Cu lacrimi pierdute, stau în rugăciune

Cu lacrimi pierdute, stau în rugăciune,
Plâng în jeluire, cu vorbe fără nume.
Vorbele-s de-o clipă timpului zadarnic,
Timp ce uneori îmi este fățarnic.

Vorbe rătăcite ce-mi taie cărarea,
De suflet sorbite cu toată așteptarea.
Dar ele dorm duse și mult obosite,
Cad potop de ură cu limba cernite.
Gândurile-s resemnate, chipul ofilit,
Pe-albastrul ochilor, dor de viață plâng.
Totu-i palid, istovit, de durere ars-
Lacrimile ochilor plângând, vouă eu vă las!


Iarna la marginea pădurii

Vântul s-a iscat la marginea pădurii
Lăsând printre copaci, iarna dintr-un sac.
Nămeții se-mbulzesc pe cărări bătute,
Îmbrăcându-le în dalbe efemeride.
Când apar, când dispar, fulgii nimănui
Stau pe crengi și pe copaci, în bătaia vântului.

Țes apoi pe drumuri covoare de gheață,
De te uiți orbește prin mantia de ceață.
Vine iarna, se așează peste tot cuprinsul
Albul albăstrui îmbracă natura cu visul!


Ruga dorurilor mele știute

Într-o singură noapte dorurile mele știute,
Au rătăcit prin vise, și-au colindat mute.
Prin odaia mea scăldată într-un alb curat,
Cu multe flori la geam și icoane de-nchinat.
Sub cerul înstelat în miez de noapte aprins,
La ochiul Domnului curat, o rugă eu am spus.
Sub mirosul de tîmâie, cu flori de nuc și crin,
O rugăciune am rostiti, îngerilor care vin.

Îngeraș, Îngeraș vino-n valuri de iubire,
De gândurile triste să uit, să le dau pierzării!
Fără gândul tău cel bun, sunt precum o piatră
Cu trădări și ispitiri, semenii mă-mbracă.


Amurgu-i peste mine

Amurgu-i peste mine, orbit de ce vede sub geană
Bolți de frunze colorate, flori ascunse prin tufișuri,
Sub șoapte pripite, sub a somnului vrajă.
O pasăre, zboară pierdută din noapte în zori,
Cu speranță să-și petreacă, zilele în anii trecători.
În taina ei de nimeni știută, zboară neînfrântă,
Urzind cu aripile-n zbor, nădejdi din ochii pieritori.

Întreb: care-i zborul tău ales, sau îl ții secret?
E al stelelor de foc, sau al celor care cad,
Stele fără de noroc, stele cu suflet curat.
Zbor de noapte, zbor de zi cu speranțe-n fapte
N-alerg să fiu cât mai sus, zice pasărea de-o parte!
Amândouă suntem părtașe de lucirea aceluiași soare,
Oamenii uneori ne împing, să n-avem cătare!


Floare-s eu, tu ești copacul

Floare-s eu, tu ești pământul.
Descoperă-mi de vrei cărarea;
Să pun sămânța să dau fructul.
Floare-s eu, tu ești copacul.
Așteaptă-mi înfructatul.
Dorinței mele, fructul oprit-
Coroana ta ai dezgolit.
La jocul nostru de-nceput,
Prin stropi de lacrimi ne-am iubit,
Adânc, adânc din fruct în fruct
Și trunchi în trunchi,
Îngenunchiați până-n pământ.


Biruința poeziei

Poezia, cântă mai mult
Decât valurile mării.
Poezia, e mai frumoasă
Decât închipuirea inimilor noastre.
Poezia, vorbește mai mult
Decât vorbesc oamenii.
Poezia, dorește mai mult
Decât tot ce e firesc:
De viață, de dragoste, de virtute.


