimic credincios
    un zid în care poetul
    și-a zidit îngerul


    Iubește-mă pe patul de lacrimi sălbatice

    azi, stelele căzătoare
    sunt cuvintele care cad pe hârtie
    direct din cerul gurii

    inima e fructul
    pe care umbra te ispitește
    să-l muști

    haide, nu te teme,
    pășește pe iarba
    șoaptelor răsărite din carne

    intră prin perdelele sângelui
    cu o deschidere diafană
    de aripi

    hrănește-mi
    arborele vieții
    cu vise

    fii frunza care
    se întoarce pe ram
    fructul care dă în floare
    pasărea care își poartă
    cuibul în amintiri

    fii albina ce-mi culege
    fostele chipuri
    din tainice oglinzi

    fii umărul
    care definește atingerea
    genunchiul care face cerul
    să cadă în genunchi

    fii setea tandră
    a nenăscutelor sfâșieri
    ploaia din infernul
    dorințelor

    haide,
    ademenește infinitul
    la colțul buzelor
    fără uciderea
    clipei

    dezrădăcinează-mi privirea
    și iubește-mă pe patul
    de lacrimi sălbatice


    Comorile cărnii

    carne a facerii mele
    carne a sfârșitului meu
    scotocesc și rescotocesc
    prin toate rănile tale
    sigur există ceva mai mult
    decât durerea

    poate un arbore
    poate un râu
    poate un soare
    poate o piatră care vorbește
    poate o celulă în care sufletul
    se roagă înaintea icoanei
    poate un Dumnezeu
    doar al meu

    carne a iluziei mele
    carne a condamnării mele
    la singurătate
    carne a amintirilor care apun
    în nopțile sângelui
    sigur mai există ceva

    poate un aforism
    poate un poem care strigă
    prin gura tuturor cuvintelor sale
    poate un mormânt în care învie
    alfabetul tuturor oaselor

    carne a timpului care trece
    pe bulevardele pielii
    carne a războaielor care mi-au lăsat
    cicatricile drept medalii
    carne a plăcerilor
    carne a frisoanelor
    carne a ferestrelor fără flori
    carne a zâmbetelor
    care își sapă singure gropile
    în obrajii îmbătrâniți
    carne a neantului
    care cască de plictiseală
    carne a muncii, carne a ploii
    care-mi numără clipele
    carne în care sunt ascunse
    cheile de fum ale devenirii
    carne care se rostogolește ca un zar
    prin văile umbrei
    carne a sinuciderii lente
    cu otrava sărutului
    carne mai încercată decât stânca
    mai obosită decât somnul
    carne ca un fruct stricat
    sub arborele fericirii
    carne ca o mare cucerită de arșiță
    carne ca un munte
    cucerit de invizibilul vânt
    carne ca o corabie
    bolnavă de naufragiu
    carne a lacrimilor
    care înclină balanța
    între a fi şi a nu fi

    carne a facerii mele
    carne a sfârșitului meu
    carne a comorilor mele


    Sânge cu celule fotovoltaice

    de la o vreme țin regim
    nu tu carne de porc
    nu tu prăjeli, nu tu tocături
    nu tu ciocolată
    nu tu băuturi carbogazoase
    nu tu alcool
    nu tu multe

    în schimb, consum amintiri
    cu nemiluita
    amintiri care țin loc de orice
    le gătesc cum numai eu
    știu să le gătesc

    și știi?
    reușesc să mă satur
    din câteva înghițituri
    mă simt excelent
    mă simt mai ușor
    pot chiar și să zbor
    amintirile mele sunt mai bune
    decât kerosenul
    nu poluează și nu lasă urme
    decât pe hârtie

    iar dacă vreau să ajung departe, departe
    unde niciun avion n-a zburat
    îmi pun în funcțiune
    celulele speciale din sânge
    pe care le-ncarc cu lumina
    soarelui meu interior

    atunci las urme și pe cer
    chiar și Dumnezeu mă confundă
    cu o cometă


    Salvatorul spiralei


    între mine și umbră
    doar absența îmbrățișării
    mă așez cu prezentul
    la o cină romantică
    și prezentul îmi spune:
    - dacă boala te rupe în două, fii pâine!

