Florin Vasile Bratu

Florin Vasile Bratu s-a născut la 23 martie 1942 la Roman, în familia preotului Constantin Bratu. Absolvă Şcoala Vasile Alecsandri (ciclu primar) şi Liceul Nr. 1 (clasele V-XI) la Roman. Studii: Facultatea de Finanţe, Credit şi Contabilitate Bucureşti (1960-1965) şi studii postuniversitare de Drept comercial internaţional (1960-1965). A lucrat ca economist, preşedinte dir. general la S.C. Industrial Export S.A. Bucureşti, vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale a Exportatorilor şi Importatorilor din România.
Debut cu volumul O legătură ciudată (1982). Diplome de onoare ale Asociaţiei Culturale Pro Basarabia.

Autor:
- O legătură ciudată, Editura Junimea, Iaşi, 1982 (roman)
– Un manuscris de ocazie, Editura Junimea, Iaşi, 1985 (roman)
– A murit un popor. Versuri amare, Editura Medialux, Bucureşti, 2010
– Povara drumului închis. Pamflete cordiale, Editura Medialux, Bucureşti, 2011
– Durerea veşnică a neîmplinirii. Convorbiri, Editura Medialux, Bucureşti, 2012
– Lacome poveri. Versuri amare, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2012
– Sine ira. Convorbiri, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2013
- Drum închis, roman, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2014

Aprecieri critice:

,,…Mi-au plăcut versurile matale, nu numai fiind fiindcă unele sunt chiar reuşite, şi toate – vai! – în ton cu disperarea mea despre starea naţiei; dar, în al doilea rând şi fiindcă nu eşti molipsit de poezia postmodernă, pe care n-o înţeleg toţi aceşti ,,creatori” care formează ca o societate secretă de admiraţie reciprocă. Sunt, din păcate, convins că e ireversibil, că face parte, cum am mai scris pe undeva, din brutala cotitură luată acum un veac de toată cultura occidentală, semn, în opinia mea, al începutului unui nou Ev Mediu.
Foarte bune dom’le, dialogurile matale cu morţii! Apreciez mai cu seamă – în ţara asta însetată de mituri, născociri şi protocronisme – echilibrul, opiniile matale, toate ,,policallycorrect”, în adevăratul sens!” (Neagu Djuvara)

,,Poet neoromantic, Florin Vasile Bratu nu e un nume nou în lumea noastră literară. În deceniul premergător revoluţiei a publicat două romane poliţiste de succes, O legătură ciudată (1982) şi Un manuscris de ocazie (2011).
Florin Vasile Bratu crede în forţa cuvântului, în lirismul funciar; e adeptul unei poezii manifeste, într-un registru liric în care convenţia poetică transgresează inspirat mesajul, din familia poeţilor stenici, poeţi ai cetăţii, în linia Octavian Goga – Aron Cotruş – Adrian Păunescu.
În volumul Durerea veşnicei neîmpliniri, Florin Vasile Bratu ne poartă pe alt drum, al istoriei, mereu sub imperiul veşniciei neîmplinite, dialogând atât cu personalităţi istorice proeminente, cât şi din lumea culturală sau necunoscută.Dialogurile sale sunt incitante, cu verb cu încărcătură densă, cuprinzând opinii proprii, pertinente, care autorul le consideră că dacă n-au fost exprimate istoric, ar fi trebuit să fie…
Florin Vasile Bratu se detaşează de clişee, privind istoria din unghiuri surprinzătoare, propunându-şi perspective şi înţelegeri noi.O carte care o recomand cititorilor, o noutate prin temă şi abordare în lumea literară” (Dr. Cristian Livescu)

,,Opera literară a lui Florin Vasile Bratu e plină de mesaj, cu rol modelator pentru tinerele generaţii, lucru mai rar întâlnit la creatorii de azi. Se observă totodată un drum al său propriu în operă, fără mimări şi ,,împrumuturi”, producţiile pe care le oferă bucurându-se de autenticitate”
(Mihai Duţescu)

,,Ajuns cu stihuirea-i, la Convorbiri cu Oameni despre oameni, truverul Florin Vasile Bratu, ca un alt Faust al lui astăzi, se consfătuieşte şi liric, ca şi epic, dar mai ales, dramatic, prin dialoguri interogative, rămase fără punct, ci puncte, puncte, cu câțiva super-terrienişi personalităţi accentuate şi grijuliu, aflat ca pe o Insulă Pascală de azi, voind a-i întreba precum Sphinxul din Oedip, pe aceşti coloşi, de acţiune, ori de raţiune, cum a fost, de ce şi cum va fi, acest a fi al lumii.” (Gheorghe A.M.Ciobanu)