Orașul cu amintiri

În parcul vechi cu ceasul cunoscut,
Abia au înflorit platanii...
Platani din secolul trecut, au înflorit;
Cu sfere brune prinse de crengile ce curg.
Și ceasul vechi abia că se aude...
Spălat de ploi și vechi dragi amintiri,
Mai întristat în soare de doruri neștiute.
La ceasul vechi și cunoscut,
Era popasul nostru de întâlniri tăcute...
Cu amăgiri și întristări, cu vagi reproșuri mute.
Iar ceasul vechi și arhicunoscut
Uitând măsura timpului trecut,
Ucis de stelele ce apar și pier,
Rămâne în a noastră amintire, efemer,
Și straniu,
Ca în tablourile lui Dali.


Sonată de suflet

Cerul meu privea prin stele...
Stele mari și stele mici.
Mă privea cu ochii morții-
Astrul meu Saturn numit.
Cerul meu iartă cu ploaia...
Ploaie repede înfrântă-
Ploaia mea, cânta prin stropul
Muzică necunoscută.
Muntele simțea prin ram...
Ramuri verzi, ramuri uscate...
Eu vedeam prin ochii minții,
Muzică șoptită-n șoapte.


Sonata ochilor

Iubesc ochii de orice culoare ar fi;
Cei ce văd lumea pentru mine
Și-mi descriu natura;
Cu nume de flori, arbori și clădiri
Cu nume de ape albastre ori verzi;
Cu nume de păsări și cântec și joc;
Cu nume de ploaie și trăsnet și tunet...
Cu nume de-ngheț, și iarnă și ger;
Cu nume de alb, de alb imaculat;
Cu nume de dor, de suflet adorat.


Sonata dorului apus

Ploaie mută, ploaie mută,
Roșu trandafir și spin;
Zi albastră cu-ntuneric,
Bucurii, ce nu mai vin.
Voi rămâne, voi atinge
Ploaie mută strop ce-aduce.
Al tău chip, verde-n priviri,
Vorbe tandre de iubire.
Precum dorul stropilor
Închiși sub taina ploilor.
Trup în trup cu ploaia mută,
Rătăcim sub ea alene...
Vom rămâne, vom atinge
Ploaia mută ce sărută.


Sonata anotimpurilor

Mi-e dor de primăvara crudă,
Ccu verde prins ca la cercel,
Când totul naște prinde viață,
Mi-e dor de primul ghiocel.
Mi-e dor de frunza de mesteacăn.
Mi-e dor de grânele-aurii;
Mi-e dor, de ochii ierbii-n rouă,
De stropii ploii cenușii.
Mi-e dor de foșnetul pădurii
Cu frunze arămii căzând.
Mi-e dor de Dunărea ce-și varsă,
Valu-n malul ei cel sfânt.

Mi-e dor când toamna poposește
Prin gând incendiind pământul,
De frunze galbene căzute-n codru,
Când în holdă-i pârguit tot fructul!
Mi-e dor de iarna, sidefie
Cu-albastru-n zare sau violet smălțat.
Mi-e dor de fulgii mlădioși
Ce plâng metalic, cadențat.
Mi-e dor de focul care arde,
Eu să fiu lângă fereastră-
Să văd afară, cum tot ninge;
S-ascult încet sonata noastră.


Sonata începutului de vară

Iubesc cerul clopot mut,
Iubesc luna trădătoare,
Iubesc plantele ce plâng
În lumina schimbătoare.

Iubesc iarba răsărită
Primăvara în câmpie,
Iubesc stele strălucind...
Chipul tău, ce mi-e drag mie!


Sonata ploii albe

Au curs din cer atâtea stele
Scântâietoare licărind.
Au curs încet, și rânduite
Aatâtea stele mici, sclipind.

Nu pleca; pictează ploaia,
Ploaia dalbă ca mătasea.
Ploaia limpede ce-mi spală
Chipul, trupul, apoi pașii...


Sonata norilor

Nor albastru cenușiu,
Tu ai năvălit văzduhul...
Nor de ploaie argintiu,
Ai întunecat pământul.

