Biografie

Condorul cu aripa frântă

Condorul cu aripa-i frântă
în zborul spre veşnicie,
căzut pe-a căinţei redută
din cetatea inimii acum pustie
încearcă să zboare din nou
dar rana-i cumplit sângerează
iar ţipătu-i e un ecou
al Lunii ce-n noapte-l veghează.

E trist bietul condor că nu poate
să zboare din nou spre înalt
pe piscul golaş el se zbate
strivindu-şi aripa de negrul bazalt.
Durerea-i inundă fiinţa
glasul îi piere încet
blestemându-şi tăcut neputinţa
se-aruncă în gol...în golul perfect!


Merele bunicii

‘’Toata istoria facerii lumii încape într-un sâmbure de măr.’’
Așa îmi spunea bunica zâmbind când refuzam să mă înfrupt
Din gustosul măr jonathan ce creștea în livada ei.
Eu curioasă să știu ‘’ce gust’’ are istoria facerii lumii,
rupeam cu nesaț din rotundul cu irizări roșii și parfum de copilărie.
Uneori bucata de măr era prea mare și făceam efort s-o mănânc.
Atunci ‘’facerea lumii’’ mi se părea ceva ce nu poate fi ‘’inghițit’’
din punct de vedere al dimensiunii, chiar dacă gustul îmi plăcea.
Anii au trecut, bunica nu mai e cu mine, probabil acolo unde e acum
povestește altor făpturi cum e cu sâmburele, poate sâmbure de timp?
Eu încă am rămas aici unde ‘’toata istoria facerii lumii încape într-un sâmbure,’’
De măr, de timp, important e să fie un sâmbure care să încolțească
acum pare că sâmburii din care omenirea poate înflori și rodi
sunt pe terminate, sau au mucegăit de atâta urât și nepăsare.
An după an, livada bunicii dă din ce în ce mai puține roade.
Nimeni nu mai gustă din merele bunicii, nici măcar eu.
Mă întreb uneori de ce nu-mi mai plac merele cu gust de copilărie.
Îmi răspund singură, pentru că merele bunicii au dispărut o data cu ea.


Brâncusiană

La masa tăcerii ascult
simfonia din adâncul firii
privesc cu ochi de copil
cum Dumnezeu îmi întinde
Coloana Infinitului
ca dar al iubirii.

Plâng pe portativul veșniciei
amintirea taincă a durerii
din prima zbatere de aripă
a timpului
lacrimile se hârjonesc
secând hăul obrajilor ridați
de tăcerile uitate
în clepsidra dintre ani
valsul florilor de castan se topesc
în creuzetul fanteziilor înlăcrimate
din ochiul de copil
care devine epopee de tril.

La masa tăcerii infinite
stau singură să drămuiesc
copilăria unei vieți durute
dansând ultimul vals
al inocenței furibunde
ce dispare încet pe Poarta Sărutului
luând cu ea lacrimi plăpânde
lasandu-mi doar Coloana Infinitului.
zălog al iubirii profunde.


Fetița cu zulufi negri și ochii deschiși a miracol

Ropotul copitei din durerea amintirilor
dorul răsăritului ce arde orizontul
plânge trecutul pădurilor bastarde
lacrimi inundă prezentul ce arde bobul de sare
licărul speranței înmuiat în candela iubirii aprinse
topește tăceri nerostite
emoții nebune călăresc herghelia de vise a copilăriei
privesc fetița cu zulufi negri și ochii deschiși a miracol
cum saltă în galop peste obstacolele vieții
în șaua cu ciucuri de fericire zâmbește a dojană
mă prinde de clipa eternității ce o port pe inelar
întreabă cu ochii mijind a mirare:
“Auzi chemarea sensului existenței din nemurire
jocul copilăriei te face să visezi?”
Orgolliul timpului răspunde
brăzdând adânc sentimente în curcubeul șoaptelor de iubire
din durerile niciodată vindecate.
Dor de fiecare fir de iarbă a trecutului cuprinde E-ul trist
Rog fetița din sufletu-mi pârdalnic :
“Lasa-mi puțin timp pentru viața viitoare să mă pot bucura
De infinita frumusețe a galopului.”