Fotografii reprezentative

Youtube



De unde

Trec oameni trecuţi în scutece albe
în ape stătute amare şi dalbe
tot ce-i în urmă în umbră se-ntinde
nimicul de ieri în volburi cuprinde
călări pe cai s-afundă-n scaieţi
rămâne o ceaţă de ceată bruneţi
ce drumul întinde şi prinde rumoare
de unde
de unde atâta cerşită lentoare
de unde vin de unde-i poruncă
din scutece-n cer ochiade aruncă
de unde-s şi caii ce pasc în ponoare
şi cară în spate atâta duhoare
de unde
vin manechine în ronduri de noapte
la pândă cu hoţii, în pâlcuri de şoapte
să fure din scutece ofrandele puse
odată ce-ombilicul în tăiere apuse
de unde
de unde şi visele adorm în tăcere
în jur totul geme în dulce de fiere
de acru şi harul se-ntinde-n hotare
şi ziua bălteşte în noapte de soare
de unde
rămân în zare de lună scutece albe
ce poartă-n falduri mumiile dalbe
de unde se-ncing atâtea pirostrii
cenuşe de focuri în vânturi lălâi
de unde dospesc lepădate umori
bat clopotele-n jerbe încinse de flori
pământul nu poate să le adape
le ţin covârşite în hamuri de ape
de unde
la trap caii-n gropi se-apleacă în prund
până la genunchi picioarele afund
din şea în bice călăreţii-i alungă
în vânt în galop la ţărm să ajungă
cu nările-ntinse spre cerul cu nor
se duc spre sfârşitul trecutului lor
plâng pietrele de jale şi vai
în scutecele albe cad lacrimi de cai
*

De unde vin şi unde se duc
ce-i creşte-n durere şi duhul seduc
de unde s-adună numai scursori
bătute în vorbe corcite-n culori
de unde
sobor de cuvinte necuvântătoare
aride în suflet apuse-n chemare
nici vântul nu vă-ngână
nici dorul nu vă mână
de unde
atâta pleavă aruncată-n drum
născută din crezuri bătute în scrum
ce cântă în strună în strane târzii
de unde atâtea inimi pustii
de unde

Să nu mă judeci

Cu Eul meu…
Să nu mă judeci,
în nopţi pustii, în umbra ta,
m-am ridicat s-ajung,
la stelele de nea…

Am strâns din plinul tău
lozinci necenzurate,
vasale viselor în pârg,
în zori de libertate…

Să nu mă judeci,
de ai prilej, mă iartă,
am stat cu tine-n crez,
am stat pe hartă…

În ceasuri depresive
am tălmăcit cuvinte,
le-am dat prinos,
le-am dat luare-aminte…

Să nu mă judeci,
am coborât din ceruri
pe mulţi… Am desluşit
istorii, decolorând pasteluri.

Am răsturnat opinii,
în axiome puse,
pretinse aporii,
din vremi apuse…

Să nu mă judeci,
condeiul cu care m-ai născut,
l-am părăsit, netrebnic,
în arii de-nceput…

L-am regăsit în ura
nimicului rămas,
am revenit la tine
din vremuri de pripas.

Să nu mă judeci,
în corul credinţelor uitate,
cuvintelor le-am dat isonul
nevoii de dreptate…

Am strâns din hăuri
minţi neclare-n gând,
le-am dat acute noi,
sub scutul tău, pe rând…

Să nu mă judeci,
mi-ai dat în vitregii calvarul
cuvintelor neîncepute,
mi-ai încărcat în dor amarul…

Pe drumul încă nepornit,
cu îndoieli săpate-n vânt,
mi-ai comandat, superior,
destinul în cuvânt…

Să nu mă judeci,
din cerul meu de şoapte,
cuvintelor le-am atârnat
cercei de noapte…

Speranţe noi s-aştept, mi-ai spus,
la jugul greu al literelor plate,
să le aşez în val, m-ai pus,
pe drumuri neumblate…

Să nu mă judeci,
mi-e muza-n prag şi plânge,
mai bine dă-mi puterea,
de litere-a mă frânge…

Prea grea e slova
ce se-adună-n cuget,
tot mai puţin, tot mai puţini,
aleg s-o pună-n suflet…

La focul rugilor cântate
mai stau doar urmele-n apus,
speranţele-s voit deşarte,
trecutul, în trecut l-ai dus…

Te-am aşteptat să-mi dai o cale,
credeam în tine peste poate…
De ce nu vii
să facem visu-ntâietate?!

Custode-ai fost cuvintelor ascunse,
îndatorat să le urmez,
te-am ascultat supus, în gamă…
De ce mi-ai pus speranţe-n crez?