Nor albastru cenușiu,
Nor văzut de ochii mei.
Nor, dansând pe muzica
Stropilor cu clopoței.


Sonata soarelui

Te aștept soare să răsari
Lângă mal privesc natura.
Liniște cu dulce grai,
Gând pecetluit într-una.
Soare blând, soare mult
Soare, arc de curcubeu
Soare bând, soare mult
Rugă peste trupul meu.
Stăpânit de raze line
Ale valului în mal,
Gând pecetluit spre seară,
De-un sălbatec dor total!


Sonata ploii mute

Vânt zglobiu și ploaie surdă,
Zgomot straniu, strop pripeag
Bați la geamuri să te-audă,
Dorul sterp al celui drag.

M-am închis între pereți,
Voia voastră-i mai tăcută.
Și murim închiși în noi...
Eu, tu, vânt și ploaie mută.


Sonata izvorului

Apă pastel, val înspumat
Cu alge și ploi
Peste malu-ncrustat.
Cer ceruleum
Cu nor răsfățat,
Vreau să-ți prind norii
De-albastru regat.
Raze de soare, raze săgeți
Lungi, mângâietoare,
Pe umeri cădeți.


Sonata unui greier

Greier mic ce-mi cânți suav,
Vii în fiecare seară
Ne-nțeles și-nlăcrimat,
Îmi ești compozitor de-o vară.
Plângi în cântecu-ți neînțeles,
Ce-a fost ieri, ce va fi mâine?
Ești ca mine greu mâhnit,
Greier mic neliniștit.
Ce spaimă te-a înfrânt?


Sonată de toamnă târzie

Strugurii vineții,
Raze aurii,
Frunze coapte-n nuc,
Galben de pe câmp.
Stropi negri pe ram,
Păsări amorțite...
Vântule ce plângi,
Fructe pârguite.
Nori violacei,
Stropi de ploaie moartă,
Vreascuri în pădure,
Iarna-n plin se arată.


Sonată fulguindă

Iarnă, iarnă fulguindă
Cer umbros și nesfârșit...
Iarnă, iarnă violetă
Lungi troiene măturând.
Iarnă goală dezbrăcat-ai
Crengile pân-la pământ,
Frunze trist decolorate
Sub nămeți de fulgi plângând.

Iarnă, iarnă aștept clipa-
Cu o rază să mă mângâi:
Iarnă, iarnă violetă,
C-o pictură am să te sâcâi!


Vis de anotimp

Vis de iarnă și de vară,
Vis de toamnă, primăvară.
Vis de noapte și de zi
Vis de ploaie învolburată,
Sumbra toamnă se-arată!

Vis din cer ușor stingher;
Vis de clipe fericite-
Șterge-mi lacrimile ivite.
Vis de vânt ușor răsfrânt.
Vis de câmpuri azurii,
Vis de cer cu nor sub el.
Vis de apă curgătoare,
Vis de doruri trecătoare.


Zorii dimineții vin

Zorii dimineții ce i-am așteptat,
Mi-au risipit visele și le-au luat.
Jupiter s-a rătăcit prin ele,
Și-a plâns cu stropi de stele.
Toată noaptea ce-a trecut,
Mi-a dat vis de împrumut.
Cu milă m-a tot privit,
Lăsând cale spre iubit!


Acuarelă

Pe ochiul lacului aproape-i
Albastrul undei, pân-la malul
De verde, negru-indigo,
Cu bărcile din val în valul
Rătăcitor, rătăcitor.
Cu soare stins cernut alene
Pe lac, amurgu-i vag decor.
Se-aprind încet luciri de stele
Și noaptea movă, în tăcere,
Se stinge în fiori de dor.


Tablou cu amintiri

Panseluțe albăstrele,
Pensule și multe cărți,
Ceas cu cuc și-o casă veche
E tabloul cu-amintiri
Al copilăriei mele.
De când anii au trecut,
Gândul meu se mai topește
În petalele cu flori.
Ceas cu cuc și-o casă veche
Gândurilor mele toate,
Permanent îmi dau fiori!


