Biografie

Visul de azi

Toată primăvara de azi
doarme în oasele mele.
Am rămas cu ceasul lumii în mână
și visez cu ea visul întemeierii
când aștept întoarcerea cocorilor calzi.
Printre flori de cireș
un zbor va împleti iar păsări în noi.

 

 

Grijă

Mă latră câinii, dar n-aud.
De gol prea mare urlă.
Nu-i luna sus în timpul ud
Și-un gând e-nchis în turlă.
Acolo sus, nu e de-atins
De colții neputinței
Îmi latră câinii ochiu-nchis
Și liniștea ființei.
Ar rupe haina unor ani
Ce-o port pe trup de apă,
Că în fântâna fără bani
Dorințele-mi se-adapă.
Mă latră câinii, dar ascult
Tăceri din cântec dulce,
Ei latră-n viața lor demult,
N-au cale să se culce.
Nici hrana zilei nu-i destul
Să le-obosească dinții,
Ei urlă singuri, nu-i aud,
Că mă așteaptă sfinții.


Ieşire

Am ieşit puţin din mine,
să vad cum e vremea între noi doi.
Simţisem frig ieri
şi am vrut să mă întind puţin
la soarele iubirii noastre
tu ştii totul despre puterile soarelui
pentru legături trainice
am întâlnit nişte fluturi care zburau visători
de la mine spre tine şi invers
în timp ce ne cultivam indiscreţia
ne aruncam ochii unul altuia
ori ne număram degetele firave
care nu ştiau încă să mângâie
am adunat puţinele libertăţi dintre noi
le-am pliat discuţiile
şi când am înţeles că nu pot construi clepsidre
m-am aşezat pe coada unei litere
şi m-am întors în mine.


Statornicie

Nu aleg fuga de munte.
Accept cercul care mă cuprinde
în formele perfecte ale statorniciei.
Mă mai ridic pe o rază,
mai cotrobăi în centrul ideii
și sfârâm diametre opuse.
Cu un arc mă arunc
în brațele zilelor
de pe întinsul depărtării
și ador poziția muntelui.


Nu știu

Nu știu ce-i dincolo de primul hotar.
Timpul nu vindecă nimic,
ci nevăzut curge
prin toate formele trecătoare
ale trupului nostru.
Timpul trece tânăr și arzător,
apoi din galben copt spre liniștea albă.
Candele pline cu rugăciuni
se aprind mereu
și în fiecare zi câte o aripă arde.
Mai adăugăm câte un fruct
adus în ciocul bucuriei
ori câte un ochi străin
în șiragul cu oameni.
Câte un dor se mai plimbă
pe la colțuri de viață.
Dacă ți-e timpul plin cu spaime
oblojește-ți sufletul
cu un cuib de rândunică.


Frângere

Se frâng niște oase de-atâta durere,
Falangele urlă în mâini de femei
Scheletul de gânduri adoarme-n părere
Și caută chipul mai multor idei.

Sunt singure-n sine și nu le cunoaște
Nici trupul tăcerii, nici lumea-n vorbiri,
Se sparg de uimire și râuri vor naște
De multele scrieri rămase-n simțiri.

Se frâng niște oase și plâng între ele,
Se strigă-n neștire, cerând ajutor
Coloana se-nalță din mâinile grele
Că palma ta-i iarna în care cobor.


Târziu

Mi-ai spus că-i târziu să ne mai fie iarnă.
Mi-a rămas în gând ninsoarea cu tine
și încă e toamnă-afară, știi?
Oare ce avem aici?
E un munte sau doar fărâmă cu noi?
Mi-ai spus că vine iarna,
dar nu am nimic în zare,
pe ochiul vremii urmele de prăpăd au murit.
Ninsoare nu-i,
și nici vreun viscol să îndemne
sania cu dorințe să umble după noi.
E frig afară,
dar mi-ai spus că-i târziu pentru alb.


Cafea de vară

Hai, să ne bem cafeaua din ceștile de vară!
Cafeaua ta-i promisă de luna de aseară.
S-au coborât cuvinte, ca-n vise să vorbim,
Cum să deschidem zorii și-apoi să ne sorbim
Aroma depărtării, cu aburul ales,
Să fierbem iar cuvinte în zațul nebunesc.
Eu n-am uitat cum iarba crescuse pe-un perete
Când vara ta venise să umble pe-ndelete
Cu trilurile-n aer, cu zori mijind alene
În colțuri de ferestre și-n somnul de perne.
Și ne-am trezit cu toate venite peste noi,
Lavanda minunată ne cheamă înapoi,
Să bem cafeaua-n noastră, în ceștile de vară,
C-a scris pe un perete cu-aromele de seară.


