Ionuţ Caragea – Îmblânzirea nimicului

Ionuţ Caragea – Îmblânzirea nimicului

poeme din volumul în pregătire "Acest vis uitat în zorile gândului"


Urzeala viselor

un ultim gest
și puțină iubire alunecând
printre buzele mele
înălțându-se apoi ca un zmeu
pe un cer întunecat de tăceri

și jur că inima mea
trage de toate sforile sângelui
pentru a o simți mai aproape
și jur că plămânii mei
o cheamă cu fiecare inspirație
pentru un moment
de adâncă tandrețe

dar ea, nu mai vrea
să prindă timpul de coarne
nu mai vrea să-mi dezlege
nodul din gât

doar așteaptă
acel expir îndelung

acel tren nevăzut ce va trece
de vămile lumii

acel vis ce se-ntoarce
în urzeala tuturor viselor

Dansul pe jarul cuvintelor

și vine o vreme când
înfometat de trecutul care
îți dăruise inegalabila fericire
cauți, cauți adânc
sub scoarța ta cerebrală
cauți precum câinele după osul
îngropat pentru zilele negre
și negăsind nimic
care să aline prezentul
te arunci asupra umbrei
și descoperi că întunericul ei
are și gust și miros
îl înghiți încet, dar sigur
așa cum șarpele
își înghite propria coadă

dar lumina, lumina unde-i?
se întreabă cineva
din marea sală de spectacole a lumii
neobservând locul de unde
izvorăsc lacrimile
neobservând poemul tău
ca un băț de chibrit
așteptând, tot așteptând
marea aprindere
reîntoarcerea focului primordial
și dansul pe jarul cuvintelor

Purtătorul de rugăciuni

vântul spune:
azi, eu voi fi
purtătorul rugăciunilor voastre
îngerul lăsat de nori pe pământ!

iarba își scutură haina de lacrimi
cu gândul la verdele veșnic
frunzele exersează
piruetele viitorului dans printre stele
umbra își îndepărtează
piatra de pe inimă
și se pregătește de marele zbor

numai omul
cu ochii săi ca două oglinzi
trădate de chipuri grăbite
cu ochii săi ca două planete
golite de oceanele pline de viață
se închide în sine
sub crusta amintirilor sale
sub crusta viselor neîmplinite

refuză să privească departe
spre palma însângerată a cerului
în care s-a înfipt existența

Degustătorul de viață

am învățat gustul setei, gustul foamei
și gustul aerului ce ispitește sufletul
să iasă din trup, pentru a îmbrățișa nevăzutul

am învățat gustul propriului plâns
ce s-a strecurat precum șarpele printre buze
pentru mușcătura repetată a inimii

am învățat gustul sângelui care țâșnește
ca izvorul fierbinte din rană
căutând cerul sângeriu al apusului -
fratele său de cruce
stabilit dinainte de naștere

am învățat că sudoarea sărată
se preschimbă în vin la porunca iubirii
o beție atât de frumoasă, dar de scurtă durată
o mahmureală pe termen incredibil de lung

am învățat că există și multe lucruri pe care
n-aș fi vrut să le-nghit
dar am tăcut, m-am conformat
și am mers mai departe

am învățat să înghit și în sec,
apetisante iluzii, ispititorul nimic
regurgitând, apoi, doar poeme
amarele mele poeme
pe care doar un sărut, un anumit sărut
le-ar putea face, definitiv, dispărute

Zidul amintirilor

am fost judecat fără să mă pot apăra
pe avocatul meu din oficiu, l-am chemat
dar nu a venit
singur m-am luptat, singur am pierdut
singur voi da socoteală
pentru greșelile mele

așadar, sunt vinovat
de trăirea unei clipe eterne
în care m-am rupt de tot ceea ce trece,
de tot ceea ce doare...
sunt vinovat de călătoria frumoasă
din spatele pleoapelor mele
sunt vinovat că mi-am permis
să ating cu un gând
trupul diafan al unei iubiri de neconceput

în spatele meu, zidul amintirilor
în fața mea, un pluton ce așteaptă comanda
neiertătorului timp

secundele mă străpung
furându-mi viața rămasă
zidul amintirilor se cutremură
se colorează, tușește
ca înecatul salvat de la moarte

deodată, lângă mine,
o umbră începe să silabisească
poemul

Tencuiala

O dimineață întunecată de toamnă.
Un pâlc de pădure la periferia orașului.
Un bloc de opt etaje, pe malul unui râu.
O cameră mică, un poet cu privirea răstignită
pe crucea de lumină a mănăstirii.
Dorințe neîmplinite.
Mașini, faruri, ștergătoare și câteva umbre,
dansând, ciudat, pe cel mai gol
dintre pereți.