Cântecul zăpezii

E noapte și ninge și ninge,
Lună plină, gând răsfrânt.
E noapte și ninge și ninge,
Pe chip pe brațe pe trup.
Suspină cerul violet
Aascult cântând și vântul.
Cadență de pian sonet,
Zăpada mea mă fulguie,
În straie albe, violaceu încet.
Afară, totul doarme-n vis;
Zăpada mea cea înțeleaptă,
Eu calc pe trupul tău răsfrânt,
În cânt de dor și neștiută faptă.
E noapte și ninge și ninge
Din albul zăpezii-așternute,
Un Do violet, un Si ireal,
Iarna stă să recite!


Ne-am mai iubit cândva...

Ne-am mai iubit cândva, ți-aduci aminte?
Ne vom iubi din nou de vii în lumea mea.
Să rătăcim prin codrul cu crengile uscate,
Și să fugim pe câmpuri, în lan de grâne coapte.
Cu roșii maci valsând sub cerul albăstrui,
Livezile cu fructe și delta stufului.
La malul verde ne-om opri; privește nuferii în ochi,
Vezi apele în clătinare, ca înaimte de Potop.

Și aerul cu transparențe, vibrând prea plin
Din câte toate au mai fost,
Cu barca noastră eșuată, rămasă fără rost!
În lumea mea, vreodată, de te-ai întoarce
Pe toate le-om recâștiga,
Și mână-n mână ne-om petrece
Voi lua pânza, voi picta.


Îți dărui

Îți dau din dorul nevăzut
Un petec din inima mea.
Albastrul ochiului din cer
Care e lumina ta!

Îți dărui sufletul răstignit,
Prin șoapta cuvântului
De-la Apus la Răsărit
Prin geana sărutului.


Anotimpuri romantice

Primăvara călătoare creanga mângâie-n ram,
Mugurii, vor să vorbească din frunzișul
Spart în pâlcuri și de vânt tot adiat.
Vara, soarele-și răsfrânge razele în sărutări-
Peste a mele albăstrele, flori roșii, tufănele
Și petunia, crini regali, peste dorurile mele.
Doar sărutul tău învinge totul!
Toamna cu răcoarea sa,
Străbate câmpul arămiu.
Pădurea ce-și foșnește, frunza adormită,
Gândul ierbii coapte,
Chipului meu grijuliuchipu-mi grijuliu.
Numai tu poți să îmi dai,
Toamnă, un pastel de mai!
Iarna, iubitul meu, învingem mireasma de ger.
Al zăpezii care curge,dorul lacrimei din cer;
Noi doi de-am fi aici, dorurile toate pier!


Glissando

Început de toamnă, toamnă pastelată
Cu amurguri coapte în stropi care saltă.
Ploaie nesfârșită, împletești din trupu-ți
Sonatele lui Chopin.
Ploaie făr-de cântec cu muzică tristă,
Cu-amintirile știute din iubirea mea închisă.
Ți-aș picta o notă, o notă muzicală,
Printre stropi s-o duci, iubitului meu deseară.
Aș mai pune lacrima de doruri apărută,
Pe iubit să-l cauți, lacrima ochiului sărută.
Să-i ștergi mai ușor albastrul din ochii lui
Dor cu taină trecător, ca taina asfințitului.
Albastru-n geana cuvântului
Și-n zborul mare de albatros,
Pe frunzeșe mesteacănului
Și-n violetul regal al crinului frumos!


Resemnare

Resemnată-s înspre toamnă
La mijloc de crâng uscat;
Lacrimile triste a ploii
Spălați-mă de dor secat!

Fulg cu fulg și fără rimă,
Mi se-așterne sub picioare.
Timp trecut...și iarna vine,
Pe a inimii mele cărare!


Capriciu

Iubesc buzele tale
În care se frânge
Muzica răbdării.
Ascult vocea ta
Care-mi șoptește
Suspinul prelung
Al durerii.