---

 

Nume, prenume: Meşca Florin

 

Data şi locul naşterii: 2 ianuarie 1954, municipiul Moineşti, judeţul Bacău

 

Studii: universitare (construcţii navale) şi postuniversitare (webdesign)

 

Activitate literară:

A frecventat, mai bine de zece ani, cenaclurile brăilene: Mihail Sebastian şi Panait Istrati

 

Debutează cu povestirile India şi Mirodenia Indiei, în Jurnal de Constanţa, 2005.

 

A publicat în:

 

Periodice: Jurnal de Constanţa, Monitorul de Brăila, Luceafărul de Botoșani, Revista Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (A.S.L.R.Q.) ş.a.

 

Antologii: Eternitatea unei emoţii, Editura InfoRapArt a A.S.P.R.A. Galați, 2015 și Catapeteasma cuvintelor line, Editura InfoRapArt a A.S.P.R.A. Galați, 2016.

 

Autor al volumelor de proză: Am fost şi eu revoluţionar! (povestiri), Editura Olimpiada, Brăila, 2011, Nevăzutele cărări (povestiri, spiritualitate), Editura PIM, Iaşi, 2013 şi Marea visăreală (roman autobiografic, cu o prezentare de Adelina Pop), Editura PIM, Iaşi, 2015.

 

Referinţe critice (semnate de Adelina Pop, Ionuţ Caragea, Dumitru Anghel, Stan Brebenel etc.) apărute în revistele: Luceafărul de Botoşani din 5.07.2016, Ecouri Dunărene , nr. 12/27.01.2012–Turnu Măgurele, Revista 9, nr. 2/2014 – Câmpina), precum şi în volumele de critică: O samă de scriitori (Dumitru Anghel, Ed. Istros, Brăila, 2014) şi Incursiuni în universul peniţei (Stan Brebenel, Ed. Teocora, Buzău, 2012).

 

Alte menţiuni: Promotor cultural, creează şi administrează blogurile:

florinmesca.blogspot.ro

vacantecalatoriiimpresii.blogspot.ro

copii-ingeri.blogspot.ro

 

Proiecte de viitor: un volum de proză scurtă (în lucru) şi un volum de eseuri despre practici spirituale (în lucru)

În drum spre Omul Nou

 

 Cartea lui Florin Meşca (Marea Visăreală, editura Pim, 2015) nu este numai un dialog al autorului cu propria sa conştiinţă, cu scopul de a clarifica nişte probleme ale trecutului rămase la stadiul de întrebări, ci şi o împăcare cu sinele în urma unui proces dur. Genul acesta de scriere autobiografică l-am mai întâlnit la Neale Donald Walsch, cu diferenţa că Florin Meşca insistă mai mult asupra naraţiunii, încercând să-şi explice/justifice propriile fapte în funcţie de contextul în care au avut loc, iar conştiinţa este un judecător care se limitează doar la câteva întrebări şi concluzii scurte, deseori persiflatoare, în încheieri de capitole care se numesc „marile săli ale conştiinţei”. Sondarea interiorităţii pare sinceră şi lasă să se întrevadă un suflet bun care încearcă să acorde circumstanţe atenuante tuturor acelora care par a fi greşit. Totuşi, renunţările la vis reprezintă o lecţie pe care autorul şi-o asumă cu regret, dar şi cu o oarecare doză de nonşalanţă, făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva toate alegerile pe care le facem în viaţă au fost hotărâte dinainte. Oricum, de cele mai multe ori, ţinta spre care ne îndreptăm subtil o viaţă întreagă o conştientizăm numai după ce parcurgem un drum sinuos, presărat de obstacole. Puţini sunt aceia care sunt dotaţi cu clarviziune şi pot merge cu încredere pe harta viselor cele mai frumoase.

Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii, dar există şi tragedii care te fac să regreţi dispariţia unor personaje de care te ataşezi foarte uşor. Autoironia autorului de 60 de ani, cu părul albit prea devreme, dă mai multă culoare naraţiunii, iar considerentele pe seama relaţiilor dintre femei şi bărbaţi te fac să te întrebi în ce fel de lume nebună trăieşti. Poeziile intercalate în conţinut sunt bine scrise şi pun în valoare un suflet de poet care trăieşte drama neîmplinirii în dragoste. Ele sunt folosite ca repere, dar şi ca intensificări ale discursului afectiv. Versurile clasice, cu arome bacoviene sau minulesciene, ne arată un om care acordă poeziei un rol important în evoluţia sa spirituală.

Întrebarea cheie care declanşează procesul conştiinţei este: „Ce ai realizat în viaţa aceasta, ce ai lăsat în urmă?” Iar lecţiile de viaţă şi visele neîmplinite încep să se succeadă. Prima lecţie de viaţă menţionată în carte apare când o superbă domnişoară, colegă de la o altă facultate gălăţeană, îl părăseşte pe Flory (Florin Meşca) pentru un actor de la Teatrul Muzical. Dând şi mai mult timpul înapoi, până în perioada liceului, autorul povesteşte despre perioada în care el şi cei mai buni prieteni ai săi (Mario, Duduş şi Nacu) dezvoltau o mare pasiune pentru muzică. Într-o vacanţă în care Flory merge în vizită la rudele lui Mario din Feteşti, o cunoaşte de Mara, verişoara prietenului său. Flory se îndrăgosteşte de Mara la prima vedere, dar distanţa Galaţi-Feteşti le înfrânează relaţia, în ciuda faptului că cei doi îşi scriau scrisori de dragoste, iar Flory îi dedicase Marei un volum întreg de poezii. Colac peste pupăză, Mara îi mărturiseşte lui Flory, în momentul în care ea vine în Galaţi cu ocazia unei petreceri, că s-a îndrăgostit de Nacu, cu toate că Nacu avea deja o prietenă. În urma acestei mărturisiri se produce ruptura, iar Flory îşi alină suferinţa practicând handbalul la echipa Şcolii Sportive din Galaţi. Apoi ajunge să aibă o relaţie de prietenie cu Any, o fată de care Nae şi Zanzi, părinţii lui Flory, erau tare mândri. Timpul trece, trec şi relaţiile adolescentine, iar în perioada studenţiei, când Flory era într-o relaţie serioasă cu Doina, se întâmplă inevitabilul. Flory şi Mara se reîntâlnesc, ea îşi cere iertare, el o iartă şi se îndrăgostesc din nou. Flory e conştient că o trădează pe Doina, dar dragostea cea mai veche nutrea să fie consumată… Cu toate acestea, cei doi îndrăgostiţi nu ajung să se bucure prea mult de relaţia lor, deoarece Mara alege să urmeze cursurile Şcolii Tehnice Sanitare din Constanţa. Urmează iar comunicarea prin scrisori şi poezii de dragoste, până când Flory decide să viziteze oraşul de pe malul mării, pentru a fi cu iubita sa măcar câteva zile. Întâmplarea nefericită face ca cei doi să nu se poată iubi în camera de hotel pe care Flory o închiriază, din cauza unei recepţionere care, pe un ton foarte dur, îi interzice Marei accesul în cameră. Mara se simte umilită, pleacă fugind şi se produce ruptura definitivă. Concluzia autorului, în urma procesului pe care şi-l intentează singur prin intermediul conştiinţei, este că singurul rol al Marei a fost acela de Muză, nicidecum de iubită, iar ea şi-a jucat cartea atribuită din înălţimi. O zână care l-a inspirat şi i-a dăruit poezia vieţii, după cum mărturiseşte autorul. Aşa se sfârşeşte visul marii iubiri a lui Flory pentru Mara.