O fată fruct

Pe sânii tăi de mere ionatane
S-au pârguit bărbați, câteva toamne
Și n-am știut atunci, decât să număr
Câteva stele ce-au căzut pe-un umăr,
Venite-n zbor cu îngerii de noapte
Când la urechi ți-au pus cercei de șoapte.
Cu buzele de maci culeși de vară
Ai semănat săruturi într-o seară
Și n-am știut atunci decât că vreau
Mai multe mâini din câte mai erau,
Rămase vechi, pe trupul unei fete
Cu sâni de mere, fructe mici, cochete.


Sfințire

E sfântă toamna. Fluturii se-nchină
La bucățica noastră de lumină
Și-și dorm polenul cald printre miresme
De fete lungi, de vântul tău culese
Și cad înfrânte ca liane-n perne
Când puful pernelor sub strigăt geme.
Să chemi o stea cu dinții rupți de lună
Să prindă zorii umezi, să-i apună
Sub geana ochilor cuprinși de teamă
Când mâna ta sfințește înc-o toamnă.


Pe rochia brodată

Doar fluturii dezbracă rochii seara
Când ochi albaștri umplu călimara
Cu mângâieri de noapte dezmățată
Pe sâni de fată fin îmbujorată.
Cu luna martor, dezgolirea pare
Un act de-mbujorare și mai mare
Și cavalerul falnic, plin de vise,
Cu platoșa-n amoruri interzise
Se luptă până-n zorii plini de rouă
Când de pe sâni cad fluturi rupți în două.


Gândire

Mă mai gândesc, și-afară e tot ploaie
Simt izul ploii noastre în odaie
Cum uzi cu tine trupul cel cuminte
De fată slabă, mică, fără minte…
Și mă gândesc la flori și la ninsoare
La iarna care încă ne mai doare
Că vine gerul fără să asculte
De înfloriri pe trupurile mute.
Mă mai gândesc, și-afară cântă vântul
Aprins e totul, lung cât e pământul
Și-n casă mâna ta mângâie umbre
Lăsate-n geam de fete muribunde
Și simți cum se ridică în fereastră
Un miez de noapte, unic dintr-o glastră.
C-aștept sărutul tău să mă inunde


Zestrea ta

În zestrea ta, de iarnă reușită,
femeia-n sloi, de vânt învăluită
se adună umbră vrută în odaie
în doruri infinite pe o foaie
și haina ei, pe trupul copt de vară,
se zdrențuiește-n fiecare seară
că vine întuneric peste pântec
și-i crivățul târziu ca un descântec
să mai aștepți o iarnă singulară
cu-atingeri albe, respirând pe-afară
și las genunchii într-o rugăciune
să vii din nou, să vii ca o minune
să porți ninsori cu mine de departe
să umpli timpuri vechi cu vise sparte.


Foame de fruct

Te voi mânca, întins pe jos prin iarbă,
Cu buzele flămânde atâta vrajbă
Am să adun într-un sărut cu mere
Și ai să-mi dai tot ce iubirea cere.
Te voi mânca, în taină, pe-ndelete
După ce vântul va-nota prin plete
Întinse stele curse peste trup
Din tine și din toamnă să mă-nfrupt.


Și-acolo, îngerii!

Să nu te miri! Merg îngerii cu mine
Să desenăm în cer chipuri și sâni
Dar aripilor lungi, cu greu le vine
Culoarea pentru pielea de stăpâni.
Că ei sunt regi, nu-s îngeri la femeie
Piciorul lor e plumbul greu din pas.
Dar eu mă duc, eu am mereu idee
Cum să le scriu, cum să le fiu popas.
Și-acolo pulpe dezgolite se-nfioară
Sub vârful buzelor cu care le sărut
Dar stânga mea cu îngeri o să doară
Întoarcerea spre tine, când te-am vrut.
Să nu te miri! Stau îngerii și-n noapte
Să-mi fure din creion vârful sfințit
De trupul tău, pe care-am scris cu șoapte,
Pe trupul tău, pe care l-am dorit.