Vitralii

Prin suflet pripeag lumina desnează forme
vitralii de emoții ce îmbracă suspinul
bucăți îmbinate în imagini diforme
încearcă să deseneze cu lacrimi destinul
stângaci uneori lumina pătrunde
prin ochiuri de suflet încă neîntinat
sclipiri colorate de doruri profunde
formează vitraliu iubirii de neuitat
a locului unde în ființă s-a întrupat .

În suflete ce uită de unde-au plecat
n-ajunge lumina din raiul strămoșesc
căci locul e trist și întunecat
li se pare doar că viața trăiesc
fără să vadă o rază de soare
prin vitraliu locului ce-l părăsesc
totul e searbăd și-n juru-i rămân
doar așchii de fior românesc
sărmane suflete cu vitralii sparte
împrăștiate prin lume trăiesc
trista cale ce duce spre moarte.


Picaturi abisale

Plonjăm cu furie în oceanul timpului plin de secunde.
Înotăm în infinitul conștiintei universale, nu știm unde.
Oxigenul ni-l consumă ura și nepăsarea ce ne-afundă
în abisul din care oceanul de emoții, prin ochi, inundă
suflete de scoici cu perle în care dualul ființei pătrunde.

Scafandri stelari uneori ne curătă pietricelele erudiției
să nu ne molipsim de curgerea magiei și a pocăinței.
Ne spală bine cu dureri și patimi, încercând să pătrundă
misterul vieții în care ne-ascundem într-o tăcere profundă,
închiși în submarinul lui Nemo, holograme ale ființei.

Dimensiunea abisului se măsoară cu plonjări în mâlul indolenței
proporțional cu inăltimea de la care privim oceanul indiferenței .
Golul dintre secunde îl umplem cu litere de secundare moarte,
ascunzând adevărul despre nemurire în pagini de carte ,
picături abisale , ne învârtim neputincioși în călimara existenței.


Ciulini

Sunt momente în viață când mergi pe câmp
Câmp de ganduri, de vise, câmp de idei,
Întrun cuvânt, puțin alambicat, câmp de ce vrei.
Problema apare nu când mergi, așa cu ochi-n soare
Privind în stânga și-n dreapta cu sfânta nepăsare,
Ci când vrei să cultivi ciulinii pe post de crini
Și-n fuga după senzațional , propui unor străini
Să taie nodul gordian crescut cu îngânfare
Să-l taie din cele patru zări și să-l arunce-n mare
Chiar daca sângerezi și sufletul te doare,
Tu taie-adânc în cruda și urâta nepăsare
Chiar dac-ai sa mori de scârbă în uitare,
Nu renunța să tai, acum, cui îi mai pasă,
Ce importață are că viața e frumoasă?


Dans

Când flăcări înalte cât spiritul barbar al neputinței
cuprind pădurea de emoții a primăverii din noi
schelălăie fiecare silabă de ură ce scrie dihonia
urâtul , o plagă a destinului înfipt în creierul existenței
rânjește cu gura-i hâdă
arătându-și colții mânjiți de degradul ființei.

Focul din celalat eu, barbar încătușat în lanțul inchiziției ,
crește într-un dans al morții frumosului,
înnegrind cu fumul infatuării credința a ceea ce suntem.

Eu nu știu cum ajungem să ardem în propriile cuvinte
urlate la întâmplare,
doar să distrugem , doar să dăm foc perfecțiunii.
Știu că ploaia binefăcătoare a dimineților din priviri
se lasă așteptată prea mult, mi-e teamă că pleoapa izbăvirii
a închis ochiul ce trebuia să plângă cu dor de iubire de frumos
pentru al proteja de flacăra urâtului bolnav de vedetism.


