Biografie

 

Numele şi prenumele:DULUGEAC ION

Data şi locul naşterii naşterii:03 iunie 1953, loc. Mogoşoaia, jud. Ilfov.

Naţionalitatea:român.

Starea civilă:căsătorit, doi copii și doi nepoți.

Volume publicate:

1.Caii de Sport, laeditura Arena, ediție 2002
2. Bufnița de Pluș, laeditura Romhelion, ediție 2014
3. Paradisul decăderii, laeditura Romhelion, ediție 2015
4. Cotul destinului, laeditura Romhelion, ediție 2016
5. Vise spulberate, laeditura Romhelion, ediție 2016
6. Povara condamnării, laeditura Romhelion, ediție 2017
7. Calul Huțul, coautor, laeditura Romhelion, ediție 2017
8. Două țigări și-o cafea,laeditura Romhelion, ediție 2018
9. O vară printre interlopi.laeditura Romhelion, ediție 2019
10.Putrezind în taină.laeditura Romhelion, ediție 2020
11.Persida de trei ori femeie.laeditura Romhelion, ediție 2020

Romane în curs de apariție:

1.Tataia Grosu,laeditura Romhelion,
2.Căință târzie,laeditura Romhelion,

Contact: iondulugeac@yahoo.com

Fotografii reprezentative:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ion Dulugeac - Proză

 

 

Bufniţa de pluş

 
Capitolul 1
 
Băgând mâna în geantă, el scoate uşor referatul...
Salut, şefu’, aici totul este în regulă!...
 

 

