Biografie Ştefan Doru Dăncuş

---

Ştefan Doru Dăncuş s-a născut la data de 4 august 1968, în localitatea. Ieud, jud. Maramures.

Date bibiografice

Studii: Liceul de Mine, Petrol, Geologie (absolvit în anul 1986);

1990-1993: referent gradul IV la Arhivele Naţionale Baia Mare şi referent gradul I la Arhivele Naţionale Sibiu; colaborator al publicaţiilor: “Graiul Maramureşului”, “Gutinul”, “Evenimentul sibian”, “Rondul”, corespondent din Sibiu pentru “Evenimentul Zilei”;

August 1993: demisie din cadrul Arhivelor Naţionale, şef departament “Speciale” al cotidianului “Clipa”, redactor al cotidianului “Rondul”;

Mai 1994-octombrie 1995: redactor sef al revistei săptămânale “Gazeta de Sibiu”, corespondent al săptămânalului naţional “România”;

Octombrie 1995-septembrie 1997: redactor şef al Departamentului “Sociale” al Radioteleviziunii Sibiu, redactor şef al săptămânalului “RTS” şi director al săptămânalului “Editorial” editate de Radioteleviziunea Sibiu; corespondent al cotidianului “Ziua”, fondator al revistei de cultură pentru tineri “Exod” (editată de gruparea literară “Exod” din Sibiu);

Septembrie 1997-iunie 1998: director al editurilor “Tess” şi “Deltapress” din Sibiu, director al săptămânalului “Legea lui Trei” (difuzat în judeţele: Sibiu, Cluj, Alba şi Braşov);

Iunie 1998-octombrie 1998: coordonator subredacţii şi secretar general de redacţie la cotidianul “Opinia” din Baia Mare;

Octombrie 1998-ianuarie 1999: consultant tehnic al Agenţiei de Presă “Nordpress” din Baia Mare;

Februarie 1999-mai 2000: redactor şef al săptămânalului “Accent” difuzat în Ţara Oaşului (Satu Mare) şi Maramureş;

Septembrie 2002-octombrie 2003: realizator campanii publicitare pentru diverse firme din Bucureşti; fondator al revistei de cultură „Singur” cu difuzare naţională.



Debut editorial

A debutat editorial cu volumul “Dormi în pace, Doamne! Antidiavolul” , poezie-eseu, (Ed. Euphorion, Sibiu, 1996).
 

Volume editate

 „Să ne naştem de Sus” (dialog între Ştefan Doru Dăncuş şi Mihai Pop, directorul Spitalului Orăşenesc Negreşti-Oaş);

“Şi mi-a dat foc” (poezie);

„Lume de mântuială.Amândoi” (poezie);

„Apocalipsa după Dăncuş”, poezie-eseu;

“Rodul pântecelui meu” (poezie);

“Obligat să obosesc” (poezie - fără editură);

„Casa memorială Dăncuş” (poezie-eseu);

„Întoarcerea poetului risipitor” (poezie);

“Bocitorii. Aşteptătorul” (roman-eseu).
"Poveşti pentru Gabriela" (roman), Editura Limes, 2009
“Scrum / Cendre” (volum bilingv de poezie în franceză şi română), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010
Toate cărţile, cu excepţia celor menţionate, au fost publicate la Editura SINGUR, între 2002-2008

 "Coautor la volumul Sex cu femei" - Editura Tritonic

.

Fotografii reprezentative

 

LUME DE MÂNTUIALĂ. AMÂNDOI

(Fragment din volum)