Fluturi de lumină

Cuântul ascunde noaptea printre gânduri
norii nu-ndrăznesc să iasă dintre rânduri
stele căzătoare luminează a vieții baladă
fluturi de lumină pe altar de zori vor să ardă
flăcări de iubiri .
Priviri uimite ascund de oglinda falsității,
vitralii din neștiutele înfățișări ale cetății.
Inundate de cuvinte, tânguiri despre un falnic trecut,
tăcerile închid ochii când se șterge urma peceții
de pe hrisovul cu amintiri.
Zborul haotic între ieri ,azi și mâine, se oprește ,
clipa întoarcerii la matca de lut ne amintește
că suntem bob zabavă în al vieții tumult, înscris
pe- o traiectore elicoidală al eternului promis
De indrăgostite priviri.


Îndemn
amintindu-ne

Îndemn către iubirea de sine din lacrima de rouă
picătură de viață ce adună lumina când plouă
amintindu-ne că nu santem doar început
balsam al florii ce-și cântă durerea tăcut

Îndemn către scris pe suflet cu sânge de sfânt
rugăciune rostită în genunchi pe pământ
amintindu-ne că nu ne-am născut
atotputernici ci santem doar vasul de lut

Din care Dumnezeu ne îndeamnă să bem
viață din snagele timpului etern
amintindu-ne că doar El e Nemuritor
noi prin viață doar simplu călător.

Îndemn către uitare de sine în razele lunii
lumina din care ne zâmbesc străbunii
amintindu-ne că nu santem săraci
când lăsăm pe Dumnezeu să ne fie cârmaci.


Necuvântare

Cântecul trist al viorii
tânguie cuvântul neterminat
primul scris pe foaia albă
să aducă frumusețe scrisorii
penița aurită a gândului s-a încălecat
în călimara timpului podoabă
frumusețea cernelii de altădat
s-a uscat pe corzi încarcate de dor
adumbrind cuvântul nemuritor.


Ninsori pe incandescența vieții

Ninge iar pe aleea cu castani ce-am pastrat-o in suflet.
Florile, lumânări incadenscente, se sting încet,
una câte una, atunci când fulgii mari și plini
de povara anilor ce am strâns în norii vieții,
încearcă să le sărute flacăra.
Florile de castan ridică întrebător petalale iernate,
nu se opun sărutului purificator și înghețat.
Pentru gingășia albului atrăgător de fulgi de nea,
plătesc nemurirea cu frigul îmbrățișării ucigașe.

Ninsoarea acoperă până la ultima frunză,
castanul falnic ce îmi străjuia copilăria.
Frigul mă cuprinde purtându-mă în împărăția uitării,
imobilitatea ghietii ascunde o inimă de castan.
Acea micuță inimă roșie, ce uneori se desface în două,
nu are putere să se opună sărutului alb al timpului.

Castana ce în copilărie îmi zâmbea
din inchisoarea incandescentă și țepoasă a vieții ce mă aștepta,
azi, s-a transformat în țintirimul anilor spulberați
de ninsoarea din destinul ce a infulgurat sufletul.
Doar un fulg mai așteaptă o ultimă petală a ultimei flori.
Constat fără să mă mir că iarna aceasta ,
castanii sunt pe cale de dispariție.


Albastru de poveste

Doare dorul de albastru,
dor de Voroneț.
Albastru din copilărie ,
,,sâneala” de pe dragi pereți.
Albastrul sângelui din glie,
albastrul norilor răzleți.
Mă visez un bob de rouă
în cerul de-un albastru infinit,
ce -n glezna ta înrourată,
suspin în gingaș pas de dans,
pe muzica de vals,
când în povestea cu ,,a fost o dată”
un prinț m-a părăsit,
pentru o viață nouă,
dintr-un albastru infinit.
De-atunci în inima mea plouă,
cu-albastrele flori de cicoare,
grădini de lacrimi au ieșit,
din fiecare floare...
sfârșit.