Elena Papadopol, membru colaborator al ASLRQ

Biografie Elena Papadopol


2) Volumul de poeme și aforisme "Poeme rupte din soare", Editura Fides, 2021;


Elena Papadopol - Poezii



Vis perceput prin cuvânt

Florile de măr
Nu-mi amintesc de nimeni
Decât de poeme frumoase
Întinse la soare
Tocmai în aceste timpuri
De neadaptare
Îți răspund încordându-mă
Între formă și fond
Cu ochii la nori,
Atât de albi și inegali,
Alte flori...
Spectacol feeric
Orizont mărunt al intimității
Când ne trezim
Ca merele dulci
Rostogolite de-atâta rugă în iarbă
Ne-aducem aminte că
Apa aleargă în cerc
O zi e senin
O zi ploaie stăruitoare sub tălpi
Într-o zi îmi citești în ochi speranță
Într-o noapte spaimă
Din propria-mi carte creată
În ajunul sărbătorii de vară

Poem omonim

copil cum sunt,
aș căuta până la capătul lumii
și, de fiecare dată
când aș trece pe lângă lumină,
ar părea că văd
un fruct trecut prin mai multe livezi
l-aș întoarce pe o parte,
pe cealaltă...
dacă l-aș avea vreodată,
i-aș cere semințele
cu rădăcinile și frunzele ivite
în controversa cuvintelor din gândul meu
și poate că atunci vei apărea...

Dimineața în poezie

poezia e sentiment
expresie aleasă
dintre atâtea gânduri
despre cum să faci
sau cum să fii
în numele lui Dumnezeu

poezia e chipul tău frumos
oglindit într-o apă limpede

poezia nu știe câți prieteni are
se joacă în fiecare noapte
cu visele
în inimi diferite
să le întoarcă
dimineața
după soare

poezia își trăiește viața în viața ta
poezia te ține în brațe
să îți refaci forțele
poezia o privești
te aude
o simți
rămâne misterioasă
până își recapătă glasul

poezia e povestea noastră
și nu o lăsăm să moară

poezia e zeiță sacră

O casă în formă de inimă

Iubesc să umblu prin crepuscul
în casa mea
imaginea iubirii se construiește
în clarobscurul fiecărui lucru
la care mă întorc
după un timp în care a domnit tăcerea
iubesc liniștea
în care se naște lumina
atât de fixă în privirea mea

Păsări înșelate de ceață

Ieri a fost soare și ne-am plimbat împreună.
Azi e înnorat și am pus visurile la uscat.
Destinul lor este să șteargă
amprentele umbrelor în viețile noastre.
Copacii sunt colorați.
Nimeni nu le-a dat motiv să fie văzuți altfel.
Iarba crescută e ruginie.
A-ntins o cursă statorniciei.
Păsările încă mai cântă.
Înșelate de ceață, au făcut cale întoarsă.

Celălalt orizont

nu pot să scriu doar din imaginație
gândurile mele se întorc
la ceea ce am trăit
de multe ori privesc în gol
mă gândesc ce să-ți spun
și cum să încep
e ciudat
însă, în loc să fug
continui să devin dependentă
de tot ce îmi doresc
să-ți povestesc
așa că mai bine
zboară cu mine
să vorbim despre viață
întinzându-ne aripile peste pământ
indiferent dacă suntem treji
sau dacă visăm
să căutăm celălalt orizont

Panta rhei

când am crezut
că s-a terminat
inima îmi repeta
să mă întorc
la tot ce am lăsat
un munte
mic infinit
din toate văile strânse
cu maci și liliac înflorit
o lumină
cea mai adâncă
a unei frunze murind
din prea puțin timp
o privire
peste clipele
rămase în umbră
ca o mișcare fără urme
o noapte
în fața visului
cu porțile închise
o iarnă
obosită să meargă
peste întinderea topită
căutam frumusețea
precum visul caută împlinirea
căutam himera
ce transcende realitatea

Cine a spus că focurile se sting?

te-am strâns în brațe,
absorbție irepresibilă, totală

ne-am învârtit organic și viu
cu tragere de inimă

nu ți-am spus că doare
fiindcă, de fapt, iubirea bătuse la ușă
cu falange lungi de undă
exact ca în cuvintele noastre

la ce bun să umble prin lume
dacă nu are cine
să o vadă?

Altădată norii fugeau pe cer

în apa care curge din robinet
caut picăturile de ploaie
nu mai vor să aștepte norii
toate simțurile au rămas în viață
la o adâncime mai mare

în același timp
fără să știe cineva
îmi caut cuvintele
dar nu le recunosc
sunt îmbrăcate
în multe miracole
răspândite peste tot

în lipsa acestor cuvinte
care dintr-odată
pun degetul pe rană
caut să simt absolutul iubirii

închid ochii să nu mai clipesc
respir încet să nu deranjez
cântecul din templul liniștii
nu știu ce pasăre
zboară în sângele meu

Ipoteză

Dacă există copaci
și nu sunt păsările cerului
Atunci lumea însăși pare să fie pustie

Dacă există frumusețe fără seamăn
pe tărâmul celor o mie și una de nopți
și nu e visul poetului
Atunci nemărginirea devine imposibilă

Degeaba există noapte
Dacă un cal alb nu tulbură linistea
însuflețit de divinitate

Degeaba există întinderi de umbră...
Semnul crucii se face cu mâna dreaptă!

Cititorului meu

în lipsa ochilor tăi
m-am rugat cerului
să-ţi schimbe gândul
m-am învăluit
în tăcerea acestor rânduri
pentru a mă întoarce
imprevizibil la ele
pentru a-mi aduce aminte
că ți-am vorbit curat
ascultând susurul
unei ape curgătoare

nu știu dacă aceste cuvinte
se numesc poezie
dar sunt sufletul meu
așternut acum pe hârtie

eu încă mai sper
să găsesc o cale
să mă întorc la copilărie
să ating stelele
să fiu parte din cerul, oamenii, poveștile
pe care nu vreau să le pierd