Oraşul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri şi parcuri înţepenite şi mi-e teamă să deschid o uşă universal recunoscută şi numită aşa – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin şi-mi iau un casetofon şi nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul şoselei şi nici o maşină nu mă izbeşte mortal, stau pe scaunul redactorului şef şi nu tremură în faţa mea nici un artist disperat pentru care banii de pe articole reprezintă singura şansă de-a trăi măcar omeneşte, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea nici un sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă şi aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău şi nici eu nu simt nevoia de-a-l face.
Lumea e, într-adevăr, minunată, dacă a putut construi un oraş numai pentru mine. Nu mă mai spăl, nu mă mai îmbrac după ultima modă, nu mă mai pretind cel mai bun în toate pentru că nu e nimeni care să mă vadă, nu intru în vilele ultramoderne pentru că mă pot retrage într-o cămăruţă de la etajul I, într-un bloc oarecare, nu sunt lăudat sau jignit pentru scrierile mele, toate sunt calme, limpezi, perfecte în micimea lor. Mă simt bine în polistirenul bătrâneţii mele. Pentru cine-am studiat atât? Cine are nevoie de formidabila mea cultură? Aş putea construi sau aş putea distruge dar în folosul cui?
Desigur, de plecat pot oricând pleca, dar rămân şi bat fără chef în uşa lângă care am scris aceste rânduri.
- Intră!
Şi intru. Grăbit, scriu pe plicul oportun: ORAŞUL SUNT EU. Din mers, pun scrisoarea în cutia galbenă pe care codul poştal protestează împotriva condiţiei sale scorojite. Poate că, odată, poşta va porni. Atunci îmi voi da seama că n-am scris nimic la expeditor.

Plouă. De vreo 14-16 ore ploaia cade mărunt, stresant. Stau în pat, abia m-am trezit şi doresc să nu se mai termine cafeaua din pahar şi ţigara abia aprinsă. Am senzaţia că aş putea sta aşa la nesfârşit, până când va înceta şi ploaia desfrânată ca o vrabie fără pui.

Cetatea era în plină ascensiune, materialul şi spiritualul coexistau paşnic, emanând dulci efluvii de fericire publică. Belşugul îşi revărsa opulenţa peste palatele tuturor, anulând ideea antagonicelor clase sociale. Reflexele negative ale omenilor dispăruseră cu desăvârşire.
Au trecut astfel generaţii şi generaţii, ani şi ani de superlativă bunăstare până când, surprinşi, locuitorii au descoperit că se plictisesc îngrozitor şi de această insuficienţă a fost acuzat comandantul cetăţii căruia, de-atâta inactivitate, îi slăbise vederea şi-i căzuse părul.
La început se cârtea pe la colţuri, apoi au urmat marşurile de protest şi greviştii foamei, câţiva exaltaţi, fără să ştie prea bine ce fac, şi-au dat foc în piaţa centrală… Când nemulţumirile au atins cote maxime, comandantul s-a ridicat de pe tron şi a coborât treptele de piatră care duceau la celula tainică, transmisă ca semn al puterii din tată-n fiu. A deschis uşa grea din metal indestructibil şi l-a eliberat, întristat, pe Artist.

Uneori, memoria se blochează. Cărţile se transformă în lagăre de exterminare, în inspirate văi ale plângerii. Se adună corbii tuturor câmpurilor de bătaie la ospăţul oferit de trupul tău, regele. Cazi în somn ca o piatră în apă iar cercurile concentrice te lipsesc de sprijinul prezenţelor. Te trezeşti halucinat şi bei un ceai. Ce-i al Cezarului, Cezarului să-i dai.

Prea multă trufie. Prea multă invidie. Prea multe legi pentru o omenire atât de mică. Se vorbea despre pluralitatea planurilor de conştiinţă, la acea masă. Printre teoriile zvăpăiate ale acelor indivizi mă strecuram eu, gândindu-mă că studentul care uneori mai trece pe la mine, învaţă pentru examen, gazda mea îşi numără poate banii, amanta mea face dragoste, poate. Prea multă introspecţie. Prea dure au devenit negaţiile. Prea deşi au devenit înfrânţii, păduri imense de înfrânţi. Cu aparate sofisticate, unii filmează coloanele nesfârşite ale celor ce-şi caută neutralitatea.

Într-o zi, nişte indivizi s-au hotărât să vorbească mai tare, să arate lumii că ei sunt cea mai perfectă emanaţie a unui teritoriu numit, în virtutea unei vechi inerţii – ţară. Agenţiile de presă, înnebunite, au început să turuie în surdină, apoi tot mai tare, tot mai violent, urlete, ţipete, apoi a început revoluţia, apoi a venit apa aceea galbenă, băloasă, vicleană, care a înghiţit totul. Doar în vârful muntelui, omul care timp de 40 de zile şi 40 de nopţi, s-a rugat pentru noi. Cuprinşi de entuziasmul dărâmătorilor de lumi, am uitat să-L răstignim. Aşa ne-am pierdut credinţa.

