Biografie

Amalia Achard este născută pe 14 noiembrie 1965 la Iaşi, România.

Ocupaţia: agent de înregistrare si procesare date, la CPAM Corrèze, Franţa; traducător-interpret, expert judiciar pe lângă Curtea de Apel de la Limoges; autor şi traducător de poezie, proză, aforisme, din 2018.

- 2020 - Premiul pentru creativitate din partea Fundaţiei literare Naji Naaman din Liban; membră a acestei fundaţii.

Volume publicate:

2019 - «Je plaide pour l’insomnie», aforisme, Editura Stellamaris din Brest, Franţa

2019 - «Ne blessez pas le sublime», poezii, Editura Stellamaris din Brest, Franţa

În curs de apariţie - «Errances», roman, la Editura Stellamaris din Brest.

Traduceri:

2020 - «La guérison d’illusions et autres guérisons», de Nicolae Silade, Editura Stellamaris, din

            Brest, Franţa

         - poezii, selecţie şi traducere în franceză

2020 - «Homo Interneticus», de Ionuţ Caragea, Editura Stellamaris, din Brest, Franţa

         - traducere de nouvele science-fiction

2020 - «Je suis né sur Google», de Ionuţ Caragea, Editura Stellamaris, din Brest, Franţa

         - poezii, traducere în franceză

2020 - «Poèmes pour un sourire céleste», Editura Stellamaris, din Brest, Franţa

         - selecţie şi traducere de poezie contemporană românească în franceză

2019 - «Xura», Editura Fides, Iaşi, România

         - traducere din franceză în română, roman fantasy, (proză şi poezie clasică) semnat sub

           pseudonimul Stellamaris de către poetul, scriitorul şi editorul Michel Chevalier

2019 - «Adimensionel», de Tudor Gheorghe Calotescu, Editura Stellamaris din Brest, Franţa

         -  poezii, selecţie şi traducere în franceză

2019 - «Larmes aux périscope», de Nicolae Petrescu-Redi, Editura Stellamaris din Brest,  Franţa

         - aforisme, selecţie şi traducere în franceză

2019 - «La thérapie de la chute dans le vide», de Costel Stancu,  Editura Stellamaris, din Brest,  

           Franţa

         - poezii, selecţie şi traducere în franceză

2019 - «Bonjour, tendresse», Editura Stellamaris, din Brest, Franţa

         - selecţie şi traducere de poezie contemporană românească în franceză

2019 - «Quand les ombres traversent la rue», de Teodor Dume, Editura Stellamaris, din Brest,

           Franţa

         - poezii, traducere în franceză

2018 - «Mon amour Abyssal», de Ionut Caragea,  Editura Stellamaris, din Brest, Franţa

         - poezii, traducere în franceză. Premiul pentru poezie François-Victor Hugo, 2018, acordat de

           către Societatea Poeţilor Francezi.

În curând (contracte semnate cu editura) volumele de poezii traduse în franceză:

- Le dernier ange, de Alice Puiu

- La Porte du Soleil, de Veronica Balaj

 Fotografii reprezentative:

Referinţe critice: 

„Având în vedere amplitudinea demersului poetic al lui Caragea şi abordarea îndrăzneaţă a unor subiecte delicate şi sensibile, traducătoarea a avut de înfruntat o înflăcărare de (ne)-metafore subtil implicite, un ritm îndrăcit de ondulări al discursului poetic specific acestui Poet unic, care pozează în tăinuitor a o seamă de multiversuri în propriul său univers sentimental. Finalmente ea a reuşit să redea tumultul şi clocotul frazei carageene, ceea ce este deja o lovitură de maestru pentru o debutantă. Fie ea răsplătită cu mulţumiri!”

Constantin Frosin în cronica adresată volumului

"Mon amour abyssal" de Ionuţ Caragea, tradus de Amalia Achard

„Amalia Achard, fidelă unor tradiții literare din țara sa de origine (România), ne propune o serie de aforisme care nu caută jocul unor efecte de prisos.

Autoarea nu se odihneşte niciodată. Ea spune just, reperează ceea ce reține inima, nedesfăcând însă corsetul care o ascunde. În căutarea propriului adevăr, ea dă dovadă de un şarm natural, fără romanţă, dar fără totuşi să cadă în uscăciune.

[...] Aforismele nu urmăresc să încălzească inimile eschimoşilor, nici să sângereze cea a măcelarului: ele spun ce-i lumea acolo unde se întâmplă adesea ca „iubirea să se înfrigideze”, cum îi spunea Pompadour lui Voltaire.