Al doilea vis care întră în colimatorul conştiinţei este cel al devenirii unui sportiv de mare performanţă. Flory îşi doreşte să ajungă sus, sus de tot, chiar campion mondial la handbal, dar este conştient că nimic nu se poate face fără muncă titanică şi sacrificii enorme. În ciuda unui fizic nu foarte puternic, Flory se ambiţionează să surmonteze lipsurile prin multă dăruire şi tenacitate. Dar concurenţa sportivă şi frământările sale psihice şi sufleteşti îl determină să facă pasul înapoi şi renunţă şi la împlinirea acestui vis. Conştiinţa îi reproşează lui Flory că ar fi trebuit să-şi depăşească timiditatea, să se debaraseze de ea, iar pentru a scăpa de vinovăţia eşecurilor trebuia să-şi înfrunte cu curaj şi obiectivitate propria istorie. Autorul conchide că a permis negativităţilor să-l înfrângă… şi că a fost laş. Nu ştiu câtă lume ar fi capabilă să-şi asume această laşitate, în condiţiile în care foarte multe persoane îşi falsifică trecutul, încercând să pară mai bune decât au fost şi punând greşelile pe seama altora.

Al treilea vis la care autorul a renunţat a fost acela de a deveni aviator. Această pasiune o moştenise din familie, de la tatăl său care îi povestea despre tehnicile de pilotaj ale avioanelor ruseşti din timpul celui de-al doilea război mondial. De fiecare dată când Flory era întrebat de profesoara de la şcoala primară ce vrea să se facă atunci când va fi mare, Flory răspundea că voia să se facă aviator, la fel ca tatăl său. Cu toate că ajunge să facă toate demersurile pentru a intra la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie din Craiova, se „faultează” singur, prin completarea intenţionat greşită a testului psihologic, în urma unui alt proces de conştiinţă. Autorul spune că era tentat să zboare, să sfideze înălţimile, dar nu credea că tatăl său ar fi vrut ca şi fiul lui să trăiască la fel de periculos. Zborul nu trebuia să compenseze ratarea admiterii la facultate, iar Flory îi spune conştiinţei, la finalul acestui capitol, că liniştea părinţilor devenise mai importantă pentru el decât împlinirea visului de a zbura.

În ordinea viselor pe care autorul a reuşit să şi le împlinească de-a lungul vieţii, primul vis împlinit a fost cel al devenirii ca inginer. Influenţa pentru înscrierea la Facultatea de Construcţii de Nave vine tot din partea tatălui său care spunea că această facultate e nobilă, unică şi doar la Galaţi o găseşti. Odată cu absolvirea examenului de diplomă, Flory era în culmea fericirii, fiind mândru de realizarea sa, mai ales pentru că nu trişase niciodată şi reuşise această performanţă prin munca sa, prin propriile eforturi. Totuşi, la terminarea capitolului, conştiinţa îi reproşează că a fost un student de pluton şi că l-a mulţumit mediocritatea. Conştiinţa îl determină pe Flory să mărturisească faptul că nu fusese făcut pentru inginerie, că nu îi plăceau fiarele, uleiurile, rugina, mirosul combustibililor etc. Totuşi conştiinţa îi spune că judecata era prea aspră, deoarece existaseră şi momente frumoase atunci când lucrase în serviciul Proiectări, alături de Nea Lae, mecanicul şef de la care ar fi putut învăţa mai multe, chestionându-l despre acea meserie, în loc să cadă amândoi în lâncezeală, în mocirla în care Nea Lae se complăcea de multă vreme. Totuşi, alibiul lui Flory în faţa conştiinţei a fost faptul că o boală necruţătoare a pus capăt viselor sale de devenire profesională. Astfel apar întrebările: „De ce eu, Doamne?!”, „Ce program ai cu mine?”.

Urmează căsătoria, soţia, copilul. Flory se îndrăgosteşte de Marinela, în urma unei alte trădări care o nefericeşte pe Vanda. Marinela este eroina din viaţa lui Flory, eroina care îl îngrijeşte, îl iubeşte şi îi dăruieşte un copil minunat, pe Mihaela Mădălina.  Totuşi, conştiinţa îi aminteşte că venirea pe lume a copilului i-a ajutat pe părinţi să capete mai uşor un apartament în Brăila, oraşul în care Flory se transferase cu munca. Totodată conştiinţa îi aminteşte de relaţiile extraconjugale, cu toate că Flory se apără spunând că şi-a iubit şi respectat soţia. Până la urmă cedează şi recunoaşte toate greşelile, dar invocă, în apărarea sa, tinereţea, entuziasmul juvenil, spiritul de aventură şi prostia. După care, surprinzător, declară că a încetat de multă vreme să se mai simtă vinovat!? Menţionează că greşelile sunt ale trecutului, ale omului, iar trecutul e mort, nu mai există. Că dintr-odată crede în spirit! Că a experimentat ca om şi s-a descoperit ca spirit! Concluzia sa este că spiritul este pur şi nu greşeşte niciodată. Ne mai mărturiseşte că a divorţat de soţia sa, iar atracţia lor s-a metamorfozat într-o iubire sublimă, spirituală.

Desigur, un om normal care va citi această cronică sau cartea autorului va fi tentat să judece comportamentul lui Flory. Oamenii ar putea spune că, pentru a deveni o persoană de înaltă spiritualitate, nu este suficient să-ţi recunoşti propriile greşeli şi să (te) ierţi, apoi să iubeşti din nou, ca şi când trecutul nu mai există. Asta deoarece trecutul va fi mereu o parte din noi, nu-l putem şterge cu buretele, căci dacă l-am şterge, nu am mai exista ca oameni. Să ne gândim la ce au simţit Doina, Vanda sau Marinela în momentul în care au fost trădate. Cum le ajută pe ele faptul că Flory le-a rănit şi a iubit pe altcineva? Trebuiau ele să sufere în acest mod pentru a evolua? Este o posibilitate, nu avem de unde şti. Sau poate că ele ar fi meritat mai mult din partea lui Flory şi ar fi putut evolua mai uşor. Este şi asta o posibilitate.

Flory ne vorbeşte la sfârşitul cărţii despre energia Kundalini, despre Sahaja Yoga şi despre cum a devenit propriul său maestru spiritual. El spune că toate atitudinile noastre, fie că suntem procurori, judecători sau avocaţi, fac parte dintr-un joc comandat de Sus, comandat chiar de Judecătorul Suprem. Cu unicul scop de a ne descoperi ca spirite… Poate că mulţi oameni se vor simţi revoltaţi. Cum de i-a permis Dumnezeu lui Flory să devină propriul său maestru spiritual şi să vorbească cu atâta lejeritate despre iertare şi iubire, atâta timp cât trecutul său nu este tocmai corect din punct de vedere moral? Dar cine este perfect din punct de vedere moral, încât Dumnezeu să-i ofere exclusivitate?