În dimineaţa zilei de primăvară, razele strălucitoare ale soarelui se hârjoneau pe oglinda lacului Mogoşoaia, dând o strălucire ireală apelor învăluite încă în umbrele şi odihna nopţii ce tocmai se sfârşise.
Ieşind din casă cu o ceaşcă de cafea aburindă, Ioan Brâncoveanu coboară treptele scării ce duceau spre lac, se aşază comod pe una dintre ele, aproape de luciul strălucitor al oglinzii apei, scrutând cu privirea, atât cât putea cuprinde, malurile frumosului lac ce tăinuia în adâncurile sale o tumultuoasă şi fascinantă istorie.
Vreme de-un sfert de ceas a stat învăluit în gânduri, sorbind din când în când licoarea şi savurându-i prospeţimea. Contempla în tăcere frumuseţea locurilor şi a naturii ce renăştea miraculos, ca de fiecare dată, fără să ştie că această pace binecuvântată se va risipi în ziua ce urma să fie agitată şi plină de evenimente care-i vor marca întreaga viaţă, într-un mod decisiv.
Ocrotit de coroana bătrânului tei, acesta sorbea, cu grijă parcă, din cafeaua îndoită cu lapte. Cu puterea minţii străbătea forfota imaginară a vieţii palpitante din ultimele zile, în vreme ce privirea sa albastră colinda peste apele liniştite ale râului Colentina, îndreptându-se către vestitul castel al Brâncovenilor care acum... era muzeu.
Prin frunzişul proaspăt, de un verde crud, exploziv, se străduia să surprindă pocnetul ultimilor muguri din pomii plantaţi de curând la marginea zidurilor casei de cărămidă roşie a vecinului. Asculta atet și nemișcat foşnetul de mătase al ierburilor crescute aiurea între straturile de flori de lângă zidul de beton al gardului.
Cerul şi pământul respirau împreună, căldura sfârşitului de martie înnobila liniştea începetului de zi, spartă de zborul iute al unui bâtlan sau poate lişiţe, care îşi părăsise în grabă cuibul aflat în stufărişul acum unduit de aerul degajat de aripile păsării, ce-și acea sălașul în apropierea casei sale situată pe partea opusă a parcului Mogoşoaia, malul de est al lacului cu acelaşi nume.
După ce-și termină cafeaua, Ioan se ridică şi se întoarce spre casa aflată la cincizeci de metri de malul lacului, pe strada Martha Bibescu. Numele străzii ― un nume istoric, plin de rezonanţă ― a fost sugerat chiar de el doctorului Țărușanu, fostul primar al urbei ilfovene. El își aminti atunci de Martha Bibescu care intrase, prin căsătoria cu prinţul George Valentin Bibescu, într-una din familiile princiare ale vremii, devenind prinţesă, ea însăşi descendentă după mamă a unei vechi şi ilustre familii româneşti din ramura moldavă a domnitorului Constantin Mavrocordat.
Din aceeaşi familie princiară Bibescu mai făcea parte printre alţii, Ana Elisabeta Basarab Brâncoveanu o descendentă directă a familiei Brâncoveanu ― prin tatăl său Grigore Brâncoveanu, ce se trăgea din unul dintre copiii  lui Constantin Brâncoveanu, Radu Brâncoveanu, cel care a fost decapitat de turci alături de fraţii şi tatăl său, pe 15 august 1740 la Constantinopol.           
Din această ilustră familie princiară îşi trăgea rădăcinile strămoşeşti şi Ioan Brâncoveanu, cel care era, la sfârşitul secolului XX, cel mai puternic crescător de cai din România, pasiune pe care o moștenise de la bunicul său, Ion Grosu.
Luând-o agale către casă, copleşit de gânduri, acesta privea cu atenţie pomii şi vegetaţia bogată din curte, de care se îngrijise fiica lui cea mare, Ana Maria, o mare iubitoare de flori şi de frumos, cea care adesea trebăluia ore întregi printre straturile frumos aşezate.
Cu gesturi blânde, atinse crengile aplecate ale câtorva cireşi şi vişini înfloriţi şi rupse atent şi grijuliu  o rămurică uscată, apoi, zâmbind, intră în casă.
Elena îl aştepta cu micul dejun gata pregătit. Frumoasa lui soţie, femeie aprigă, curată şi foarte bună gospodină, îşi ţinea  bărbatul  ca pe un prinţ.
― Cât mai stai acasă ? întreabă Elena cu o voce preocupată.
― Cel mult jumătate de oră, draga mea!
― Să nu uiţi materialele din birou ! spune  aceasta pe un ton grijuliu.
― Cum să le uit ?! răspunde interogativ și apăsat bărbatul.
După acest  mic dialog, Ioan se duce în baie de unde ieşise mirosind a colonie bună. Cu gesturi largi, începe să se îmbrace.  Alesese un costum de firmă, de culoare închisă, cum purta el adesea, la care asortase o cravată Versace cumpărată din Florenţa, în una din călătoriile sale din peninsulă. După ce se îmbrăcă, lăsă haina pe un scaun şi luă o sticlă de parfum pe care se putea citi cu litere fine de peniţă, scris cu argintiu, Christian Dior.
Iși dăd câte două pufuri spre tâmple, pe părul său grizonant, tuns îngrijit. De un violet intens, cravata  era în tonul costumului care avea dunguliţe fine, şi se potrivea cu ochii săi albaştri şi strălucitori pentru care femeile întorceau adesea capul.
La ieşirea din baie, glasul Elenei se auzi preocupat:
