Toni
Constantin Georgescu - Confesional
CONFESIONAL
Recunoaște că nu mă poți minți,
atunci când te afli în mintea mea.
O ființă imaginată
e mai sinceră decât apa
sau decât aerul.
De câte ori realitatea mă sufocă
și caut un loc de scăpare,
timpul se oprește, ca un tren
în care cineva disperat
a tras alarma.
Atunci nu mai am idealuri
și nu mai cred în părerile oglinzii.
Atunci evadez
și ajung într-un loc care nu există.
Irealitatea e singurul confesional
în care mă dezbrac de înfățișare.
ÎNTR-O ZI NEDEMNĂ
De câte ori o întrebare retorică
se îneca într-un râu presimțit,
răspunsurile amânate săreau în apă,
ca să o salveze.
Aceasta punere în scenă coincidea
cu punctul de vedere
al candelei aprinse.
A trecut timpul când o filozofare
îmi ținea loc de casă.
Într-o zi nedemnă,
toate gândurile mele
nu vor mai avea chipul tău.
CURIOZITATEA
Privirea ta e încărcată cu cerneluri
și se află pe pragul ideii,
fără să intre.
Nimic nu se află în zâmbetul tău
și tăcerea are brațe puternice.
Trebuie să ai răbdarea undiței
și să ignori extrasistolele.
Deși speranța abia fumegă,
flăcările izbucnesc.
Se furișează curiozitatea,
ca uitătura ocheanului,
și adulmecă paginile scrise
cu miere toată noaptea.
Încete ca niște statui,
amintirile încearcă să mă înțeleagă.
ÎMBRĂȚIȘATE
Imposibilul este subțire,
ca un cearșaf,
prin care noi doi
ne-am putea atinge.
Ar trebui să plec,
pentru că s-a înnoptat
și cuvintele picotesc.
Și imaginațiile noastre
au adormit îmbrățișate.
VORBEAM SINGUR
Șoaptele erau nervoase
și se obișnuiseră să țipe.
Flăcările dansau în șemineu
și deasupra hornului
noaptea își încălzea mâinile.
Mă gândeam că focul se stinge,
dar cenușa nu se stinge.
Vorbeam singur
atunci când am trecut
pe lângă omul de zăpadă,
care-și ținea mâinile în șolduri
și mă privea transfigurat.