Din stele au rămas
doar niște picuri pe iarbă, mimând strălucirea.
Rochia de mireasă a ceții
flirtează cu albul ochilor mei.
O adiere trece printre crengi
ca mâna mamei prin părul fiicei adormite.
Frunzele cad, batiste de unică folosință
pentru plânsul din adâncul pământului.

Cuvinte renasc din cenușa inimii stinse.
Sunt lucruri pe care aș fi vrut să le uit.
Amintiri despre tine, despre vocea ta care curge
pe albia viselor, până la genele zorilor.
Un pod de lacrimi între lumi
pe care merge sufletul trist.

Orașul așteaptă. O nouă zi de lucru.
Nimic profund, nimic cosmic.
Doar ziduri bătrâne mângâiate de priviri rătăcite.
Doar străzi precum șerpii ce uită
să-și lepede pielea.

Un sunet dă cu ciocul în coaja tăcerii.
O pasăre caută un cuib de căldură
pe acoperișul îndreptat către Est.
Un cuțit ruginit, o rază ce trece
prin carnea ațoasă a frigului.
Un claxon și tencuiala picând
ca o veche poveste de dragoste
învinsă de un timp nemilos.
Atât. Doar atât.

Aproape nimic

regrete, amintire, durere
luna privindu-mă ca un craniu
dintr-un mormânt suspendat
frig, un sărut înghețat pe fereastra trecutului
silueta unei iluzii perfecte
în spatele perdelei de nori
aproape tăcere, aproape strigăt
aproape nimic

extaz risipit în scrisori abisale
corăbii de atingeri scufundate
în meandrele sângelui
cuvinte în hora fumului de țigară
o melodie uitată, o simfonie neterminată
fiorul unei clipe, frisonul unui gând
o lacrimă agățată de genele nopții
refuzând să-mi cadă în palmă
aproape împlinire, aproape renunțare
aproape nimic

rădăcini însetate strigând
prin gura tuturor frunzelor
procese intentate ierbii uscate de pași
neputința căutând un răspuns
sub aripa dorului
un vacarm nesătul, un vid saturat
un fluture orb în măruntaiele lumii
labirintul decepției
aproape zbor, aproape nemișcare
aproape nimic

stele, puncte la sfârșitul
poemelor nevăzute
o viață așteptând, un suflet ridicându-se
a fi sau a nu fi, politica inimii
camera de tortură a minții
eristica amăgirilor, beția frumuseții
harababura enigmei
aproape realitate, aproape vis
aproape nimic

și totuși...

Mecanica gesturilor

uneori, mă simt ca un mormânt
din care tot pe mine, mortul, mă scot os cu os,
pentru a construi scheletul de rezistență
al unui poem

dar poemul se năruie
e nevoie de viață, de suflet
de cutremur, de sângele ce erupe
cucerind teritoriul absenței
de la fosta inimă stafidită
până la ferestrele false ale rănii

inutilă mecanica gesturilor
fără toate acestea

și știu, și mă rog
pentru propria mea înviere
la porunca buzelor tale

dar... tu ai gura
plină de pământ

și tot ce-mi rămâne de făcut e să te caut
așa cum rădăcina caută firicelul de apă

această adâncă iubire
din care sper să renască
frunzele, zborul
sub aplauzele rafinate
ale ierbii

Îmblânzirea nimicului

să ne apropiem, iubito
de salcia plângătoare
să admirăm unduirea, îmbrățișarea,
sărutul frunzei cu valul și nașterea clipocirii

să ne apropiem ca de o biserică verde
cu trupurile noastre aprinse precum lumânările
pentru pomenirea celor ce sunt
și a celor trecuți de vămile cerului

să sfidăm legile violente ale timpului
răpăitul ploii, al grindinei, al secundelor
ce trec prin vesta antiglonț a visării

să ne apropiem ca două mierle
de mult doritul ram
pentru săvârșirea cuibului, înălțarea cântecului
și îmblânzirea nimicului

să nu mai existe nicio dimineață
fără răsăritul privirilor noastre
fără apusul atingerii
pe colinele întrepătrunderii

să readucem la viață posibilul
să facă sufletul nostru
respirație gură la gură cu amintirile

să ne lăsăm amprentele bucuriei
pe copertele clipei

Strigătul mut al cenușii

și, iată, a venit și ziua aceea
când durerea coboară precum minerul
lovind cu târnăcopul în peretele inimii
pentru a ajunge la suflet