Prin cartea sa autobiografică, Florin Meşca ne aminteşte, în primul rând, că facem cu toţii greşeli ca oameni, din diverse cauze pe care uneori le cunoaştem foarte bine şi vrem să le uităm cât mai repede, iar alteori nu le înţelegem deloc şi se vor întoarce asupra noastră pentru a ne deschide ochii. Tot el ne arată că vine un moment în viaţa noastră când putem trage o linie şi să devenim mai buni, mai spirituali. Să nu persistăm până la capăt în aceleaşi şi aceleaşi greşeli. Niciodată nu este prea târziu pentru a ne schimba. Calea pe care o alegem fiecare în parte poate fi diferită. Pentru unii este credinţa într-o divinitate şi respectarea unor principii, pentru alţii este Yoga,  pentru alţii e literatura. Important este să mergi pe o cale, să fii dedicat până la capăt şi să fii mai bun decât ai fost. Unii oamenii vor continua să judece vechile greşeli, dar cei care vor reuşi să treacă de bariera prejudecăţilor şi vor descoperi Omul Nou, vor descoperi că există şi pentru ei semne şi şanse de a deveni spirite superioare. Din acest punct de vedere, cartea lui Florin Meşca merită toate aprecierile noastre.

 

Ionuţ Caragea
Oradea, 29 iunie, 2016

cronică publicată în Luceafărul de seară

 

---

 

Florin Meşca - Marea visăreală

 

Capitolul II – CAMPION MONDIAL. CAMPION MONDIAL?!

 

            Se înfiripează visul. Primul sport practicat a fost... şotronul. Eram bun. Dintotdeauna am preferat compania fetiţelor din faţa blocului. Ele erau delicate şi vorbeau frumos. Băieţilor, în schimb, le plăcea să-şi încerce forţa în luptă dreaptă (trânta) sau, când jocurile degenerau, puterea pumnilor era cea care stabilea ordinea. Slăbănog de felul meu, mai puţin dezvoltat fizic decât tovarăşii de joacă, nu eram adeptul agresiunilor de niciun fel. La trântă, eram pus la pământ din prima, iar în ce priveşte boxul... nici măcar nu-mi puteam închipui cum ar fi fost să lovesc pe cineva cu pumnii. Agresiunea nu făcea parte din programul meu genetic. Pentru rezolvarea unor astfel de divergenţe făceam apel la protecţia fratelui. Sau, cu alte cuvinte, mă foloseam de statura lui impunătoare pentru a rezolva disputele copilăriei. La fotbal, dădeam cu stângu’-n dreptu’. Când se alegeau echipele, cei doi lideri (cei mai buni mingicari) strigau pe rând numele celor pe care îi doreau în teren. Eu eram ultimul ales, asta dacă nu aveam ghinion ca, la întâlnirea respectivă, să ne adunăm în număr impar. În acest caz, trebuia să aştept să-l cheme pe vreunul mamă-sa în casă şi să-i iau locul în echipă. De atacant nepunându-se problema, întotdeauna jucam fundaş. Doar că, din această postură, nimeream mai mult gioalele adversarilor decât mingea. Ce mai, eram un cotonogar! Atunci, sub presiunea urletelor şi ameninţărilor adversarilor, ajungeam în poartă. Aşa m-am specializat, în fine, pe un post pe care, treptat, am început să fiu performant. Chiar şi aşa, portarii erau aleşi tot printre ultimii la formarea echipelor. Am avut norocul (şi inspiraţia) de a mă împrieteni cu unul dintre cei doi lideri şi, astfel, mi-am asigurat locul pe terenul de fotbal ca portar, titular. Jocul ţinea... zi-lumină! Campionate între blocuri, campionate între cartiere... Aşa am ajuns, pentru prima oară, campion. Campion pe cartier la fotbal. Devenisem vedetă!

            Într-o perioadă, la insistenţele fratelui, am cochetat cu boxul. Decisesem amândoi că venise vremea de a rezolva, o dată pentru totdeauna, problema conflictelor cu tovarăşii de joacă. Dar, a aflat mama de noul meu demers şi, sub ameninţarea că mă va spune tatei, după două zile de frecventare a sălii de box, am renunţat. N-apucasem nici să dau vreun pumn, dar nici să încasez!

             Crescând deşirat şi stângaci (chiar la propriu), fratele meu, un polisportiv bine construit (în comparaţie cu sfrijitul de mine), mi-a îndrumat paşii spre handbal. Ei, de aici începe visul! Visul devenirii mele de campion, de mare campion!

            Anii adolescenţei au coincis cu cei ai marilor performanţe ale echipei României de handbal masculin, confirmând statutul de multiplă campioană mondială încă din anii 1961 şi 1964. Două ediţii la rând (1970 şi 1974), România şi-a cucerit întâietatea mondială după meciuri memorabile disputate în finală în compania redutabilei selecţionate a R.D.G. Urmăream cu urechile ciulite la tranzistor (atunci când trebuia să mă eschivez de interdicţia paternă ce-mi impunea să dau prioritate studiului) sau pe ecranul alb-negru al televizorului Cosmos (ce avea prostul obicei de a se juca cu nervii şi răbdarea noastră atunci când imaginea o lua la fugă în sus, cadru cu cadru, sau se deforma – PL 500! – dădea, imediat, verdictul, tata – ce buşituri încasa nemernicul şi ce înjurături!...) şi trăiam la intensitate maximă fiecare fază. Alergam alături de români, aruncam la poartă odată cu Gruia, Birtalan sau Kicsid, fentam în acelaşi timp cu Gaţu, sprintam pe extremă cu Cosma, apăram cele mai puternice şuturi împreună cu Penu. Aleargă Tudosie, plonjează Stockl, hai băieţi! Nu vă lăsaţi! Încălecaţi-i! Gooool! Bravo, băieţi! Pe ei, pe ei, băi! Bravooo, Penuuu! Strigam, încurajam, ovaţionam reuşitele, transpiram odată cu luptătorii tricolori. Mai greu de descris năduful când mingea atingea plasa porţii tricolore. Pumni în cap, buşituri de scaune, înjurături... tot arsenalul. Pot spune că, mulţumită lor, am devenit şi eu campion mondial la handbal. Când, urcaţi pe prima treaptă a podiumului şi cu privirile îndreptate spre drapelul tricolor s-a cântat imnul României... ei, bine, aflaţi că eram şi eu acolo, sus, alături de echipă. Cu mâna pe inimă şi intonând imnul. Eram cu gândul, dar eram! Iar lacrimile îmi curgeau în voie pe obrajii tineri. Aşa s-a născut un nou vis: acela de a călca pe urmele marilor campioni şi de a duce mai departe faima mondială a handbalului românesc.

 

            Primii paşi în handbalul de performanţă. Antrenamentele le făceam la sala I.C.O.R. Niciodată nu mi-am pus întrebarea ce semnificaţie purtau în ele cele patru litere; acum le bănuiesc, dar nu au relevanţă în cadrul visului. Încă din timpul gimnaziului fusesem observat în curtea şcolii de către profesorul Alexandru Ciolan (nea Sandy pentru prieteni, dom’ profesor pentru noi, aspiranţii la statutul de handbalist), sesizat potenţialul şi, într-o bună zi, a apărut la uşa noastră pentru a solicita aprobarea părinţilor în vederea formării mele ca viitor sportiv de performanţă. Aceasta însemna un program ordonat în cadrul Școlii Sportive de Elevi din Galaţi, cu minimum două antrenamente pe săptămână şi meci duminica. Părinţii au cam ezitat la început – pentru ei instrucţia şcolară fiind primordială – dar dom’ profesor i-a asigurat că va avea grijă să nu-mi neglijez absolut deloc obligaţiile de elev. 