Ca și ea, autoarea nu speră la perpetuuri solare, ea știe că totul se şterge, ceea ce nu înseamnă pentru atât că trebuie să ramânem ascunşi în nişa noastră, dar nici să ne afişăm cu importanţă.

Astfel este cartea Amaliei. Ea ne permite evitarea erorilor, atât faţă de vreun Pierrot d’amour, cât și faţă de cotidianul vieții și de necesara (și uneori aspra) dorință de a dura. În acest sens autoarea „pledează pentru insomnie”, ceea ce-i permite să găsească un somn reparator.”

Jean-Paul Gavard-Perret în prefaţa

volumului „Je plaide pour l’insomnie”

„Amalia Achard îşi încredinţează pana, când adultului dezamăgit, îndrăgostit de raţiune, când copilului care se minunează, cele două voci împărtăşindu-se în poezia sa ca două căi între care se ridică un zid impermeabil.

[...] Înțelepciunea se fofilează precum razele de lună desenând spiritului o dimineață unde, în spatele somnului de copil, soarele pare o promisiune fără umbră, sau ale căror umbre se integrează - ca inima unui tablou viu - într-o operă de artă în mișcare.

[...] În haosul contemporan, poezia îi apare Amaliei ca un salvator, un filtru salutar apropiind-o puțin câte puțin de ea însăşi, de inima ei de aur.

Când citesc astfel de aforisme, îmi spun că ele trebuiau să existe și că vocea Amaliei Achard este indispensabilă în sânul literaturii contemporane.”

Poeta Marine Rose, în cronica adresată

volumului „Je plaide pour l’insomnie”

„În mijloc de gânduri sumbre și de zâmbete, Amalia Achard urmează un parcurs poetic între prezent și infinit sau, dacă preferăm, între real și absolut.

[...] Ea este mereu impresionantă atunci când abandonează lirismul ca să se aşeze în spațiul unde lejeritatea şi gravitatea fac un tot unitar.

Fiinţa umana este, cert, luminoasă, dar poeta nu-i ignoră umbrele.

[...] Și dacă autoarea simte uneori imboldul de a striga în faţa unei „mlaştini de sentimente însângerate”, scrisul său e-aici ca să acorde primul ajutor. Cu el trebuie să se înceapă și dincoace, dar și dincolo de gardul viu al timpului.

Și dacă totul se vinde și se cumpără într-o lume care-i abandonează pe margini pe cei care n-au știut cum, sau n-au avut posibilitatea să existe, poezia devine o contra-licitaţie.

Paradoxal, ea nu se plătește numai prin cuvinte. Un suflu avansează împotriva furtunilor.”

Jean-Paul Gavard-Perret în prefaţa

volumului „Ne blessez pas le sublime”

Linkuri despre autoare:

https://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/auteur-amalia-achard.html

https://www.totpal.ro/veronica-balaj-in-suflet-cu-poezia-din-doua-tari-amalia-achard-franta/?unapproved=84306&moderation-hash=3106def235f55f452f617489590b3324#comment-84306

https://revistaextemporalliric.blogspot.com/2020/11/amalia-achard-victima-hazardului.html

https://revistaextemporalliric.blogspot.com/2020/10/amalia-achard-eu-omul.html

https://revistaextemporalliric.blogspot.com/2020/09/amalia-achard-versuri-versuri-versuri.html

https://drive.google.com/file/d/1sZJBtYEEWZgqTa1NUuO6CnytAnl5CILI/view?fbclid=IwAR1WWzjy3erqTFKCIBY2EoQdQz5Mxyiie4QaV4bdRtzHLDG7AHjiF-ApYTU (la pagina 39)

https://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/revista_files/nr11-2020/TRADUCERI/achard.htm

---

Divergenţe

în depresia generalizată
mai am eu dreptul să fiu fericită
când tragedia-i regizată
de amatori cu mintea sucită?

în duşmănia asta globală
mai am eu dreptul la iubire
fără ca opinia socială
să mă acuze de uneltire?

în egolatria contemporană
mai am eu dreptul la filantropie
fără ca justiţia suverană
să m-arunce în puşcărie?

când zi de zi îmi ţine piept
un corect politic în progresie
mai pot pretinde eu vreun drept
la libertatea de expresie?

când, făcând legea, cel nedrept
dă cu dreptatea de pământ
mai pot pretinde eu vreun drept
la dreptul omului de rând?