― Vezi să nu uiţi să-ţi pui insigna, da ?
― Nu uit, spune  acesta căutând din priviri geanta de piele neagră de Cordoba, în care se aflau documentele pe care trebuia să le ia cu el.
De cum o zări pe un scaun, o apucă de mânere, apoi trage încet  fermoarul şi verifică dacă lucrarea sa de doctorat, la care evident bărbatul ţinea foarte mult, era în acelaşi loc, în buzunarul din dreapta, alăturată celui de-al doilea referat întocmit pentru prezentare.
Băgând  mâna în geantă, bărbatul  scoate uşor referatul şi-l studiază cu mare atenţie, după care îl aşează din nou, cu aceeaşi grijă, la locul său, în buzunarul matlasat.
― Elena, te rog să mă ierți că-ţi reamintesc, dar...dacă dau telefon cei de la Ministerul Agriculturii şi întreabă de mine, le spui că sunt plecat la Iaşi, pentru referatul de la doctorat. Nimic mai mult.
― Aşa voi face, dragul meu, răspunde cu îngăduinţă femeia.
― Ce probleme spuneai că ai cu bucătăria ? Vreau să-ţi trimit un meseriaş să vadă despre ce este vorba, astăzi pe la prânz ... e bine ? întreabă bărbatul.
― N-am avut probleme la bucătărie, am avut la baie ! Dar l-am chemat ieri pe Dan şi a reparat defecţiunea. Era stricat ceva la rezervorul vasului de toaletă.
― În regulă. Dacă mai ai probleme, îl suni pe Vasile Cărăşanu şi te ajută el, da ?
― Care Vasile ? Noul tău administrator de la club ?! întreabă femeia pe un ton mirat.
― Da, el este ! Se pricepe la mici reparaţii aşa că.... te poţi baza pe el, iubito !
― Bine, mulţumesc, sper să nu mai am alte necazuri !
― Dacă ai, ştii ce e de făcut, nu ?! adaugă calm Ioan, în timp ce îmbrăca haina costumului său cu dungi fine, perpendiculare pe talie.
― Vezi că ţi-am făcut bagajul pentru trei zile, să ai suficiente schimburi. Dar ar trebui să-ţi alegi cravatele. Eu am pus două cămăşi albe, una albastră şi una verzulie, ce zici ?
― Am să asortez cravatele, da... Însă te rog să pui tu cravata vişinie cu capete de cai, pe cea neagră de la Geneva şi cravata cu însemnele Federaţiei Ecvestre Internaţionale !
― Bine, le pun. Dar... pun şi una roşie, care merge la costumul deschis, nu, Ce zici ?
― Mulţumesc, iubire, ce m-aş face eu... fără tine ?! spune  bărbatul în timp ce se încheia cu grijă la haină.
După câteva clipe, se îndreaptă spre soţia sa pe care o luă în braţe şi o sărută cu pasiune, strângând-o la piept, apoi îi mai dădu încă două sărutări pasionale... pe obraji.
Elena gemu un pic, dar bărbatul nu ştiu dacă geamătul era din cauza forţei îmbrăţişării sau datorat plăcerii puternicului sentiment de dragoste ce i-l purta.
― Să fii atent cum conduci ! Las-o mai uşor, că ai văzut câţi nebuni sunt pe stradă !
― Fii liniştită, am să fiu prudent, răspunde el pe un ton grav.
― Dacă vor fi probleme, când pot să te sun ? mai întreabă ea.
― Oricând, iubirea mea ! Dacă telefonul este închis înseamnă că sunt în amfiteatru, în timpul examenului, dar poţi reveni... când doreşti.
― În regulă, dragul meu. Aşa am să fac.
― Nu uita să-i spui Cristinei să meargă la Federaţia Ecvestră să ridice două paşapoarte pentru cai, să le ducă la doctorul Vîrcolacul.
― Bine, în regulă...
―  El este cel care  completează datele de identificare a cailor, astfel că poate pleca liniştită în Turcia, adăugă sec acesta.
― Te rog... să-i pui într-o mapă, toate documentele de origine pentru armăsarii Prince, Rock şi Răzeş, cei care fac deplasarea la Jocurile Balcanice de la Istanbul. La întoarcere se opresc pentru a participa şi la etapa de cupă mondială de la Bojuriste, de lângă Sofia.
― Stai să notez ce ai spus, că nu le voi ţine minte pe toate ! răspunde scurt Elena.
― Nu le mai nota. Mai bine spune-i Cristinei să mă sune... când se trezeşte, da ?
― Mai bine aşa ! zise femeia eliberată de povara mesajelor.
După această conversaţie, Ioan o mai îmbrăţişă  o dată pe soţia sa, apoi bărbatul înșfăcă cu o mână bagajul cu lucrurile personale, iar cu cealaltă luă de pe etajeră, într-un deget, inelul cu cheile maşinii şi apucă de pe biroul de stejar masiv geanta de piele cu documentele pentru doctorat.
Elena, atentă şi temătoare să nu lovească ghivecele cu flori, deschide larg uşa, iar bărbatul se îndreaptă spre curtea interioară a casei. Soţia coboară după el şi deschide larg porţile către stradă, făcând loc maşinii să iasă.
El se oprește câteva secunde la ieşirea din curte pentru a se asigura, apoi viră la stânga, pe strada plină de gropi, către şoseaua naţională.
dată ajuns la capătul străzii Martha Bibescu, maşina sa, o Toyota - Land Cruiser, pe care Ioan o conducea cu mare plăcere, frână pentru a ceda trecerea câtorva camioane cu piatră, care veneau dinspre Chitila.
Luând-o la stânga, spre DN1 A, după două curbe periculoase, trecu podul aflat peste râul Colentina care venea din lacul Mogoşoaia şi coti spre Buftea. După câţiva kilometri acesta ieşi la stânga din şoseaua naţională, pe strada Doctor Ţăruşanu, mergând până la capătul ei unde, virînd la dreapta, a intrat pe strada Plantelor, care se continua cu Zamfirei.