    evident, omului, amărâtului
    îi rămân firimiturile...

    privesc pe fereastră
    Luna își ascunde obrazul
    de cealaltă palmă a Lumii
    mă prefac și eu că visez
    printre genele mele surprind
    trădarea trădărilor
    prezentul mă vinde trecutului
    pentru durerea de mâine
    o foaie pe care nu scrie nimic
    cu excepția numelui meu

    să mă prefac că mor
    e zadarnic
    pulsul mă dă de gol
    chiar și-n fața
    celei mai îndepărtate
    dintre stele

    mda, am alergat toată viața
    după himere
    până mi s-a mărit inima
    cică nu e boală, spun doctorii
    pot primi în mine
    o sută de oameni fără inimă
    îi voi salva pe toți de la moarte
    sau poate că nu
    poate că voi muri eu
    de o sută de ori
    cine știe?

    iată unde am ajuns
    de la absența îmbrățișării
    într-o logoree metafizică
    iată cum se schițează
    noua mea înfățișare
    noua mea incapacitate
    de a fi eu

    ce pot face
    dacă mi-am rupt mâinile
    trăgând după mine
    saci de memorii, saci de cărți
    de nu mai pot deschide cartea
    propriei mele fericiri?

    cum să citesc fără mâini
    cum să scriu fără mâini
    cum să repar ceasornicul care
    ține spirala captivă?

    mă lipesc cu pieptul
    de sticla rece
    tic tac, tic tac, bate inima mea
    într-un gest disperat de resuscitare


    Îmbrățișarea copacului

    îmbrățișează copacul
    și copacul va dărui
    îmbrățișarea ta
    aceluia care are cel mai mult
    nevoie de ea

    chiar și smuls din pământ
    chiar și tăiat
    copacul încă respiră
    încă lucrează subtil
    încă foșnește
    încă vorbește cu vocea
    ușor scârțâită
    încă îmbrățișează

    chiar și acum
    când scriu acest poem
    simt îmbrățișarea copacului
    dar simt și îmbrățișarea poetului
    care nădăjduia să mă cunoască
    și să-mi dăruiască
    cele mai parfumate flori de tei


    Acostare în portul cuvintelor

    există un loc unde
    marea sângelui se întâlnește
    cu marea lacrimii abia plânse
    fără ca niciuna dintre ele
    să se amestece cu cealaltă

    atât de frumoase culorile lor
    atât de frumoasă linia care le separă
    de parcă ar fi granița dintre
    paradisul dorinței
    și paradisul melancoliei
    de parcă ar fi șarpele care
    și-a găsit, în sfârșit, fericirea

    și mai există și gândul
    această corabie
    care alunecă peste mări
    sperând să găsească țărmul
    unui cuvânt

    iar eu, căpitan al acestei corăbii
    aștept strigătul pescărușilor
    semn că țărmul
    e pe aproape

    și ce frumos, și ce frumos
    este când corabia gândului
    atinge țărmul cuvântului
    și ce frumos, și ce frumos
    este când toată flota mea de gânduri
    acostează în portul cuvintelor
    desăvârșind poezia
     

    Viața mea în slujba cuvântului

    timp, energie vitală
    amintiri exploatate
    până la ultima lacrimă
    lacrimi deshidratate, castele de sare
    pentru copilăria pierdută
    frunte liniștită, mare fără furtuni
    între continentele albe ale tâmplelor
    cerul, fereastră ce așteaptă
    să intre sufletul proaspăt
    ca aerul dimineții

    inima, clopot ce bate
    vestind războiul cu nimicnicia
    morminte în carne și flori
    în cinstea uciselor gânduri
    sângele, vioară așteptând arcușul iubirii
    visele, haine purtate zi de zi
    până când nu mai rămâne o scamă
    o lume privită prin ochelari
    alta, pe deasupra ochelarilor
    bătrânețe, prea repede ai venit

    moarte, scriu un poem despre tine
    roade-l cum câinele roade osul
    lasă-mă să trăiesc încă câteva cărți
    viața mea în slujba cuvântului
    cuvântul acela, știi bine
    de la care a-nceput totul
    fără el te-ai zbate degeaba
    în neagra ta veșnicie