De ce m-ai pus în jurăminte?
Mi-e gândul laş, nesocotit?
M-ai prins în verbul tău ascetic,
în dulci porunci m-ai arvonit…

De ce-ai lăsat povara-n mine,
la drum cu lacomi împliniţi,
în ignoranţa ce-i împarte,
ignari, orbiţi şi rătăciţi?…

Eu încă mai aştept să vii…
diambi târzii în stele-aprind…
Grăbeşte-te, în sihăstrii
cenuşe-n valuri mă cuprind…
Mor oamenii, mor

Mor oamenii, mor,
de uitare şi de dor,
de boli inventate,
de războaie departe purtate,
de lipsuri şi de frustrări,
de prea multe dări.
Mor oamenii, mor,
în adâncul pământului mor,
de vrere personală,
de amar, de îndoială,
de inadaptare,
de-aşteptare.
Mor oamenii, mor,
de toate ce le dor,
peste tot, peste poate,
mor oamenii de singurătate,
de ipocrizie şi vai,
de traiul fără de trai.
Mor oamenii, mor,
de apusul zilelor,
în trenuri încălecate,
în avioane expirate,
de minte nebună,
de urât, de minciună.
Mor oamenii, mor,
de lipsă de ajutor,
de nedreptăţi cotidiene,
de invidii perene,
de nefolosire,
de părăsire.
*
Mor oamenii, mor,
de nestatornicia lor,
de rătăcirea gândirii,
de focul stins al iubirii,
de impostură,
de prea multă ură…
Mor oamenii, mor.

O rugă blândă

Distanţele separă oamenii,nu inimile
O rugă blândă o purtăm în sine,
în amânări perene o-mpodobim,
în orizonturi scurte ne prelingem,
n-avem iertări să izbăvim.
Sunt drepte urmele ce le călcăm,
avem cărările de mult făcute,
în ruga blândă ce-o purtăm în sine,
rămânem datoraţi însemnelor trecute.
Se creşte binele-mprejurul nostru,
lozinci se cer să ne împrospătăm,
în ruga blândă ce-o purtăm în sine,
n-avem dorinţă-n crez să conjurăm.
Rămânem fermi în datul vechi,
destinu-i mai presus de-avânt,
în ruga blândă ce-o purtăm în sine,
nu-i loc pentru mai bine de atât…
În eşuările adânc trecute-n fire
nu-ndatorăm norocul dat,
în rădăcinile destine
ne asumăm prezentul limitat.
O rugă blândă o purtăm în sine
în amânări perene o-mpodobim,
în orizonturi scurte ne prelingem,
n-avem iertări să izbăvim.

Îndoiala

Curg valuri de neguri în zare,
ne-neacă în vene-ndrăzneala,
nelinişti bătute-n amnare,
aprind în tăcere-ndoiala.
Din vârful amurgului care
se-apleacă spre drumul de gală,
nu-i pas făcut în chemare
să nu plămădească-ndoiala.
Cărarea e scurtă, cernită,
alegerile-s grele îndrum,
îndoiala e-n culmi nesfârşită,
întinsă în faguri de scrum.
Plâng visele de dor înţărcate,
în limite scurte se zbat,
adânc îndoiala le-mparte
cu lesa apusului dat.
Se lasă în toate-ndoiala,
departe e ziua de ieri,
rămâne în zgură spoiala
nedemnei cărunte poveri.
Îngheaţă în tremur sărutul,
îndoielile răscoală şi dor,
în umbre coboară trecutul
luminilor stinse ce mor…
Dor

Mi-e dor de timpul viitor,
de peste mâine.
Să sar peste mâine mi-e dor.
Mi-e dor de timpul viitor.
Mi-e dor de ziua învierii
unui popor nehărăzit…
Din jale, griji, necazuri, trudă,
să fie-n lume preamărit.
Mi-e dor de Ţara renăscută,
sub sceptrul domnitorilor cu har,
până-n adâncurile ce limba
sfinţeşte drepturi de hotar.
Mi-e dor de pasul îndreptării
la judecăţi fără de legi,
ce-au moştenit în crezul lor
povara stepelor întregi.
Mi-e dor de lumea nenăscută,
de nou, de dare tuturor…
Mi-e dor de tihna împlinirii,
de peste mâine-mi este dor.
Mi-e dor de zilele rămase
în umbra nopţilor apuse,
de-au atârnat atâta ură
în iarna timpurilor duse.
Mi-e dor de pragul împăcării
cu gândul ce n-a răsărit.
De mine-mi este tot mai dor…
Mi-e dor de timpul viitor.
Mi-e dor de toate ce nu sunt
şi-n inimă mereu mă dor.
Am adunat numai pustiu.
Mi-e dor de timpul viitor.
Mi-e dor de Tine, Doamne,
să dai din mila Ta un semn
că ne-ai rămas Învăţător,
că ne mai vrei la dreapta Ta…
Mi-e dor de timpul viitor.

*
E cale lungă de mi-e dor…