            De acasă până la sală nu aveam mult de mers, dar trebuia să traversez un vechi cartier de case, al cărui colb mă pudra bine de tot pe vreme uscată şi căruia trebuia să-i frământ noroaiele în restul timpului. Nu dădeam mare importanţă acestor aspecte. Drumul spre sală reprezenta, de fiecare dată, un mic şi nesemnificativ tribut adus marii performanţe la care aspiram. La intrarea în sală ne întâmpina un nor rarefiat de praf, evidenţiat de lumina palidă ce pătrundea prin ferestrele aflate la o înălţime apreciabilă şi un miros persistent de transpiraţie, produsul muncii şi râvnei pe frontul devenirii sportive a mai multor tipuri de sportivi ce-şi efectuau antrenamentele acolo: handbalişti, voleibalişti, baschetbalişti, luptători... Iar la intrarea în vestiare, îmbrăcam de fiecare dată tricourile ude de transpiraţia ultimului antrenament. Nu era un bai, tot noi năduşisem în ele. Dacă la început mirosul de umezeală stătută a vestiarului şi a echipamentului era deranjant, ulterior acesta îmi devenise familiar. Vestiarul devenise o a doua casă pentru noi, o casă din care trebuiau să plece la echipa mare viitorii campioni mondiali de handbal şi printre care, bineînţeles, trebuia să mă aflu şi eu.

            Aveam calităţi, dar şi... minusuri. De partea bună a balanţei trăgea înălţimea, faptul că eram stângaci, fără probleme cu şcoala, sârguincios la antrenamente, ambiţios (nimeni nu bănuia cât de departe ţinteau aspiraţiile mele), nu fumam, nu mă atingeam de băutură, nu jucam jocuri de noroc, nu pierdeam nopţile când mergeam în cantonamente. Pe partea cealaltă, a minusurilor... nu aveam o musculatură bine formată (eram slăbănog), nu aveam detentă, cam scăpam mingea când îmi era pasată cu forţă, închideam ochii la blocajul adversarilor şi, contrar cerinţelor „postului”, eram timid! Îmi amintesc, atunci când am fost promovat la juniori (colegii mei, titularii, erau cu doi-trei ani mai mari decât mine) şi eram introdus pe teren, din cauza emoţiei mi se înceţoşau ochii, iar eu alergam pe parchetul sălii parcă cuprins de transă. Voiam să fac atât de multe în cele câteva minute de şansă acordate de către dom’ profesor!...

            - Hai, Meşca! Aleargă pe extremă! Ia şi vaca (adică mingea, în argoul echipei) cu tine! – mă-ncuraja şi mă dojenea, în acelaşi timp profesorul. Îmi aprecia disciplina tactică atunci când, odată ce echipa intra în posesia mingii, eu sprintam pe extremă, dar mă şi bombănea atunci când o bâlbâiam la prinderea mingii şi ratam un atac reuşit până la un punct.

            - Nu-i nimic, nu-i nimic! Sprint înapoi! – mă impulsiona cu vocea sa uşor răguşită de la ţigări, profesorul.

            În puţinele minute de joc acordate, cele câteva sprinturi pe extremă executate la intensitate maximă, mă epuizau. Mi se usca gura, gâfâiam şi scoteam limba de-un cot. Dom’ profesor avea stratagema lui şi pentru acest moment:

            - Bravo, Meşca! Bun atac! – striga de pe margine după câte-o reuşită. După care, schimbând tonalitatea într-una şugubeaţă, mă chema pe bancă:

            - Hai, ieşi afară că ţi se urcă la cap! Vasiliule, în teren! – urma comanda către alesul momentului.

 

            Primul cantonament. Ce fericire pe mine când, după promovarea spectaculoasă la juniori, am fost inclus şi în grupul celor ce urmau să plece în vacanţa de iarnă, în tabăra de pregătire de la Borsec. Vacanţă... aşa vine vorba! De fapt, eram încartiruiţi într-un veritabil cantonament, dar eu nu aveam habar cu ce se mănâncă treaba asta. Dacă aş fi ştiut dinainte ce mă aşteaptă... Mai bine că nu am ştiut! Iubitorul de mare performanţă din mine primea mereu confirmări că se află pe drumul potrivit. S-a adeverit şi când am fost convocaţi la magazia de echipamente: trening nou, flanea de piele şi indispensabili, pulovăr gros, tricouri, chiloţi, şosete, bocanci, totul, toate nou-nouţe! Şi, pentru a fi setul complet, o geantă sport, la fel de nouă. Niciodată nu fusesem atât de bine echipat. Începeam să mă simt sportiv de performanţă, să mă simt... important! Doar că, atunci când a venit momentul dotării cu schiuri, eu fiind cel mai mic, am primit ultima şi cea mai proastă pereche din depozit, un model depăşit demult, românesc – li se spunea Populare. Schiuri din lemn, scorojite, grele, prevăzute cu nişte legături rudimentare, ce nu se potriveau de fel bocancilor noi cu care fusesem dotat. În comparaţie cu mine, ceilalţi s-au căpătat cu nişte schiuri Zakopane moderne, poloneze, din fibră de sticlă, lucitoare şi mult mai uşoare. În primul moment nu mi-am dat seama de problemele suplimentare cu care urma să mă confrunt datorită acestei selecţii nefericite pentru mine. Urma să aflu pe pârtia de schi şi în timpul ascensiunilor montane.

            Tot ce a urmat, pentru mine s-ar putea foarte bine include într-o carte poştală veche, cu peisajul clasic de iarnă, cu case şi brazi acoperiţi de o cuşmă groasă de zăpadă, cu copii, cu sănii... Iar eu, eu mă aflam permanent în centrul unui vis. Al unuia hibernal care, de data aceasta mă cuprindea şi pe mine, juniorul cu geanta sport într-o mână şi cu schiurile Populare pe umăr. Borsecul ne-a întâmpinat cu o ninsoare de basm, una cu fulgi mari şi grei ce ţi se lipeau de nas şi te gâdilau. Felinarele din staţiune amplificau feeria, umbrele noastre şi ale brazilor grei de neaua abundentă, însoţindu-se tot drumul de la gară până la cabana în care urma să ne cazăm. Visul era continuu. Chiar şi antrenamentele epuizante, de o intensitate neobişnuită pentru mine, întregeau senzaţia de ireal.

 

            Yeti, omul zăpezilor. Mult înainte de răsăritul soarelui se dădea deşteptarea. Gimnastica de înviorare la bustul gol şi frecatul cu zăpadă reprezentau doar începutul unei zile încărcate şi pline de surprize. Apoi, cu echipamentul sportiv complet asupra noastră (aici incluzând şi schiurile, ce ne vor însoţi permanent pe durata cantonamentului) ne deplasam la sala de mese. Perechile de schiuri rămâneau afară, la intrare, aşezate într-o grămadă bine construită, asemenea armelor la instrucţia militară. Mic dejun consistent.