    urc pe scări de cuvinte
    termin un poem, m-arunc în gol
    de pe treapta cea mai înaltă a ființei
    învăț să cad, amintirea poemului e parașuta
    care se deschide, lăsându-mă
    să ating solul în siguranță
    zborul este doar al păsărilor
    menirea lor este să deseneze infinitul
    pe bolta albastră

    timp, secunde în galop
    peste valurile amintirilor
    valuri care ating țărmul inimii
    țărmul pe care urmele sunt săruturi
    mângâiate de vântul uitării
    Dumnezeu se dă în leagănul viselor mele
    copacii aplaudă până la ultima frunză
    este toamnă din nou
    glasul zborului se așterne pe iarbă
    fiecare frunză e nota
    celui mai frumos recviem

    singurătate, suflet captiv
    între oglinda cerului
    și oglinda oceanului interior, sângele
    tăcere, abisală tăcere
    ca o moarte coborând în ea însăși
    creanga fără frunze ca un os fără carne
    așteaptă frigul, iarna ca un fluture alb
    cu aripile deschise peste lume

    degetele mele așteaptă
    precum ghioceii sub zăpadă
    așteaptă primăvara cuvintelor
    mugurii metaforei deschizându-se
    în ochii cititorilor
    viața mea în slujba cuvântului


    Hrană pentru suflete

    ascultă, observă, creează
    dă dovadă că exiști
    cu un scop

    ascultă vocea pământului
    povestea frunzelor
    șușotelile ierbii
    cântecul râului
    somnul lin al pădurii
    murmurul stelelor
    dialogul umbrei cu abisul
    spovedania inimii
    pasul cadențat al ceasornicului
    vuietul sângelui
    șoapta vântului care mângâie
    piatra plângând doar în sine
    bucuria cascadei
    simfoniile ploii
    tropăitul copitelor
    gânguritul nou-născutului
    mama - primul cuvânt al iubirii
    tata - mândria de a fi tată
    liniștea mării, furia valului
    rugăciunile florii
    doar ascultă

    observă
    raza care trece printre nori
    norii care trimit scrisori orizontului
    aburul care se ridică după ploaie
    curcubeul care aduce veștile bune
    pasărea care desenează infinitul pe cer
    nisipul care se predă urmelor grațioase
    ferestrele care se deschid dimineața
    gurile care se deschid îndrăgostiților
    ușile care se nasc în zidurile de netrecut
    luna care își acoperă chipul cu o eșarfă
    trestia care face plecăciuni
    în fața adâncului apei
    lunga călătorie a lacrimii
    de la inimă la Dumnezeul altei inimi
    doar observă

    creează
    ai atâta materie primă
    din care poți crea frumusețea
    ai atâta durere pe care o poți transforma
    ai atâtea gânduri care pot ajunge cuvinte
    ai atâtea cuvinte care pot hrăni suflete
    ai atâta culoare pentru portretul iubirii
    ai atâta piatră pentru a scoate
    iubirea din piatră
    ai atâta suspin, ai atâta magie
    așteptând cu un cânt să încânte
    ai atâtea amintiri pe care
    nu trebuie, nu trebuie
    să le pierzi


    Caută și vei găsi


    te caut, poezie
    sub aripa egretei albe
    în nesomnul Crișului Repede
    în pădurea de lângă micul meu cartier
    sub frunzele moarte
    în visele ierbii, sub podul
    pe care trece trenul
    fără să-i pese de întrebările mele
    în umbra care niciodată
    nu mi-a spus "te iubesc"
    în aerul rece de toamnă
    în plânsul dulce al cerului
    în ochiul ager al lunii pline
    în lacrima ce stinge
    ultimul muc de țigară
    în rănile mele te caut
    când rănile mele vorbesc
    pe limba sângelui cu apusul

    te caut cu bătăile inimii
    în tăcerile abisale
    te caut cu sângele dând năvală
    în lumea viselor sterpe
    te caut cu unghiile
    râcâind varul de pe pereți
    te caut în creierul meu
    azil pentru bătrânele amintiri
    te caut după perdelele nopții
    enigmatică și mult dorită vedenie
    te caut în strigătul de fum
    al caselor înghețate
    în pletele sălciilor plângătoare
    în gura mută a oglinzilor
    așa cum părintele
    își caută copilul pierdut