Strada Zamfirei era situată pe malul estic al lacului Mogoşoaia, iar la numărul  23-29  se afla proprietatea sa, întinsă pe aproape două hectare, cu o deschidere mare către suprafaţa apei.În numai câţiva ani bărbatul construise, în acest colţ de rai, un club modern de echitaţie, dar și un restaurant spatios şi un hotel, toate aflate în posesiunea sa. Locul situat la malul apei ocupa circa 100 de metri din malul de est al lacului Mogoşoaia în apropierea Castelului Brâncovenesc, fiind situam pe un piemont ce dădea o perspectivă superbă către clădirea plină de istorie și mister a marii familii boierești.
Ioan intră cu viteză, cum era obişnuit, în curtea proprietăţii, oprind în faţa barului.
Acolo stătea Stănilescu Brânzaru, care îl întâmpină cu un rânjet hoţesc, șoptind pe sub barbă :
― Salut, şefu’, aici totul este în regulă !
― Bună dimineaţa, măi Stănilescu, cum merg vânzările la bar ?
― Slab, şefu’, nu are lumea... bani ! răspunde Stănilescu cu un surâs şugubăţ şi familiar.
― Bine, măi vajnicule vânzător de iluzii ! spune  Ioan trecând pe lângă bărbatul chel şi gras, care îi era  prieten încă din tinereţe şi pe care îl angajase din milă.
― Să fiţi iubit, şefu’ ! îi răspunde pe un ton linguşitor barmanul.
După câţiva paşi, luând-o pe lângă tufele de trandafiri plantate de fiica sa cea mică, Ioanintră în grajdul mic, unde avea un birou de lucru.
La uşa de la intrare, a dat nas în nas cu Adinel, un îngrijitor care lucra la crescătorul de cai, de peste 15 ani. Fusese mai întâi la grajdurile sale de la Ploieşti, apoi la ferma acestuia de la Dor Mărunt, iar acum lucra aici, la Mogoşoaia, la caii de competiţii ecvestre.
― Salut, Adinele ! spune  bărbatul la întâlnirea cu angajatul său.
― Ce faci, ce mai fac caii ? Cum au mâncat de dimineaţă? au urmat întreabările în cascadă.
― Bine, şefu’, totul e bine ! Prinţul ăsta a săpat un pic azi-noapte, dar nu a făcut colică, răspunde îngrijitorul triumfal, pentru a ieşi bine în ochii şefului, ştiind că acesta o să-l laude.
― Bravo, măi Adinuţă, ştiam eu că eşti cel mai bun om al meu, dar şi cel mai tare la cai.
― Ai văzut, bre ? Merit şi io o cafea, n’aşa ?
― Aşa este, măi Adinele ! Uite, ţine aici ... 10 lei. Dar vezi, cafea să-ţi iei, și nu ţuică, altfel o iei pe cocoaşă şi te împachetez ...pentru Ploieşti, da ?
― Hai, bre, că nu mai beau, că ştii matale, mă doare stomacu’ ! Nu mi-a luat şefa Cristina pastile de stomac ?! Gata, m-am lăsat, să moară mama !
― Bine, măi Adinuţă, te rog să ai grijă! Dar te mai rog ceva: să fii atent noaptea pentru că ar putea să vină în curând sorocul să fete Riva, care are deja ugerul lăsat, cum bine vezi, nu ?
― Ştiu, şefu’, în fiecare seară am vorbit cu Moşu, să fie cu ochii pe ea.
Moşu era paznicul de noapte, un bărbat şubred, trecut de vârsta de 70 de ani, pe care îl angajase de la Lehliu printr-un prieten al său, bătrân de care crescătorul se ataşase.
După acest scurt dialog, Ioan se apropie de Prince, îi dă două cuburi de zahăr, pe urmă îl mângâie încet, cu un gest  tandru, pe cap, pornind dinspre urechi. Apoi, coborând mâna printre ochii săi blânzi, către curbura gurii, îl apucă uşor de buza inferioară, îl strânge şi-l trage spre el, pentru a-l săruta.
Calul, fiinţă inteligentă, stătea  ca un copil răsfăţat primind alintul stăpânului său, după care necheză uşor şi, când stăpânul dădu să plece, lovi puternic cu copita în grilajul de fier din partea de sus a boxei.
― Mă, stai cuminte, că o iei ! se adresează el cu glas ferm armăsarului jucăuş.
Parcă înţelegând dojana, acesta se duce în colţul din dreapta, în partea opusă, la adăpătoare, unde începe să bea apă, zgomotos. Cu buzele umede, se întoarce spre stăpân şi fornăie uşor, împroşcându-l cu stropi de apă care străluceau în razele de soare ale dimineţii, pe stofa costumului său.
― Ce faci, Prinţule ? Te asigur că m-am spălat de dimineaţă! rostește cu un pic de reproş în glas stăpânul calului. Apoi, cu un gest larg, îl mai mângâie o dată pe frunte şi închide grilajul de vizitare al boxei, trecând la Pet Ur, un alt cal de competiţie al fiicei sale, Cristina.
― Ce faci, Peturică? i se adresează Ioan celui de-al doilea cal. Ai dormit bine ? Vezi că peste zece zile mergi la Piatra Neamţ, la Finală ! începe acesta discuţia cu bidiviul.
Calul fornăie uşor, apoi nechează lung, ca şi cum ar fi înţeles mesajul stăpânului său.
― Hai, vino să-ţi dau şi ţie puţin zahăr ! rostește bărbatul, în timp ce scoate din punga aflată în buzunarul hainei încă două cuburi de zahăr pe care le întinde calului.