Zestrea anului 2000. Cetăţile, în căderile lor, devin puteri exacte. Şi eu? Simplu: tragic în naţionalitatea mea constructivă. Trăiesc. Ce-ai spus? Pune-te în genunchi. Eşti încă tânăr, poţi îngenunchia încă. Muzici fără scene te revendică. Să nu râdeţi. Sunetele se preling suspecte, în timp ce mulţi mă înşeală. Rezultatul e doar blazare sigură. Ceasul îţi pune condiţii. Poţi, totuşi, să faci zob ceasul; atunci devii învingător şi atunci ajunge.

Viaţa, moartea, iubirea, naşterea, toate sunt atât de simple încât noi, oamenii, simţim nevoia de a le complica pentru a ne demonstra utilitatea. Iată ce n-au putut sintetiza filozofiile de bâlci ale marilor şi naivilor noştri predecesori. A ne demonstra în faţa cui utilitatea? În faţa lui Dumnezeu? Pe el nu-L putem atinge.
Nouă înşine ne demonstrăm pe noi înşine. Bieţi limitaţi! Dacă am şti cât de singuri suntem, ne-a sinucide în masă.

E nevoie de un sistem de referinţă puternic, de un bloc de idei stabile, excelent configurate pentru ca un accidental vârtej de noţiuni să nu te ameţească. Un om a cerut un punct de sprijin pentru a răsturna lumea. Dar fiţi liniştiţi, lumea nu va fi răsturnată niciodată: nu există cineva care să ne ofere punctul de sprijin.

Idioţii, imbecilii, proşti, nebunii: iată-i pe cei care vor fi primiţi cu surle şi tobe în Rai. Pentru că ei nu-şi pun întrebări. Pentru că lumea lor are un sens exact, mecanic. Conştiincioşi, mănâncă, dorm, procreează, formează cozi în faţa magazinelor, vorbesc despre metodele de conservare a castraveţilor pentru iarnă; ţopăie de la o fericire la alta. Şi da, se roagă lui Dumnezeu să-i ajute în diferite şi mărunte probleme. Nu clachează niciodată pe parcursul existenţei lor liniare. Nici nu ştiu că Raiul îi aşteaptă, de aceea umplu până la refuz bisericile. Bine că sunt mulţi, mulţi. Iadul este apanajul oamenilor inteligenţi. Ce discuţii profunde se încheagă printre flăcări şi cazane cu smoală!

E o dimineaţă dintr-acelea stupide când te trezeşti brusc din somn pe la 5.30 şi nu mai poţi adormi şi n-ai în casă nici un fir de cafea, nici un pic de băutură pe fundul unei sticle, ai doar ţigări şi-o silă imensă de ceaţa care s-a lăsat peste noapte; şi fumezi, gura ţi se amărăşte şi mai tare, arunci ţigara, aprinzi lumina, iei o carte… Ai face orice, numai să umpli golul morbid; trupul nici unei femei nu-ţi sfinţeşte patul şi astfel sentimentul că n-ai realizat nimic devine acut, incisiv, neîndurător.

Am băut o sticlă cu vin, apoi timp de o noapte m-am plimbat ca un strigoi pe străzi. În insuficienţa mea fizică nu mă pot dedubla şi viaţa ce-o duc este claviatura unui pian pe care se cântă cele mai sfâşietoare lied-uri. Am înţeles de ce înaintaşii l-au văzut atât de neînsemnat şi tremurând de frica propriei fiinţe pe om. Se fac zadarnice speculaţii despre măreţia şi genialitatea unor exemplare care, faţă de restul, sunt diferite până la sinucidere: în faţa lui Dumnezeu şi acestea devin simple culori vii grefate pe mentalitatea comună.
Oraşul mi s-a părut absurd construit.
E o dimineaţă în care dezamăgirile evoluează firesc, aprofundându-mi decadenţa. Mă simt bolnav şi chiar sunt. Nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă de şocul pe care l-ar provoca această nouă stare a mea celor ce mă iubesc într-adevăr.