Dor

dorul dor adevărat
e-un oftat împovărat
o durere ca un junghi
ce te-nţeapă în rărunchi
e un ţipăt încolţit
în gâtlej ca un cuţit
dorul dor adevărat
e-o povară de cărat
nu în spate nu în mâini
ci în suflet şi-n plămâni
şi în oase şi în gând
şi-n inima sângerând
când ţi-e dorul mai cumplit
arzi în foc nepotolit
şi nu-s lacrimi îndeajuns
să ţi-l stingă pe ascuns
dorul când te-a pricopsit
trupu-ntreg ţi-e oropsit
cum ţi-ar smulge-un satârgiu
măruntaiele pe viu
dorul dor ai vrea să-l spui
tuturor şi nimănui
l-ai şopti şi l-ai lătra
l-ai zvârli şi l-ai păstra
deşi doare ţi-e dulceag
că ţi-e dor de ce ţi-e drag
nu-i de moarte ci-i de chin
simţământ crud şi meschin
se strecoară-n orice por
şi ţi-e-amar de-atâta dor...

Precauţie

M-am înţepat în acul unui timp
şi-mi curg, cu picătura, zilele prin rană
îmi mai rămân câteva cuvinte
cât să fac fiecăruia un vers de adio
n-aş vrea să omit pe nimeni
căci dacă la capătul vidului
eternitatea nu-mi va fi săpat mormântul
mă voi întoarce să-mi trăiesc moartea
în căuşul poeziei
pe care voi fi reuşit s-o strecor
în măcar un suflet viu.

Ţine-mă minte

Înfaşă-mă în amintiri
şi strâns mă ţine-n gândurile tale
când ale vieţii uneltiri
vor presăra-ntre noi un timp şi-o cale.

De-ţi va fi dor de primăveri
în ochii tăi voi răsări mai verde
şi-un soare plin de mângâieri
aprinde-voi ca să mi te dezmierde;

de vei voi s-asculţi un cânt
eu îngâna-voi murmure şi şoapte
şi dulce am să te descânt
de suferinţe şi dureri răscoapte;

îţi va fi dor de-un "amândoi",
vei sângera de-amare sentimente,
iubirii ce-am crescut în doi
îi voi zidi, din stele, monumente.

Ştiu că vei vrea cu dinadins
pe veci să mă păstrezi tot vie-n minte,
vei fi convins că m-ai convins
să-ţi stau în gând sfioasă şi cuminte,

dar dac-o fi să mă visezi
cu trup de iarnă, rece şi străină
că-ţi ning în suflet cu zăpezi
căzute dintr-o palidă lumină,

e semn, iubite, că mă pierzi,
mă scurg din amintiri printro fisură,
am stat cât am putut, dar, vezi
şi veşnicul are contramăsură.

Blestem
Mie însămi

fi-mi-ar viaţa lungă, lată
şi s-o mai trăiesc o dată
să mai râd şi să mai plâng
de vreo mii de ori la rând
să ştiu totul pe de rost
despre cum să-ţi faci un rost
s-o dau dracului de moarte
să nu-mi pese de păcate
şi să nu-mi mai număr anii
ci să-mi număr numai banii
să fiu, fir-aş nesmerită
fericita ilicită
şi din lumea negricioasă
să văd doar partea lucioasă
să dansez, să râd, să cânt
pân' sar morţii din pământ
fi-mi-ar inima verdeaţă
fi-mi-ar moartea iarăşi viaţă!

Eu, omul

Eu mă sfădesc, vulgară, cu gândurile mele
şi liniştea de-afară mă ceartă c-o-ntrerup
când lumea asta pusă aşa frumos sub stele
îşi trage noaptea caldă de vară peste trup.

Şi-atuncea tac umilă în faţa măreţiei -
căci ce sunt eu în lume ca să mă cred ceva?
Nimica nu mai cuget şi pradă cad beţiei
de-a şti că sunt infimul unui sublim, cumva.

Şi lunii-i zic: stai, lună, cu mine-n astă noapte
şi spune-mi, cum vezi omul din cerul tău, mereu,
îl vezi hidos cum este la suflet şi în fapte,
sau cum se vede el - un sfânt frumos, un zeu?

Şi ierbii-i zic: stai, iarbă, cu mine şi veghează
şi spune-mi fără jenă, ce crezi tu despre om?
Când el, doar cu venin pământu-ntreg tratează,
cum poţi rămâne moale sub pasul lui diform?

Un fluture, pe lampă venind să-şi ardă-aripa,
cu mâna îl alung şi-ntreb aşa-ntr-o doară:
dar tu, efemeridă, în viaţa ta cât clipa
avut-ai timp să suferi de-a omului ocară?

Şi nimeni nu-mi răspunde, că toate-s îndeajuns
de sus de-orice întrebare ce-mi vine mie-n gând
şi cosmosului însuşi nu-i pasă de răspuns
şi-n noapte, ruşinată, eu, om, adorm plângând.