Pet Ur, un cal de sport unguresc, cu un gest  maiestuos şi plin de tandreţe, îşi  pleacă botul spre mâna întinsă, mirosi preţ de câteva clipe, după care, deschide gura uşor, şi apucă cele două bucăţi de zahăr pe care apoi se auzi cum le ronţăie între măselele sale puternice.
― Bravo, iubitul meu, să fii cuminte şi să nu cumva să te îmbolnăveşti!
El fornăi din nou uşor, de parcă înţelesese mesajul stăpânului său şi se duce spre grilajul de la vecinul său de habitat, Prince, unde începe să se miroasă cu acesta, ciulind  imperceptibil urechile mici, de cal arab, urmă a originii sale anglo-arabe.
Depășeștend boxele celor doi, stăpânul lor se opri la Rock, un cal masiv, de culoare neagră ce avea un mic  felinar alb pe bot, armăsar provenit din mamă de rasă Nonius şi din tată de rasă KWPN, adică Koninklijk Warmbloed Paard Nederland, altfel spus... cal de sport olandez.
Pe acest armăsar negru, pe Rock, l-a cumpărat de mânz la vârsta de numai un an, de la herghelia maghiară de cai de sport din oraşul Mezöhegyes, cu ocazia unui congres european.
Acum armăsarul avea cinci ani şi începese să concureze în probele cailor tineri din campionatul românesc.
Văzându-şi stăpânul că îşi duce mâna la buzunar, calul începe să necheze de plăcere, ştiind că va fi recompensat. Își apropie botul de el şi îl ciugulește uşor de frunte, ca şi cum ar fi vrut să-l sărute.
Bărbatul se întoarce şi îl prinde de cap, îl sărută uşor deasupra  botului, apoi îi întinde mâna cu trei bucăţi de zahăr, zicând celui care era favoritul său între armăsarii tineri:
― Ţine trei bucăţi că tu eşti mai mic!
Calul apucă două cuburi, în timp ce al treilea a căzut pe jos.
Bărbatul se aplecă râzând şi luă bucata de zahăr, o şterse grijuliu, deşi linia grajdului era curată, fiind proaspăt spălată de Adinel:
― Ia mă, lacomule, şi fii mai atent! îl dojeni stăpânul, în timp ce patrupedul, parcă ştiind că veste certat, se trage un pic, după care înaintează şi prinse domol cu buzele sale cărnoase şi a treia bucată de zahăr, pe care o ronţăie grăbit, cu multă plăcere.
După cea de-a treia vizită, urmă şi favoritul fiicei sale Cristina, armăsarul Răzeş, component al lotului naţional de Amazoane al României şi vicecampion balcanic, la Salonic, în 2003.
Era un cal de culoare roib deschis, mândria stăpânului său, fiind cel de-al 25-lea produs al hergheliei Brâncoveanu, pe care acest descendent al marii familii  boierești a fondat-o în 1992, în comuna cu nume sonor în hipologia românească, Dor Mărunt, aflată la cinci kilometri de Lehliu, în inima Bărăganului, judeţul Călăraşi.
Dangaua ce se vedea pe partea stângă a corpului calului era un CD 25, lucru care indica în zona de înşeuare, aproape de greabăn, numărul de produs al crescătoriei. Privind din partea dreaptă, armăsarul avea imprimatădangaua cu iniţialele tatălui: Rz, de la Razbeg, armăsar pepinier din rasa Gidran, care provenea de la herghelia statului de la Rădăuţi.
Calul se apropie timid de stăpân, primește zahărul şi mângâierile sale, apoi se duce să mănânce ovăzul rămas în ieslea fixată de peretele opus al boxei.
― Ce faci, măi  Răzeş, mereu eşti nesătul? spune  blajin Ioan către căluţul care, deşi  părea că îl ignoră, fornăi uşor, după care continuă să-și mănânce liniştit raţia de ovăz.
Când văzu atitudinea lui distantă, Ioan se retrase, apăsă mânerul clanţei la uşa biroului unde intră pentru a lua câteva dosare cu măsurătorile cailor de la diverse herghelii particulare.
Datele îi trebuiau pentru a fi studiate, comparate şi prelucrate la Facultatea de Zootehnie a Universităţii de Ştiinţe Agricole  şi Medicină Veterinară (USAMV) „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, acolo unde bărbatul își făcea studiile terminale de doctorat.
După ce luă dosarele, proprietarul trânti cu blândeţe uşa biroului, răsuci cheia în broască de două ori, îndreptându-se spre maşina parcată pe alee.
Afară, slugarnic şi mieros, îl aştepta Stănilescu, cu un zâmbtşmecherîn colţulgurii.
― Şefu’, pot să merg şi eu cu maşina clubului până lacumnată-mea, la Turnu Măgurele ? i-se adresează uşor stânjenit.
― Da, desigur ! Dacă plăteşti doi lei pe kilometru, maestre ! răspunde scurt patronul.
― Aoleu, mamă, mă omorâţi, şefu’ ! Plătesc şi eu motorina, că... merg cu Tia la soră-sa şi vă promit că vin înapoi până mâine.... la prânz.
― Pleci azi şi vii diseară, iar la bar să laşi un înlocuitor, spune  bărbatul pe un ton autoritar.
― Am înţeles, să trăiţi, şefu’!
― Bine, vedeţi ce faceţi că diseară vin să vă inspectez ! îi avertiză Ioan pe un ton glumeţ.
― Am înţeles, suntem la posturi, da, şefu’! răspunde Stănilescu pe acelaşi ton linguşitor.
― Şefu’, vedeţi că pe 10 plec şi eu la mama, anunţă Adinel, care trecea cu o roabă de gunoi de grajd către rampa betonată ce se afla aproape de malul lacului.
― Bine, Adinuş, dar să fii atent la caii de lot, să nu avem probleme că te mănânc!
― Bine, şefu’, cum zici matale !