            - Meşca, ce tot cauţi cu nasul prin zăpadă? Scoală, leneşule! Hai, mişcă, mişcă, continuă coborârea! 

            Ţignalul profesorului se auzea pe toată pârtia. Dar şi fluierul. Primele lecţii de schiat le-am primit pe o pârtie uşoară: scurtă, lină, cu zăpada tocmai bună pentru nişte începători ca noi. Diferenţa dureroasă ce o resimţeam faţă de colegii mei era că ei au depăşit rapid stadiul de începători, atacând tot mai curajos coborârea de la altitudini ce creşteau de la o zi la alta, de la un antrenament la altul, pe când eu nici măcar nu reuşeam să mă aşez bine pe schiuri, că şi picam în nas. În nas, un fel de a spune, pentru că măcar atât învăţasem şi eu: să mă las într-o parte atunci când simţeam că-mi pierd echilibrul şi urmează o cădere spectaculoasă. Spectaculoasă a fost doar la început, când m-am amuzat şi eu odată cu ceilalţi. Problema e că nu reuşeam niciodată să înaintez mai mult de doi metri că mă şi prăbuşeam în zăpadă. Sub râsul zeflemitor al colegilor ce mă priveau de sus. Şi la propriu, dar şi la figurat. Mi-au atribuit imediat şi o poreclă: Yeti, omul zăpezilor. Plângeam de ciudă. Eram conştient că toată nefericirea mea provenea de la schiuri sau, mai bine zis, de la schiurile Populare. Nepotrivindu-se legăturile proprii acestui tip depăşit cu bocancii cei noi, schiurile nu se fixau bine şi-mi săreau imediat din picioare. Nu era deloc vina mea, dar eu eram cel ce resimţea toate ironiile. 

            - Nu-i nimic Meşca, prindeţi-le din nou şi continuă coborârea! – nu mă lăsa profesorul să-mi plâng singur de milă. Şi voi ce vă hliziţi acolo? Ce, voi n-aţi făcut cunoştinţă încă cu zăpada? Lasă c-o să vă frec eu, până vi se vor înroşi nasurile alea obraznice! Daţi-i drumul mai repede! – încerca, în aceeaşi notă încurajatoare pentru Yeti, să le îndepărteze colegilor atenţia de la caraghioasele  mele contacte cu zăpada.

            - Pârtieee! – se auzea de undeva, de sus.

            - Pârtieeeee! – se auzea de şi mai de sus, de la următorul punct de plecare.

            Fiecare pleca de la cota pentru care se calificase, în funcţie de cât de bine îşi însuşise tainele coborârii pe schiuri. Lor le tot creştea cota, pe când eu... tot la începători. Haină specială de schi nu primisem de la club. Nu ştiu dacă se inventaseră pe vremea aceea costumele specializate complete care să cuprindă şi clăpari, şi mănuşi, şi ochelari... Plecasem de acasă cu un paltonaş trei sferturi bleumarin, din stofă. Scurtimea lui era în avantajul vârstei adolescentine, deoarece îmi asigura o alură sport şi-mi permitea să-mi afund mâinile adânc în buzunare când mergeam pe stradă, şmechereşte. Doar că, pe pârtie... aşa se lipea afurisita de zăpadă de stofa hainei mele... Eram alb din cap până-n picioare.

            - Pârtieeee, că trece Yeti! – se auzeau colegii strigând de undeva de sus, în hohotele generale de pe pârtie.

            Mai mult mă înciudam. Strângeam din dinţi şi, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, îmi prindeam din nou scârbele de legături ce ştiam dinainte că se vor desprinde imediat ce mă voi avânta la vale.

            - Măi băiete, tu nu te lua după derbedeii ăştia! Tu vezi-ţi de pregătirea ta! Tot ce se întâmplă pe pârtia asta, face parte din acumulările fizice ale reuşitei unui cantonament. Fie ele coborâri, fie căzături, toate înseamnă pregătire fizică. Ai avut tu ghinionul să fii mezinul şi ai primit cele mai proaste schiuri, dar eu sunt foarte mulţumit de evoluţia ta. Aşa că, dă-i înainte şi... să nu ţi se urce la cap! – îşi termină profesorul disertaţia psihologică şi-mi aplică o uşoară scatoalcă, dovadă a unei simpatii doar de noi ştiute.

            M-am mai liniştit. Profesorul era conştient de motivele rateurilor mele. Dar hohotele de râs de pe pârtie tot mă atingeau. Nu avea nimeni chef să se lipsească de o aşa distracţie. Mai ales că, odată cu noi, îşi definitivau pregătirea de iarnă şi sportivi de la Bucureşti, de la Ploieşti, de la Constanţa. Râdea de mine şi Bucureştiul, şi Ploieştiul, şi Constanţa... Râdea o ţară întreagă.

            Zilele de pregătire pe pârtia de schi alternau cu ascensiuni montane (cu lemnele în spate, bineînţeles, pe motiv că vom efectua coborârea pe schiuri) epuizante sau cu crosuri pe schiuri. Atunci am descoperit alte dezavantaje ale Popularelor mele: în primul rând, erau ale naibii de grele! Şi nici nu stăteau bine prinse între ele, astfel încât să nu mai port decât grija purtării lor pe umeri. Una-două se desfăceau din legături, se crăcănau ca o praştie dezarticulată şi-mi alunecau de pe spate. Căci, în eforturile mele de a le disciplina, le mutam de pe un umăr pe celălalt, sau pe amândoi, pe ceafă, dar dacă legăturile nu ţineau... Aşa cum nu ţineau bocancul, tot aşa nu se ţineau între ele. Pentru ceilalţi, dotaţi cu Zakopane, alta era viaţa!

            - Dom’ profesor, eu de ce mai car lemnele astea în spinare? Doar ştiţi că n-o să pot coborî niciodată cu ele! – încercam eu o eschivă subtilă de la efort.

            - Lasă gura şi urcă! Ţine rândul – veni porunca scurtă a profesorului. 

            Strângeam din dinţi şi-mi continuam urcuşul chinuit spre nişte culmi nedefinite. Nu aveam timp nici să mă plâng, nici să plâng. Febra musculară cronică, dureroasă, din primele zile a dispărut brusc după prima ascensiune.

 

            Spionii. Mă frământam în somn. Visam zăpadă, un munte imens de zăpadă ce mă impresiona şi mă intimida, în acelaşi timp, prin dimensiune şi densitate. Simţeam că mă sufoc! Încercam să fug, să ţip, dar ceva mai puternic decât mine mă ţintuia locului.

            - Şşşşşt! – îmi şopti profesorul în timp ce-şi luă uşor mâna de pe gura mea. Scoală în linişte! – mă linişti cu vocea-i familiară, după ce constată că m-am dezmeticit de-a binelea. Colegii de cameră, la fel de nedumeriţi şi de somnoroşi, se echipau şi ei într-o tăcere desăvârşită.

            - În cinci minute să fiţi complet echipaţi, în careu! Nimeni nu scoate un cuvânt! Luaţi-vă şi schiurile cu voi! – ordonă, cu vocea joasă, înainte de a ieşi pe uşă, dom’ profesor.