    dați-mi o cană cu apă, vă rog
    să-și dreagă sufletul vocea
    îmi vine să sorb soarele
    ca pe-un gălbenuș crud
    tristețea mi-o execut
    cu împușcăturile râsului
    HA, HA, HA
    e prea devreme să împietresc
    pe soclul singurătății
    ceasornicul mă privește
    ca o mare cu valurile în dezmăț
    simt că oceanul hârtiei vrea să nască
    o nouă insulă de cuvinte
    poate te voi găsi acolo, poezie
    ca pe-o comoară în adâncul
    cuvintelor nisipoase

    am obosit un pic
    dar pixul mă împinge
    ca un gondolier pe canalele
    caietului de dictando
    muzica, precum Amazonul
    îmi inundă jungla cărnii
    te caut, te simt, te zăresc
    ești la o aruncătură de lacrimă
    la o aruncătură de stea căzătoare
    îndeplinește-mi dorința
    lasă-te cucerită de imperiul
    focului meu lăuntric
    lasă-te sedusă de parfumul
    amintirilor mele
    fii cu mine, întregește-mă
    umple-mă cu misterul dragostei tale
    vreau să dansez pe axul transcendenței
    vreau ca aștrii și ochii mei
    să-și întretaie orbitele
    vreau să cutreier întreaga
    dimensiune a misterului
    vreau să mă pot întoarce la punct
    pentru a rescrie existența

    ce te oprește să fii a mea întru totul?
    m-am săturat de lungile așteptări
    m-am săturat ca luna
    să-mi însângereze privirea cu secera ei
    m-am săturat ca umbra
    să mă jefuiască de viață la orice pas
    m-am săturat să fiu robul
    propriei mele tăceri
    m-am săturat de gustul pietrelor
    de travestirile timpului
    de promisiunile norilor
    m-am săturat să mor zilnic
    și să renasc doar pentru a muri

    până când, până când, până când
    acest cataclism al durerii
    această luptă continuă
    cu morile de vânt
    acest bir plătit prin speranță
    utopiei, nimicului?
     
     
    Unde e poezia?

    hârtie, zid al plângerii, unde e poezia?
    vioara sângelui caută neîncetat
    arcușul tandru al versului
    inima își caută veșmântul de lumină
    singurătatea îmi devorează amintirile
    una după alta, ca un câine flămând
    felinarele adevărului abia pâlpâie
    fericirea se hrănește
    doar cu lacrima nopților albe
    își caută fericirea pereche în oglinzi
    simt golul cum se adâncește în mine
    unde, unde, unde e poezia?

    lacrima umple candela dorului
    flacăra dă naștere umbrelor mute
    visele au înnoptat în carnea mea
    fără să spună nimic
    chiar și pixul meu zace
    ca un catarg rupt de furtună
    spune-mi, tu, zid al plângerii
    loc al dorințelor care devin realitate
    unde e poezia?

    aș da orice ca să știu
    mi-aș împărți trupul
    ca pe o pâine, oglinzilor
    mi-aș scoate un ochi
    și l-aș dona nopții chioare
    mi-aș dărui trunchiul și brațele
    copacului ars până la rădăcină
    de fulgerul fără milă
    spune-mi, unde-i?

    uite, merg
    cu toate cuvintele astea fără viață
    pe străzile tale pustii și... nimic
    versurile nu mai vor să se îmbrățișeze
    metaforele sunt fântâni otrăvite
    nici moartea nu se atinge de ele
    merg și iar merg
    ca vântul printre morminte
    tulburând somnul florilor
    calc pe urmele care păreau fi ale ei
    și ajung să calc tot pe urmele mele
    spune-mi, unde-i?

    nu am mult timp la dispoziție
    fiecare secundă e spinul
    unui trandafir otrăvit
    în mine, toate trenurile se grăbesc
    la fereastra inimii poposește
    tot mai des, întunericul
    spune-mi, tu, zid al plângerii
    unde e poezia?
    copacul din mine
    încă mai visează
    să înfieze stelele
    fără cer
     