 

 

 

 

 

 

 
 

 
 
 
 
Paradisul decăderii
 
 
Capitolul 1
.
..dar te rog, să bagi în geantă cartea, pentru că o las...
... Ioane, eşti nebun, am glumit. Stai că o trag, dar a plecat nevasta...
 
            Noaptea se retrăsese grăbită spre celălalt capăt de lume. O lună albicioasă şi obosită se grăbea parcă s-o ajungă din urmă. Colţos şi palid încă, oarecum indecis, Soarele se arăta prin păienjenişul filigranat al câtorva nori şi-şi strunea razele zgribulite să măture cerul. Scăpate parcă de sub supraveghere, rătăcite printre crengile groase ale bătrânului nuc, acestea se zbenguiau printre frunzele crude, abia mijite şi cochetau cu vântul destul de rece al acestui început de primăvară.
Se bănuia o primăvară caldă totuşi, deoarece, rândunelele sosiseră mai devreme. Liniştea dimineţii se-ngemăna cu un clipocit uşor de apă din curtea vecină şi cu gânguritul guguştiucilor ce-şi disputau probabil locul.
            Ioan Brâncoveanu deschise larg ochii, cum făcea de altfel la modul firesc în jurul orei şase a fiecărei zile, îşi îndreptă privirea spre fereastra deschisă, se alintă câteva clipe în aşternutul cald şi primitor şi-aşa, ca din senin, îşi aduse aminte de coborâşul făcut din creasta Făgăraşului spre Sâmbăta, într-unul din anii tinereţii, când făcea alpinism de performanță la echipa Grivița Roşie. Revedea aievea cum el şi coechipierii săi luaseră drumul cel mai scurt de coborâre din creasta masivului Făgăraş, mergând către vale, pe albia râului Cârța, până în satul Cârțişoara, străjer vechi la poalele muntelui.
Îndreptându-şi privirea spre fereastra deschisă se gândi cu nostalgie la acele momente frumoase ale vieții, auzind parcă iar susurul apei de munte şi foşnetul copacilor care amintea în treacăt de freamătul plăcut al frunzelor ivite pe crengile nucului din fața casei.
„Oh, Doamne cum trece timpul, parc-a fost ieri!”, îşi spuse el şi aruncă o privire fugară spre cadranul ceasornicului. Hmm... să revenim în prezent c-avem treabă, gândi Ioan şi se ridică sprinten şi preocupat.
            După îndeplinirea programului matinal ce cuprindea obligatoriu o alergare prin parc, o baie caldă şi abia apoi micul dejun, Ioan  se aşeză la birou, unde-şi aranjă documentele în ordine. Semnă un contract, câteva ordine de plată pe care le puse frumos pe biroul secretarei, apoi luă materialele nelegate ale lucrării sale de doctorat.
Aranjase de ceva timp să o dea la tipografia Coresi, la legătoria de artă, pentru a-i pune înscrisurile din folie de aur pe coperțile dintr-un material roşu-vişiniu. În acele clipe Brâncoveanu era fericit şi mândru că dusese la bun sfârşit acest doctorat la care muncise îndelung, cu pasiune şi dăruire.
             Bărbatul a reluat meticulos fiecare pagină în parte pentru a verifica în amănunt lucrarea, apoi a revăzut numărul capitolelor şi numărul de pagini. După ce a decis că totul este în regulă, a luat cele 14 lucrări şi le-a pus câte două-două în pungi de plastic. Şapte dintre acestea urmau să fie date comisiei de examinare, una trebuia să fie predată la Academia de Studii Agricole, una la Ministerul Învăţământului şi Cercetării, iar restul exemplarelor erau destinate profesorilor sau colegilor săi.
            Când tocmai termină de examinat lucrarea, apăru pe uşă Crina. După ce s-a făcut comodă şi a lăsat fularul zebrat şi geanta ei din piele ieftină în hol, fata a intrat în birou plină de solicitudine cu un zţmbet forţat pe faţă:
            ― Bună dimineața şefuʼ, vă pot ajuta cu ceva?
            ― Da, Crina! Dar îţi reamintesc din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că nu ţin neapărat să mi te adresezi cu vreun titlu special.
―Poţi să-mi spui pe nume, pe care nu ai cum să-l uiţi pentru că ar trebui să-l ştii bine încă de pe băncile şcolii, şi să renunţi la acest „şefule”, mult mai potrivit unui conducător de aprozar... De altfel, ţara asta este sufocată de-a dreptul de câţi şefi deţine pe metru pătrat...
― Da, şefu’, oh, scuze, aşa voi face domnule…
Bărbatul realiză inutilitatea observaţiei şi continuă preocupat:
― Te rog să-mi spui unde sunt şpalturile de la carte. Deoarece merg la Coresi să duc lucrările de doctorat în legătorie şi vreau să dau corecturile la carte cu „bun de tipar”.
            ― Da, şefule, imediat! Am făcut verificarea pagină cu pagină şi nu sunt probleme.         
Doar câteva greşeli pe care le-am corectat vizibil să nu scape la corectura tipografiei.
            ― Bine, foarte bine... Te rog să bagi acest material în geantă, să nu-l uit, îi spuse Ioan, cu un surţs şăgalnic.