            Nedumeriţi şi încă năuci, ne-am îmbrăcat pe întuneric, ajutaţi doar de lumina unei luni pline ce-şi făcea loc cu graţie prin ferestrele pictate de ger cu binecunoscutelele flori de gheaţă. Pe hol se auzeau paşii tovarăşilor din celelalte camere, ce urmau aceleaşi ordine ca şi noi. Am coborât în curte şi, pe poziţiile dinainte cunoscute, ne-am organizat în careu. Erau prezenţi toţi cei trei profesori care se ocupau de pregătirea şi supravegherea noastră în cantonament. Păreau la fel de preocupaţi ca şi noi, doar că ei ştiau ceva mai multe. Nimeni nu scotea niciun cuvânt. O tăcere apăsătoare răcea parcă şi mai mult atmosfera şi aşa sumbră a nopţii. Îngrijorarea îşi făcea tot mai mult loc şi un fior rece îl percepui urcând pe şira spinării.

Mi-era frică. Ce-o fi cu secretoşenia asta de la miezul nopţii? Ce, doar

n-or fi apărut extratereştrii?!    

            - Sunteţi toţi? – ne interogă dom’ profesor, pe aceeaşi tonalitate scăzută şi neobişnuită pentru el, îndrumătorul căruia i se auzea toată ziua ţignalul vocii sau al fluierului pe pârtia de schi. Nu a mai rămas nimeni prin camere? – insistă, în continuare, profesorul.

            - Nuuu! – încercarăm noi, într-un cor de cea mai joasă frecvenţă, să-i dăm informaţia solicitată.

            - Linişte! – ne tăie, speriat, murmurul vocilor, profesorul, însoţit şi de o gestică cât se poate de edificatoare, ceva cu o mână la gură şi cu cealaltă cu pumnul strâns deasupra capului.

            - Iată de ce v-am convocat la ora aceasta târzie din noapte! – i se făcu milă de noi şi decise să ne dea un minim de informaţii. Nu sunt nici treizeci de minute de când, în zonă, au fost paraşutaţi doi spioni americani şi...

            Frica, ce o resimţeam acum undeva, prin burtă, prindea consistenţă. Muşchii abdominali zvâcneau incontrolabil.

            - ... organele de securitate ale statului, fiind luate cam pe nepregătite, au apelat la ajutorul nostru pentru a-i încolţi în pădure şi a-i prinde pe duşmani! – îşi finaliză profesorul importanta informaţie.

            - Au apelat la noi pentru că ştiu că suntem bine antrenaţi – îşi justifică el acceptul. Suntem aşteptaţi jos, în staţiune, de către un colonel de Securitate şi vom intra sub comanda lui.

            Aoleo, mamă! Era groasă! Spioni americani?... Securitatea statului?... Şi noi, ăia bine antrenaţii... pe noapte, pe zăpadă, sub lună plină, cu schiurile în spate...

            - În cea mai mare linişte, în şir indian, coborâm în centru! Eu în frunte, ceilalţi profesori închid coloana! Urmaţi-mă! – ordonă profesorul şi, cu schiurile pe umăr, începu marşul.

            Căutând chipurile colegilor pentru a împrumuta din curajul lor, constatai că toţi erau cam la fel de speriaţi. Trebuia să-mi găsesc resursele de eroism în propria fiinţă. Mă-nchisei în mine, îmi aranjai încă odată neascultătoarele Populare pe umăr şi, cu mâna cealaltă afundată bine în buzunar, îmi luai locul în şirul şerpuitor. Un simţământ de războinic dădu liber adrenalinei, dublând pe cel de sportiv.

            În centru, undeva, din penumbra unei clădiri, ieşi securistul! Bine echipat şi cu o glugă ce-i acoperea complet faţa. Pistolul din toc mi-a atras imediat atenţia. Dom’ profesor se duse la el, discutară ceva în taină apoi, împreună, reveniră la noi:

            - Tovarăşul colonel vă va da informaţiile necesare – puţine, dar suficiente, pentru a înţelege misiunea – şi va prelua comanda! De acum încolo, în noaptea aceasta, de tovarăşul colonel vom asculta cu toţii! E clar? – făcu prezentările minime, oficiale şi pe un ton milităros, dom’ profesor. Poftiţi, tovarăşe colonel!

            - Băieţi, treaba este foarte serioasă! – îşi începu colonelul rezumatul misiunii. Iată motivul prezenţei noastre aici: în noaptea aceasta au fost paraşutaţi în zona Grotei Urşilor doi spioni americani, pe care noi de multă vreme îi supravegheam, dar nu ştiam că vor veni chiar acum şi nu pe această cale. Recunosc: am cam fost luaţi prin surprindere. Din această cauză avem nevoie de sprijinul vostru. Dacă ar fi fost să aşteptăm întăriri de la Centru, am fi riscat să le pierdem urma. În schimb, am primit aprobarea de a vă solicita  ajutorul, ştiindu-vă bine antrenaţi, în condiţii grele, de iarnă, de către profesorii voştri.

            Colonelul făcu o scurtă pauză, parcă pentru a-şi căuta cuvintele

şi-apoi continuă:

            - Trebuie să-i prindem în noaptea aceasta! Cu orice risc! Iar rolul vostru... – iar pauză – rolul vostru va fi să strângeţi cercul în jurul lor. Ca un veritabil laţ! Restul... e treaba noastră! Altfel... cine ştie ce or să facă bandiţii?!...

            Colonelul tăcu, lăsând punctele de suspensie să-şi facă efectul asupra noastră. La ora unu din noapte, iarna, sub lumina rece a lunii, orice tăcere e înfricoşătoare. Mintea îmi alerga nebună: Ce naiba caută spionii ăştia la noi, în România, taman la Borsec? Şi dacă or mai fi fost paraşutaţi şi alţii şi nouă nu voiau să ne spună? Cu ce ne confruntăm, de fapt? Doar n-or fi venit să bea apă minerală! Ne uitam muţi la colonel, îi căutam uitătura, dar chipul lui, bine ferit de glugă, nu permitea nicio interpretare. Impasibilă era şi figura profesorului.

            - Băieţi, ţineţi cont: spionii sunt înarmaţi şi, în consecinţă, deosebit de periculoşi! Nu se vor da la o parte de la nicio acţiune criminală! Nu vor ezita să tragă! Doar disciplinaţi vom reuşi să-i dovedim! Acum, ne vom împărţi în două grupe, una sub comanda mea şi cealaltă sub comanda unui coleg de-al meu, tot ofiţer de Securitate, ajutat, bineînţeles, de tovarăşul profesor Ciolan.

            În acel moment, dintr-un ungher întunecat şi nebănuit de niciunul dintre noi, se desprinse o altă umbră, cu faţa la fel de bine camuflată. Se alătură colonelului, fără a scoate o vorbă. Sub mantaua-i scurtă se putea ghici profilul aceluiaşi pistol Carpaţi, despre care ştiam de multă vreme că face parte din dotarea organelor. Surprizele, pentru noi, se ţineau lanţ.

            - Vom merge în cea mai mare linişte spre Grota Urşilor, pe două trasee diferite şi-i vom lua prin învăluire pe duşmanii poporului. Ne vom folosi de avantajul că spionii habar n-au că noi am aflat de debarcarea lor şi le-am luat urma.