Stau în pat, sunt plictisit, dezorientat, veşted. Biblioteca mi-a făcut rău. La întoarcerea din oraş, trecând prin parc, o doamnă m-a privit insistent, cu nedumerire şi – cred eu – cu disperare. O fi frapat-o tragismul din ochii mei căci mă simţeam ca o fiară hăituită.
Se va face ora de mers la lucru, apoi cea de venit de la lucru, apoi noaptea, ziua şi tot aşa la nesfârşit sau până la sfârşit. Am obosit scriind, opriţi, s-a spart o conductă de singurătate! Sentimentul inutilităţii, zic eu.

Mai bine s-adorm. Să-mi uit tăioasele gânduri lăcrimate în bezmeticul umblet pe străzi. Simt o sfârşeală echivalentă cu statul în picioare un milion de ani. Ceaţa are un gust ascuţit. Cafeaua ordinară pe care o beau cu scârbă, cu scârba de tot a celui ce ştie că nu va realiza nimic din ceea ce şi-a propus cândva, în adolescenţă. Doar muzica, muzica aceasta infernală care mă scoate din minţi.

Scrum (I)

lucrez ca un sclav în românia
zi de zi construiesc
fiecare pagină scrisă e bornă kilometrică.
zi de zi sunt invadat de europa
oră cu oră pierd betonându-mi versurile
înălţând baricade în propriul sânge

(peste 20 de ani)
fiul meu ridică pistolul
fiica mea se pierde în mulţimea
viermifugă a metroului.

(peste 30 de ani)
desigur, învins
mi-am capitonat peştera - frumoasele cărţi
de poezie scrise cu sânge
mă apără de frig şi arşiţă.
mai nou, europa vine la mine în vizită
sunt interesant pe post de sisif.
brusc, o baricadă cedează
într-una din jugulare
şi imediat apar hoardele ce dau foc
bisericii care sunt. Nu mai fug.


Scrum (II)

nu te uita la picioarele mele
am alergat atunci când Adam n-a mai putut fugi
nu te uita la degetele mele
le-am fumat că n-am avut ţigări
nu te uita la stomacul meu
nu i-am dat mâncare şi-a dispărut
sângele-mi este un Isus multicompus
sunt patronul Acestuia
pe El vi-L livrez când îmi lingeţi pantofii
pe el vi-L dau bonus atunci când
filmele de acţiune muşcă din carnea tot mai putredă
„soţul meu” – „soţia mea”
se îngaimă într-o limbă
asediată de cifre
aşa se nasc oamenii
aşa ne ascundem şi noi
pe patul de moarte - în veşmântul lor fragil
epuizant
acolo unde bătaia aripilor de înger
nu face doi bani
unde un ventilator electric
e mai binevenit decât respiraţia ta


Scrum (IV)

mi-e atât de greu să mai cred în ceva
să mai văd mişunând prin
cuvintele mele cratime solemne
această colcăială a ghilimelelor
acest furnicar de virgule ca nişte
şolduri verbale
ghearele care zgârie nepăsătoare
în senzaţia că sunt om – care
zgârie, zgârie până când ca o
palmă sculptată devin – cu amprente sub forma
izbăvitoare a semnului întrebării
pereţilor prăbuşiţi unul în altul
le-au crescut stalagmite – ugere de
vacă din care se hrănesc
atâţia oameni debusolaţi
- singurătatea în care se moare ori se împreunează aceştia -
coapsele tale pariziene
şi baletul mecanic al instrumentelor
de scris şi un exemplu bolnav psihic
şi poate enormele piane gravide
şi-ntr-una din aceste zile cafeaua invalidă
a descins în biroul unde ca o madonă
a prafului şi pulberii tronai
- nu ţipa lua-te-ar dracu – scrâşneam -
eşti tâmpită - geamul maltrata o stea polară
dobitoacă – te-aude vacarmul neuronilor
altora la ora asta deşirată şi ciuruită
de becuri – caseta goală/ eu gol schimbând-o/
granitul ce creştea termoizolant
pe scările apariţiei omului/ centrala
nucleară din mâini înnegrind
voluptatea de azbest şi una câte una
buzele tale tencuindu-mi pieptul
apoi arhipline pe burtă
apoi ancorându-se-n aer
şi dinamitând minereul frapant
din vocea ta, schimonoseala care sunt
iese afară ca dintr-un craniu furios
gata, culcă-te şi tu
mâine ne vom spăla de
creierele răspicate sau
ne vom spăla pe mâini
de toată această situaţie
închegată deja
şi abjectă