            ― Acum le bag! Mai aveți şi altceva de luat cu dumneavoastră?
            ― Nu, te rog să bagi în geantă cartea, pentru că o las în maşină. Iar după ce duc lucrările de doctorat la legătoria de artă, o voi lua din maşină să merg la Buzatu, la tipografie, să dau BT.
            ― Ce tiraj faceți şefule, să ştiu să comand hârtie? întrebă Crina dornică să ajute.
            Fata se gândise să aducă hârtie de tipar, necesară editării cărții „Caii de Sport”, pe care Brâncoveanu o scrisese în urma susţinerii lucrării sale de doctorat.
            ― Nu trebuie hârtie, fata mea. Cartea se tipăreşte la tipografia lui Tache Buzatu şi tirajul cred că va fi de trei mii de bucăți, fiind integral sponsorizat de patronul băbăţean.
            ― Am înțeles! Aveți materialul într-un dosar de plastic alb, pus în geanta de piele.
            ― Te rog, să mă ajuți să duc la maşină cele şapte pungi cu lucrările de doctorat.
            ― Sigur că da şefu! Imediat las totul şi vă ajut. Sunt pungile din hol, da?
            ― Da, alea sunt! Te rog să nu le încurci. Vezi că sunt câte două bucăți în pungă.
            ― Le voi lua cum sunt aşezate, şefule! rosti fata.
            ― Foarte bine. Te rog să mergi acum când ies eu, cu primul transport. Dar să-ți iei ceva pe tine să nu răceşti, da?! o atenţionăIoan atent.
            Bărbatul apucă două pachete şi geanta din piele pe care prin balans o aruncă pe umăr, luă cheile de pe servanta din hol şi după ce coborâră amândoi cele câteva trepte ale scării din fața casei, împinse cu putere poarta de fier forjat a curții sale, ajungând repede la maşina parcată în alee.
            Apăsă telecomanda pentru a deschide uşa, aruncă întâi geanta de piele pe bancheta din dreapta-față, apoi aşeză cele două plase pe bancheta din spate, unde stăteau şi pachetele puse cu grijă de Crina.
― Mă duc să iau şi celelalte pungi, şefu’! rosti fata cu glas cristalin.
            ― Bine, mergi şi adu-mi te rog ştampila de la firma Arena, da?
            ― Sigur. Aduc imediat totul!
            Crina plecă în pas alergător, timp în care Ioan controlă în portbagajul maşinii, unde găsi o perie ascunsă după roata de rezervă, o pungă cu două rezerve de mop pentru curățat pe jos, uitate acolo probabil după ultima vizită la magazin. Când aceasta a revenit cu pungile pline cu lucrări, bărbatul le-a scos şi le-a dat fetei.
            ― Crina, după ce pui pungile, te rog să iei lucrurile astea să le dai soției mele.
            ― Da, sigur că da, imediat!
            Fata puse pe banchetă cele câteva pungi, le aşeză cu atenție două câte două, apoi închise uşa cu delicatețe după care se-ntoarse spre portbagaj de unde a luă ceea ce-i dăduse Ioan  şi plecă spre birou.
            ― Ştampila ai adus-o? întrebă Ioan .
            ― Ah, şefule, am uitat-o în buzunar! zise ea şi se întoarse cu ştampila în mână.
            ― Mulțumesc, fata mea. Te rog să-i suni pe Dan şi Iulian, să vină cu Stelică mai după-amiază, la firmă, cu maşina lui. Spune-le să aducă cu ei toate cele trei proiecte care trebuiesc derulate anul acesta.
            ― Să vedem şefu dacă sunt acasă, la Academie. Ştiu că Iulian era plecat la părinți.
            ― Verifică telefonic şi mă anunți, da? ordonă scurt bărbatul, vizibil supărat.
            ― Bine, vă sun pe mobil în câteva minute, răspunse fata.
            Urcând grăbit în maşină, Ioan şi-a aşezat hainele şi a pornit motorul pe care l-a ambalat câteva secunde pentru a se încălzi, după care rulă atent pe alee.
            La ieşirea în strada Alexandru Donici văzu că poarta curţii sale era blocată de un Trabant de culoare bej, parcat neregulamentar, de către proprietarul său.
            Maşina obtura ieşirea lui Ioan din curte, dar acesta recunoscu carapacea vecinului său, inspectorul Doru Gândescu.
            Claxonă asiduu, moment în care de după zidul grădiniței apăru figura mirată a inspectorului, care discuta cu un vecin de-al său, profesor şi dirijor de muzică clasică, care locuia cu inspectorul Gândescu pe palierul etajului întâi al blocului de peste stradă.
            ― Tovarăşe inspector aveți carnet de conducere? se adresă Ioan către vecinul său care zâmbea mânzeşte, ştiindu-se vinovat.
            ― Vecine, doar o clipă vă deranjez! Am rămas în pană şi trebuie să schimb motorul. Nu durează mult, în două ore, cred... că termin.
            ― Dacă-n secunda trei, nu-ți iei trompeta asta din drum, mă sui peste cartonul tău presat şi ies afară pe stradă, da!? amenință bărbatul.