     
    Prefer să fiu lacrimă

    nu vreau să fiu soare
    nu vreau să dau viață umbrelor
    nu vreau să ridic
    aceste temple păgâne
    ale întunericului fără sfârșit

    prefer să fiu lacrimă
    dar câți ciorchini de durere
    pentru o singură lacrimă
    câtă presiune
    în creierul zdrobitor
    câte lupte cu amintirile
    în arenele insomniei
    câte flori de cenușă
    dăruite pământului
    și cât mers în genunchi
    prin catacombele sângelui?

    spune-mi, tu, inimă
    pasăre care te zbați
    în propriul delir
    spune-mi, tu, strigăt amuțit
    în mormântul iluziei
    spune-mi, tu, boală
    care își caută cuibul în carne
    spune-mi, tu, os
    instrument fără sunet
    spune-mi, tu, oglindă
    care n-ascultă decât de ea însăși
    spune-mi, tu, zid
    al ușilor fără chei
    spune-mi, tu, clopot de gheață
    al singurătății
    spune-mi, tu, ruină a vieții
    peste care se așterne nimicul
    spune-mi, tu, metaforă grijulie
    spune-mi, tu, suflet
    în care se-ntorc scrisori necitite
    de iubirile mele

    tăcerea voastră
    e de aur încins
    tăcerea voastră mă consumă
    așa cum focul consumă
    o lumânare

    și totuși, prefer să fiu lacrimă
    chiar dacă lacrima este
    un păianjen izgonit de propria-i pânză
    fiindcă n-a prins timpul pierdut
    un bocet sculptat de bocetul liniștii
    o dragoste umilită
    de ironia absurdului
    un copil al mării și-al cerului
    lăsat în grija ierbii
    un ultim vis
    al fântânii secate

    da, da, prefer să fiu lacrimă
    singura apă în care
    se botează cuvântul
     

    Despărțirea de poezie

    tot ce voi scrie acum
    nu mai este poezie
    mă simțeam cumva obligat
    să vă spun că eu și poezia
    ne-am despărțit
    despărțirea plutea de ceva vreme
    în aerul nedomesticit de lumină
    pe care doar umbrele îl respirau
    se vedea chiar și pe chipul trist
    al ferestrelor din neziditele ziduri
    știam, eram pregătit
    o lungeam doar așa de dragul
    primelor clipe când
    am văzut-o venind către mine
    cu tot alaiul ei de cuvinte
    ah, ce vremuri!

    nici nu mai știam pe unde să o scriu
    că să-i arăt cât de mult o iubesc
    ah, ce vremuri!
    mi-am promis că voi fi tare
    chiar dacă privirea îmi trădează
    ploile toamnei din mine
    chiar dacă, uneori
    voi deschide cartea mea
    pentru a-mi aminti
    de dragostea noastră
    cuvintele au rămas ca o piele de șarpe
    pe un drum fără urme
    ea, poezia, s-a dus mai departe
    pentru a intra în sufletul altcuiva

    nu sunt gelos
    cândva se va întoarce, știu sigur
    sau, cel puțin, așa simt
    ea nu-i făcută să mă iubească
    doar pe mine
    nimeni nu a reușit să o păstreze
    doar pentru el
    în fond, ar fi o mare prostie
    ce-i doar al tău își pierde farmecul
    te plictisește
    iar poetul trebuie mereu
    să râvnească la frumusețea supremă
    la miracolul absolut
    numai așa poate caligrafia îngeri
    pe genele dimineții

    poate, poate, poate
    mă va vizita într-un vis, cine știe
    în visul în care viețile tuturor
    sunt unite într-o poveste a neuitării
    poate că zâmbetul ei
    îmi va devora spaima
    poate că îmi va spune:
    "rămâi, până la urmă toți vor ajunge aici"
    iar eu voi fi tentat să rămân
    sedus de buzele metaforei sale
    poate doar muzica asta
    ce zboară ca o pasăre
    de la cuibul vieții la cuibul visului
    cu amintirea iubirii în cioc
    îmi va spune: "întoarce-te!"

     
  • Sursa: Ionuţ Caragea, 2021