            - Dar noi n-avem niciun fel de armă! – îngăimă, speriat, cineva din grup.

            - Voi n-aveţi nevoie de arme! Arma voastră va fi surpriza totală. Şi liniştea mormântală! – îşi încheie şeful expunerea.

            Am nimerit în echipa colonelului. Pe de o parte, eram mai liniştit ştiindu-mă sub comanda unui profesionist, pe de alta, frica, această mamă a prudenţei mă tot zgândărea: În ce naiba ai intrat, Florine? Mai ieşi, oare, viu din noaptea asta? Destinul chiar îţi cere să devii un erou al neamului? Să-mi rămână oasele pe-aici, pe la Borsec? Ce-or să se facă mama, tata? Mă consolam tot eu în final, abordând o gândire pozitivă: Fii liniştit, nu eşti singur în teatrul de război şi-apoi... suntem conduşi de un maestru în arta diversiunii, colonel de securitate! Umăr la umăr cu mine avansa colegul de echipă, cel ce făcea extrema stângă, Paralizie.

            - Florine, eu mai am un pic şi fac pe mine! – mă atenţionă el cu o voce sugrumată.

            - Stai, băi, liniştit! Tu nu vezi ce comandant avem? Colonel de Securitate, băi! Şi-apoi, duşmanii poporului nu ştiu că venim taman acum peste ei! Îi mâncăm de vii, mama lor! – încercai eu să-i alung lui Paralizie umbrele fricii din suflet, umbre care, fie vorba între noi, mă asaltau şi pe mine.

            Până să înţelegem prea bine ce aventură trăiam, ne apropiarăm de obiectiv şi colonelul ne făcu semne cu mâna să ne împrăştiem pe un aliniament invizibil şi să ne găsim adăpost pe după copaci sau ridicături înzăpezite. Nici n-apucarăm să ne ocupăm bine poziţiile, că se auziră primele focuri:

            - Poc! Poc!

            Liniştea nopţii a fost spartă brutal. Păcănitul armelor, dureros de zgomotos în liniştea profundă a pădurii, a fost urmat îndeaproape de un ecou ce se pierdea în depărtări şi amplifica frica ce-şi punea tot mai pregnant amprenta pe noi.

            - Uiiiuuuuuuuuu! – se pierdea în întuneric şuierul ecoului. Au fost suficiente doar acele două împuşcături pentru a simţi cum tot sângele îmi fuge din obaji. Tremuram din tot corpul, iar inima... inima bătea năvalnic, să-mi spargă pieptul.

            - Florine! Băi Florine! – mă auzii strigat, din spatele meu, de Paralizie.

            - Ce-i? Ce strigi aşa disperat? – mă răţoii şi-i întorsei coechipie-rului o privire furioasă. Strigătul lui gâtuit de spaimă avusese asupra mea acelaşi efect ca şi zgomotul împuşcăturilor de mai devreme. Nu apucasem să mă desprind de gândurile sumbre, că acum se găsea el să mă atace, pe la spate, doar prin simpla deschidere a gurii. Colegul mă privea îngrozit, cu ochii lui beliţi, ieşiţi din orbite.

            - Băi, m-am căcat pe mine!

            Nu mă aflam în dispoziţia de a mă amuza. Nu era nici locul, nici momentul. Frica era comună, doar că... eu nu o comisesem. Încă.

            - Acum ţi-ai găsit băi, să te apuce? – răbufnii dezlănţuit pe toate nenorocirile lumii.

            - Poc! Poc! – se auziră alte două împuşcături.

            Urmă o răpăială scurtă de răspuns din cealaltă parte. Noi, undeva pe la mijloc, în chiar centrul acţiunii.

            - Poc! Poc-poc-poc-poc! – reluă tirul sacadat prima armă.

            Nu mai aveam mult şi-o păţeam şi eu ca Paralizie.

            - Au! Au! M-au lovit! – un ţipăt de durere răzbătu până la noi. Era vocea profesorului! Ce-o fi păţit? Căutam privirile coechipierilor, dar toţi erau ca şi morţi, cu faţa înfiptă adânc în zăpadă. În comparaţie cu ei, Paralizie mai era şi... Mă gândeam la ce era mai rău. Dacă, Doamne fereşte...

            - Băieţi, l-au lovit pe dom’ profesor! – se auzi de undeva, de mai departe, vocea tremurată a lui Ţighiliu.

            - Cum, băi? Nu-i adevărat!

            - Tu nu l-ai auzit băi, tâmpitule? Sau eşti surd?

            Au urmat câteva momente de linişte apăsătoare. Şi derută. Focurile de armă conteniseră, dar frica ne anihilase tuturor ultimele fărâme de eroism. De undeva, din necunoscut, răzbăteau la noi doar gemetele surde ale profesorului. Dintr-odată, se auzi o voce izbăvitoare, declanşatoare de energii încă nebănuite:

            - Săriţi, săriţi, băi, sunt aici, i-am prins! – zbieră cineva din faţa noastră.

            - La atac, băieţi, pe ei! – ne ordonă colonelul.

            Nici nu ştiu cum am sărit, ca un arc descătuşat din tranşeea mea improvizată şi, urlând ca un apucat, m-am repezit spre brazii înzăpeziţi din faţa noastră, aliniamentul de protecţie al periculoşilor spioni americani.

            - Înainteeee!

            Văzusem asta prin filmele de război cu soldaţii ruşi eliberatori, victorioşi împotriva hoardelor fasciste. Colegii m-au urmat, impulsionaţi de aceeaşi lăudabilă bravură, în atacul ce trebuia să fie decisiv:

            - Uraaaa! – strigară şi ei cu un curaj înconştient şi se avântară spre necunoscut.

            A urmat o brambureală generală, generată de împuşcături, strigăte de luptă, urlete de durere şi... hohote de râs. Hohote de râs?! În haosul general, în care atacam ca orbeţii o redută invizibilă, ocupată de nişte duşmani periculoşi, la fel de invizibili şi folosindu-ne doar de armele inimilor avântate, ale braţelor, gurilor şi curajului nebunesc, propriu vârstei adolescentine, ne-am trezit într-un fel de trecătoare, cu stânci colţuroase de o parte şi de cealaltă, hăbăuci şi dezorientaţi. Ne întorceam brusc într-o parte sau în cealaltă, răcneam bezmetic unii la alţii, ne împiedicam de toate cioatele înzăpezite şi ne speriam de noi şi de umbrele noastre.

            - Unde-s, măi? Unde-s spionii? – ţipa unul.

            - Uite-i băi, după ridicăturile alea! – răspundea altul cu vederea mai ageră.

            Hohotele de râs ieşeau tot mai bine în evidenţă şi se amplificau pe măsură ce hărmălaia îşi pierdea din intensitate, nemaifiind de nimic întreţinută. Profesorii noştri şi cei doi securişti râdeau de mama focului şi, arătând spre noi, eroii:

            - Spionii, băi! Hă, hă, hă! Aţi prins spionii, băi? Hă, hă, hă!

            - Şpeon! Şpeon! – se strâmba profesorul hohotind cel mai tare.