            ― Băi, Ioane, eşti nebun, am glumit. Stai că o trag, dar a plecat nevasta cu cheile în casă. Anca, Anca, ieşi te rog afară! strigă inspectorul, luând în serios ameninţarea.
             Ştia că Ioan putea fi uneori violent, pentru că bătuse vreo trei-patru parcagii ilegali, care au avut neinspirația să-ncerce să-i țină piept, atunci când au blocat ieşirea din curte.
            ― Da, dragul meu? se auzi o voce de la etajul unu al blocului situat în spatele unui platan bătrân.
            ― Aruncă cheile maşinii dragă, pentru că l-am blocat pe vecinul cu caii! spuse Doru către soția sa.
            ― Aoleu, unde sunt dragă!? De ce eşti aşa neatent?
            ― Deh, se mai întâmplă, ce vrei! zise inspectorul grăbit. Hai, aruncă-le de pe balcon, te rog!
            ― Prinde dragul meu! spuse aceasta în vreme ce în secunda doi cheile planau prin aer către palmele întinse ale inspectorului aşezat în mijlocul străzii şi postat în drumul unei dubițe de aprovizonare a restaurantului de pe stradă.
            Maşina claxonă în momentul în care inspectorul prinse în palmă cheile iar acesta țâşni în față de frica maşinii realizând că era aşezat neregulamentar pe calea de rulare. În acel moment cheile i-au sărit din mâini direct sub una din maşinile vecinului său, avocatul Bunăstare, care stătea la etajul doi al aceluiaşi imobil.
            ― Aoleu vecine! strigă el după ce maşina trecu, am pierdut cheile, mai stai un pic!
            ― Hai mai repede inspectore! De când eşti şef pe la primărie se pare că nu mai ai condiție fizică, frățioare! Spune-i doamnei tale să te mai pună la muncă, dragă! zise Ioan  cu subînțeles.
            ― Lăsați-l vecine, că-l aleargă altele destul pe la primărie! se auzi femeia glumind din balcon.
            ― Săracul, d-asta este aşa gălbejit? întrebă Ioan tare, ca să audă amândoi. Credeam că-i bolnav sărăcuțul de „gălbenare”, adăugă sec Ioan .
            ― Opreşte frate maşina că-ți consumă carburantul! zise Doru către Ioan .
            ― Nu-i nimic! Cât poate să consume?! răspunse acesta. Doar nu ți-au căzut cheile în canal.
            ― Bate-te peste gură, că sunt ceva canale de scurgere aici! zâmbi câineşte trabantistul.
            ― Ha, ha, ha! Ar fi culmea să fi căzut în canal! zise soţia inspectorului, râzând din balcon.
            Văzând situația creată, care putea deveni tragică, Doru se lăsă rapid pe burtă stând aşezat în mâini şi într-un genunchi şi rosti uşurat:
            ― Am noroc. S-au oprit la zece centimetri de gura canalului, trebuie să le agăț cu ceva că nu ajung la ele pe nici o parte, frate! concluzionă inspectorul gâfâind.
            ― Doamnă, vă rog aruncați o coadă de mătură, sau de mop, să poată domnul să-şi tragă cheile de sub maşină!
            ― Imediat iubitule! răspunse Anca pițigăiat către soțul ei.
             Femeia dispăru în apartament pentru câteva minute şi reveni cu un băț lung de doi metri pe care-l aruncă pe trotuar la câteva maşini mai departe decât maşina avocatului.
            Luând lemnul în mâna dreaptă, inspectorul s-a aplecat şezând într-un genunchi şi a tras uşor cheile maşinii. Apoi s-a ridicat, s-a scuturat pe genunchi de praful de pe caldarâm şi cu glas tare spuse către Ioan:
            ― Gata vecine, să-ți trăiască caii! Am luat cheile şi scot limuzina în câteva secunde, da?
            ― Uşor, să nu te prindă radarul, frate!
            ― Nu, că-s atent şi am şi relații la Poliție, domnule! răspunse vesel acesta.
            ― Fii atent să nu loveşti vreo maşină, că o să strici bolidul! glumi crescătorul de cai.
            ― Râzi matale boierule, dar să te fereşti pe stradă să te prind cu ea, că te fac de râs!
            ― Aşa vecine! Vor fi în competiție mai multe maşini şi un Trabant, nu? răspunse râzând Ioan .
            ― Să ştii că maşina asta este bună din multe puncte de vedere! spuse Doru către vecinul său, care se îndreptă spre maşina lăsată la capătul aleii, unde rămăsese blocat.
            ― Ştiu că are multe puncte tari. Unul dintre ele este acela că umbli cu ea sub acoperire, nu ştie nimeni ce eşti şi cu ce te ocupi, nu-i aşa?
            ― Vezi, nea Ioane că te-ai prins? spuse inspectorul dispărând cu bolidul său bej.
            Când ieşirea s-a eliberat, bărbatul grăbit a demarat spre locul unde trebuia să ajungă. Ajuns la fosta Casa Scânteii, azi botezată Casa Presei Libere, Brâncoveanu a parcat aproape de intrarea de la Corpul C, unde avea sediul tipografia Coresi.