Scrum (V)

nimic din ce spun nu e mai mare
decât o furnică.
ea adună literele mele mici le depozitează
îi vor fi hrană la iarnă.
din obrăzniciile mele îşi face piloni
de susţinere pentru coridoarele minţii ei.

vine vremea să mă gîndesc şi la ea
- sclava insomniilor mele.
în pustie s-au dus iubirea arginţii şi gloria.
nu pot fi poetul genial şi mare
cât biserica
pot fi doar lepădatul în stradă
numărătorul de furnici
câte-o lacrimă topeşte metalul
monedelor aruncate de concetăţeni.

sunt singurul cerşetor sărac din România.


Scrum (VI)

dimineaţa soarele e apocalipsa
mă întorc pe şosele
strig disperat: „n-aveţi un ban? Îmi mor copiii de foame!”
mă întind noaptea târziu lângă soţie
mă pliez precum coada sirenei
numai pieptul meu în contact cu aripile ei de înger
îmi dau de ştire că sunt om – nimic altceva.
picioarele îngheţate n-au treabă
după după ce totul totul a fost spus
pe ziua aceea
am numărat arginţii soioşi ai trădării.
am aflat că sunt destul de bogat pentru ziua aceea.

aşa cum nu poţi opri o maşină ce huruie în noapte –
aşa să fie trupul ei.
adormită - gabriella e o biblie şoptită pe furiş.
cu picioare îngheţate nu poţi pleca undeva.
Magdalena aceea cu părul ei cu tot
a fost posibilă doar pentru unul.
eu trebuie să-mi povestesc povestea prin baruri
să spun cum e când ai picioare îngheţate, copii şi probleme.



Scrum (VIII)

cineva mă caută
nu mihai dumitru gheorghe napoleon hitler ioan mircea iustin
Dumnezeu ori diavolul
cineva imprecis ca nopţile de beţie în care trebuie să fiu “tata”
ca averea pusă la picioarele fetei mele

când am câştigat procesul
şi-a rămas mă-sa cu zugravul petre
eu scriitorul ofeream altceva
un bloc de pe care te poţi arunca de pildă

acum am rămas cu scrisul
ea cu muzica aia impersonală cu exmatricularea din şcoală
(credeam că va fi mai repede trimisă şi altundeva
la casa de copii la handicapaţi la neterminaţi necenzuraţi etc.)
directorul spumegă şi acum amintindu-şi
de nopţile în care trebuie să fiu “tata”

uneori e bine să fii scriitor
mereu ai o sticlă
pe jumătate goală
sub un pod
o fiică să facă trotuarul
un fiu să-ţi fure pâinea de mâine
să te întreţină cu acest vis
toată viaţa lor
şi când mori – să dispară şi ei
ca nişte vieţi ale tale
prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi


Scrum (IX)

dintr-o dată
Coborâtorul m-a luat de mână
atât mai aveam
o treaptă până la El
momentul era ca un trup aruncat
de viu în crematoriu.
nici o voce nu zgârie
suprafaţa lucioasă a mileniului III.
adidaşi plini de noroi
pacostea ce am devenit pentru uşi închise
40 de zile de post în ideea că voi fi martir
abzeţerul ce taie în carne vie
sătul de cărbunele memoriei
trufia valoarea speranţa copiii soţia.
nici o împuşcătură bruscă
nici un cuţit în spate pe o străduţă întunecată
doar acest curajos Dumnezeu
coborând o treaptă pentru mine.