și tu, și tu, doar un cutremur
de spaimă

și, iată, a venit și ziua aceea
când totul se învârte cu tine
de parcă ești lutul între mâinile
unui olar nevăzut
preocupat doar de forma perfectă
în care să depoziteze
strigătul mut al cenușii

și tu, și tu, doar amintirea
unei aripi de fulger
mângâind fruntea abisului

în timp ce umbra cu dinții încearcă
banul de aur al cerului

în timp ce lacrima ca o corabie
pe oceanul nesfârșit al dorinței
caută țărmul

în timp ce aburul unui ultim colind
se ridică din mlaștina sângelui

Picurare

miez al tuturor
amăgirilor

în fructul
de pe ramura cea mai înaltă
unde viermuiesc amintirile

doar coaja va rămâne
ca o lespede
pe mormântul absenței

inima, ce și-a dat singură
foc la casă
strigă, disperată, după ajutor

dar lacrimile n-o ascultă
și picură, precum ceara,
pe coapsa hârtiei

ce risipă,
ce freamăt!

Flacăra din adâncuri

cea din urmă pasăre
care m-a părăsit
n-a fost poemul ce zboară
din noapte în noapte
pentru strângerea viselor
din zi în zi
pentru strângerea amintirilor

ci lacrima

iar ea, draga de ea
negăsind ținutul tău cald, primitor
și-a strâns aripile la piept
mulțumindu-se cu pământul

doar el cunoaște
lucirea fragilă a zbaterii
și limpezimea acalmiei

doar el știe
cum e să trăiești
cu iluzia unui zâmbet
ascuns în spatele norilor

doar el îmi leagănă umbra
ca un chibrit stins
la primul suflu al vieții
povestindu-i despre flacăra
din adâncuri

o, dar câte torente sinaptice
îmi înghit izbăvirea!

nu era mai bine să fiu
o catedrală de șoapte
la cheremul unei simple atingeri
o legiune de fluturi
la cheremul unui sărut?

o confluență de râuri, de vânturi
într-un dans al îmbrățișării?

să-ți dăruiesc întreaga
procesiune a inimii
într-un cântec
necucerit de durere?

Salturi

și cât îmi doresc să pot reauzi
glasul acela inconfundabil
și confortabil

însă

din visul ca o mare adâncă
a rămas doar o șoaptă
respirând
precum peștele pe uscat
sau fosila în stâncă
două suflete care
în monostih
au rimat

sunt încercat s-o păstrez în acvariul
cu globule roșii și albe
dar mi-e teamă că n-am
suficient suflet
pentru nenăscutele salbe

de cântec și descântec
de fluturi în pântec

iar dac-o arunc înapoi
cine poate chezășui
pentru revenirea
mai clară, mai puternică,
mai înspre mine, mai înspre noi?

totul trece ca nisipul
printre degete
și plâng ca o cochilie
după fostul corp moale
acompaniat doar de vânt,
unicul martor al lacrimii nevăzute
ultimul mesager al tristeții
pe mult prea tăcutul pământ

și cât îmi doresc să fiu
insula eternă a copilăriei
scăldată de apele eternei iubiri
fiecare val - o mângâiere
fiecare clipocire - un cuvânt
fiecare pescăruș - un înger
iar ca sentiment - un coral
înflorind de o mie și una de ori
în spațiul atemporal!

dar cine să-mi împlinească dorința
în toată această irosire
de vieți și de umbre
în care uitarea ne-nghite
încetul cu-ncetul, învățându-ne alfabetul
nisipurilor mișcătoare?

mă doare și totuși
arunc un poem, ca o piatră
în apa întunecată

și plutesc,
și plutesc...

Luna roșie

ne țineam
rană de rană
privind zborul umbrelor

toate stelele
erau mai aproape
gata de semnătură
pe condica visului
cu ochii deschiși

pământul se cutremura
inima lui bătea
în tandem
cu a noastră

un munte fuma
pentru ultima dată
pipa păcii cu cerul

o adiere trecea
ca un recviem
printre crengi
înainte de urgia furtunii

noaptea își schimbase
lentila de contact
așteptând

cel din urmă
sărut