Fără adio

Cu paşi de târâtoare se plimbă prin odaie
- Pe-alocuri întreruptă de ticăit de ceas -
O linişte hidoasă cu ochi de cucuvaie
Ce mă loveşte-n tâmple cu-un ţipăt fără glas.

Eu suflu pe şoptite şi-n aşternutul rece
Pe trup îmi pipăi carnea s-o simt că încă-i vie...
Atât de lung e timpul, şi cât timp va mai trece?
Cât oare mă va ţine durerea în sclavie?

Ah, boală blestemată, de m-ai lăsa o clipă
Şi de-aş avea o şansă s-o iau de la-nceput,
În zbor, puterea vieţii să-mi sufle sub aripă,
Să-mi pară că-ntre mine şi moarte stă un scut!

O simt, o umbră neagră ce-mi râde strâmb în faţă.
«Joci şah?» Mă dau bătută: «Da, m-ai învins cu brio!»
Din piept, firav se duce un ultim fir de viaţă
ah... nimeni în odaie să-mi pot lua adio!

Dorinţă

Să semăn bob de-a ta amintire
să creşti, să mă invadezi de iubire
în doi să-mpărţim săruturi şi şoapte
şi-oricare oră din zi şi din noapte
o lungă iubire cât o veşnicie
să-nvie-ntre noi o veche-alchimie
tu să nu mai pleci eu să nu mai plâng
poveştii să nu-i punem punctul nicicând
cuminţi să-nvăţăm ce-nseamnă-a ceda
să nu rătăcim între-un nu şi un da
tu să mă-nţelegi eu să te ascult…
să fie miracol! Cer oare prea mult?

Complot

Uite, din clepsidră a fugit nisipul,
timpul, fir cu fir, şade lângă mare,
când mi-e dor de tine şi vreau să-ţi văd chipul
timpul nu-i obstacol la a mea chemare.
De cealaltă parte chiar de infinit
a plecat şi spaţiul cu lumi şi hotare,
«aici» şi «acolo» au rămas un mit,
nu ne mai separă nici o depărtare.
Cerul şi pământul contopite-ntr-unul -
cu flori şi cu stele fac, ca fraţii, schimb,
soarele şi luna şi-au unit destinul
vărsându-şi lucirea în acelaşi nimb.
Cânt de păsări, susur de izvor de munte
pentru noi îngână şoapte dulci de dor.
Vezi tu, universul cu câte-amănunte
- complice iubirii, vine-n ajutor?

Mâine

Cine-şi mai permite în ziua de azi
să picteze ziua de mâine-n culori,
după lichidarea verdelui din brazi,
după înnegrirea focului din sori?

Bucuria unui zâmbet de copil
o vom desena în culori de lacrimi,
fericirea simplă de-a trăi umil
pe pânză va fi o scenă de patimi,

Albul pur al păcii l-am eliminat
din paleta plină de-atâtea culori,
verde-albastrul mării de neimitat
poartă pe alocuri bolnave palori.

Mâinelui să-i facem doar o schiţă-n gri
cu fumul tuşit de fabrici celebre,
iar dacă şi gri-ul ne va ponegri
vom orbecăi în decoruri negre.

 

Anticamera Paradisului

Să mă scufund
cu poezie cu tot
în miezul unei pietre
unde nu există epilog
să mă ascund
în propriul meu iniţial
cel de dinaintea oricăror influenţe
unde să mă scutesc
de toată cruzimea realului
un loc în care ca un ritual
versurile îmbrăcate-n alb
să se cânte unele pe altele
neperturbate de vreun cod societal
un loc în care să nu am nimic de așteptat
o oază de pace
ca o anticameră a Paradisului
ce va fi să urmeze
sau nu
şi asta n-ar avea nici o importanţă.

Carpe diem actualizat

Finalmente
ne-am lăsat de exasperare
și de vânat, frustraţi,
răspunsuri la „de ce”
ori de-nţeles diferența
dintre moral și imoral
în schimb ne-am apucat
de preamărit indiferenţa
și, pui căzuţi din cuiburi,
ne-am adaptat traiului fără aripi
am decis apoi că mâinilor noastre
le stă mai bine-n buzunare
în căutarea foşnetului
de bancnote nemuncite
dăm cu picioru-n orice piatră
care ni se-aşează sub daltă
de-acuma să sculpteze
ploaia, vântul, vremea
nouă ne-a venit în fine veacul de odihnă
închidem ochii și cartea
nu înainte de-a pune ceasul să sune
pentru „domnul cel milostiv”
- angajat fără simbrie -
el ne va pune
viața la cale și de toate-n traistă
apoi stingem lumina să nu ni se vadă
unora – mitocănia
celorlalți – resemnarea.