aproape strivită de frunze
prin pădure mă mir de toamna aceasta
lamentabilă între noiembrie și decembrie
plouă din principiu
spre felul meu de a gândi
cum să dau de luminiș
animale sălbatice închipuite își arată colții
le răspund colțul ierbii și colțul de rai al pițigoiului
la următorul pas intru în iarnă
totul e alb mă caut prin buzunare de verde și ruginiu
cade un bănuț ca un ort
trec mai departe spre ieslea sufletului o stea
straniu îmbrăcată de semnul crucii
în genunchi întreaga natură cu argint pe umeri și
în păr se bucură
la fel și eu fără astâmpăr
o zi între zile
trimiși pentru ispășiri vechi
pe un tărâm al nimănui
eu măcar sunt exilată la mare
merg pe urmale lui ovidiu
și scriu senzația încercată
mi-am pus una din multele ii
fără să cunosc mâinile cusătoarei
parcă am trup de țară
mă legăn ispititor
prin lanuri de grâu
de ce îmi simt gol trupul
aș ruga un filosof
să despice firul în patru
sunt totuși femeia care
a populat lumea cu eroi
strigătele acelea de luptă
țipete de nou-născuți
cea mai aprigă bătălie
e viața
când se oprește-n loc timpul
pe Diana n-o știu
am întâlnit-o în drum spre casă
se lăsa alene toamnă și oamenii îmi picau greu
intrasem pe-o alee scurtă printre clădiri mucezite
și câteva chichinețe unde se vând lucruri
nu foarte scump
salutam în stânga și în dreapta
pe la noi încă se mai dă binețe necunoscuților
tocmai treceam și un zbieret masculin mi s-a înfipt în jugulară
mai mai să cad pe jos dacă nu aș fi văzut-o pe vânzătoare
cu ochii bulbucați de spaime
neputând să zică nimic
doar un gest prin care mă oprise să-mi șoptească despre Diana
nici ea n-o cunoștea
masculul pe care dacă-l vedeai nu dădeai doi bani pe el
o certa pe Diana în gura străzii
ziua-n amiaza mare urla ca un turbat
impresia că se rățoiește la noi toți
dintr-o întâmplare la ora aceea
Dianaaaaaaa
și urletul acesta parcă-i smulgea numele cu cap cu tot
se lăsa ușor epuizată
amiaza cumva spre apus mie mi se părea că țâșnește
pe nările Dianei un sânge încă fierbinte de femeie fără cap
încremetită se uita în ochii animalului
cel ce spunea vrute și nevrute urla cât ținea strada
Dianaaaaaa
urla de se răstigneau zidurile iar femeile intrau în ele de bună
voie ca ana
fata firavă și mimând înțelegerea pentru masculul scos zdravăn
din sărite de
câteva nevinovate de miligrame de drog
stârnit puternic la masculinitate
gesticula în aerul tomnatic
de teamă frunzele îngălbeneau instantaneu
nimeni nu se băga în gura lupului flămând
și clipe amărâte se scurgeau pe lângă timpane
și inimi bătute șchiopătau pe sub haine cenușii
Diana avea lacrimi avea mâini în buzunare avea o spaimă care
trecea drumul
exact ca o căprioară care se simte vânată
și imploră fără cuvinte să-i fie cruțată viața
a țâșnit în stradă norocul face că atunci nu trecea nicio mașină
sunt ceea ce vezi
fii nebunul care mă creează
mai frumoasă decât sunt
dă jos ostilitățile astea
mă împiedică la mers
ține bezna să nu cadă
peste iubirea cea de toate zilele
demonii tăi se înfruntă
pentru firimituri de viață
vopsește într-o culoare rebelă
fundalul inimii nud prezenței tale
câteva schițe îmi ascut coapsele
ce fragilă e toamna din mine
nu-și mai poate ține fructele
pierde totul până la ultima frunză
nu e vorba de asul din mânecă
iarna aceasta omul e varză
nici vorbă de ninsori de altădată
înghețul apare inside
încleștează simțurile
nu mai vorbește nimeni
fiecare cu grimasa lui
în curte frunzele se îmbulzesc
pentru o palmă de pământ
nervurile se sting în seve sub papucii de casă
aerul se (de)zbate în rotiri de aripi
or fi de sfinți
puțini mai cred în puritatea zăpezilor
mai e puțin până să schimb anul de hainele de lucru
să-l îmbrac lejer și să-i pun o carte bună în mână