            Ne-am întors la vilă într-o cu totul altă dispoziţie decât la pornirea în misiune. Toţi râdeam cu poftă de farsa trăită şi ne povesteam unul celuilalt emoţiile prin care trecuserăm. Şi faptele de eroism individual, bineînţeles. Descătuşarea era generală. Totul se terminase nesperat de bine. Schiurile nu ne mai păreau o povară şi nici nu le mai ţineam regulamentar, pe umăr. Eu unul... le purtam sub braţ. Restul de noapte s-a petrecut într-un amestec de poveşti fantastice, miştocăreli şi chicoteli, farse şi împunsături, până ce a sunat nesuferita deşteptare. De fapt, în noaptea aceea, ne-am trezit toţi înainte de a adormi.

            - Şpeon! Şpeon! – strigă dimineaţă, în loc de salut, la intrarea în sala de mese, profesorul.

            - Şpeon! – răspunserăm noi în cor, asemenea unei trupe aliniate în faţa comandantului, amuzaţi.

            - Paralizie, ce făceai tu, acolo, prin boscheţi, măi băiete? – îşi persiflă profesorul extrema stângă.

            Un hohot general de râs zgudui sala de mese. Toţi erau în temă cu... accidentul lui Paralizie. Eu nu povestisem nimănui păţania, dar astfel de evenimente nu aveau cum să scape vigilenţei grupului.

            - Când te-a pocnit, măi? Înainte sau după ce m-au rănit pe mine şpeonii?

            - În timp ce, dom’ profesor! – răspunse în locul nefericitului, vecinul lui de masă.

            Noi hohote de râs inundară sala de mese. Săracul impricinat îşi ascunse faţa în propria farfurie şi se făcea că nu înţelege ironiile colegilor. Ce era el oacheş de felul lui, dar acum devenise negru ca tăciunele. De acolo, dintre ouăle cu şuncă prăjite răzbătea doar un mârâit nervos, greu de descifrat:

            - Las’, c-o să v-o plătesc eu!...

            - Ei, gata cu distracţia – încercă profesorul să amelioreze indispoziţia lui Paralizie. La treabă acum! În jumătate de oră să vă văd pe pârtie! Poate ne-ntâlnim şi cu şpeonii... – trasă el, bine dispus, programul dimineţii, într-o ultimă şarjă de hohote ale adunării.

            Programul de masă era bine stabilit. Ca la armată. În jumătate de oră trebuia să fim cu masa servită, afară în careu şi cu schiurile în spate.

            - Astăzi, concurs! – decretă rănitul din ajun. Veţi efectua câte două coborâri pe pârtie, de la nivelul trei. Vă voi cronometra şi, cine va ieşi primul...

            Profesorul îşi roti amuzat privirile peste capetele noastre şi, rotindu-şi nelipsitul fluier agăţat de o panglică tricoloră, decise:

            - Cine va ieşi primul... va primi un fluier după ceafă!

            Rumoarea plana în sala de mese şi zgomotele provocate de lovirea furculiţelor de farfurii însoţeau starea generală de bine.

            - Voi vă gândiţi numai la premii, trântorilor! Ce, credeţi că dacă aţi prins doi şpeoni americani, gata, meritaţi vreo recompensă? Iar tu, Yeti, tu vei coborî de la nivelul unu.

            Alte hohote însoţiră vorbele antrenorului, doar că, de data aceasta, îmi erau adresate. Îmi ascunsei capul în farfurie pentru a evita miştocăreala generală.

            - Dacă n-aveai schiurile alea prăpădite... Ce, credeai că-ţi fac vreun favor?! Gata: am hotărât!

            Profesorul ştia să echilibreze situaţia şi să oblojească rănile sufletului. Ultimele două zile de cantonament au fost cele mai faine  pentru mine. Atenţia tuturor s-a deplasat de la Yeti, omul zăpezilor către Paralizie, cel care, prin emanaţiile sale mirositoare i-a dovedit la timpul potrivit pe şpeonii americani. Toată suflarea de pe pârtie aflase de aventura şi de faptele noastre de eroism, inclusiv de păţania bietului Paralizie. Ne cam invidiau sportivii din celelalte centre din ţară. Aveau de ce: ei nu trăiseră o aventură atât de incitantă. Şi, unde mai pui că, la a doua coborâre, am reuşit să trec linia de sosire. La mine nu conta timpul din cronometru, ci doar... să reuşesc să alunec pe schiuri, finişul. Bineînţeles, m-am căpătat cu promisul fluier după ceafă, recompensa promisă.

            - Ai grijă, să nu ţi se urce la cap! – mă atenţionă profesorul, cu dragoste părintească în glas.

            În ce priveşte aventura din noaptea aceea cu lună plină, de la Grota Urşilor, ea a devenit un reper al copilăriei mele. Unul cu spioni americani înarmaţi până-n dinţi şi cu securişti bine instruiţi şi dotaţi cu pistoale Carpaţi. Lauda fiind o caracteristică umană generală, nici participanţii nu au făcut excepţie şi s-au deconspirat singuri. Aşa am aflat, încă de la întoarcerea din misiune, că rolurile şpeonilor şi ale securiştilor le-au jucat ceilalţi profesori din tabără, de prin alte judeţe şi, deci, necunoscuţi nouă. Cât despre pistoalele Carpaţi... probabil că văzusem eu prea multe filme de război. Povestea aceasta fantastică am mai relatat-o odată, la admiterea la liceu, la teza de limba română. La partea de literatură aveam de ales între două subiecte, din care unul era scrierea unei compuneri literare. Tema, ne privea. Din comoditate (ca să nu tratez celălalt subiect, care implica o analiză literară ce-mi părea mai pretenţioasă, datorită rigurozităţii obligatorii), am ales compoziţia liberă, crezându-mă scriitor. Încă nu eram conştient că, înainte de a deveni scriitor, trebuie să stăpâneşti la perfecţie limba în care vrei să-ţi aşterni gândurile. Nu că acuma n-aş mai pica uneori victima propriilor erori de scriere. Sau că m-aş crede scriitor... Dar, cel puţin, eu îmi dau seama de importanţa stăpânirii limbii în care mă exprim...  

 

            Încep să se vadă rezultatele. Abia când am revenit acasă şi am reluat obişnuitele antrenamente, mi-am dat seama de cât de mult am acumulat din punct de vedere fizic în timpul durului cantonament. Sprinturile mele pe extremă aveau un zvâc suplimentar şi nici nu-mi mai ieşea limba de un cot la antrenamente. Profesorul mă folosea tot mai mult în timpul meciurilor şi eficienţa mea începu să se vadă şi pe tabela de marcaj. Eram înscrişi în divizia şcolară, divizie care cuprindea şcolile sportive din toate judeţele, aşa că, duminica, eram angrenaţi în meciuri palpitante, în Galaţi sau în deplasare. Fratele meu a continuat să mă încurajeze şi a avut un rol decisiv atunci când, descurajat de vreo răutate din partea coechipierilor, mă bătea gândul retragerii.

            - Măi, tu eşti fraier şi te iei după toţi derbedeii?

            - Da, măi Lulule, da’ Carp ăsta îmi pasează mingea tot într-o ciudă! – replicam eu cu năduf.

            - Şi ce treabă ai tu cu proştii? Dă-i-o şi tu la fel de tare, să vadă şi el ce înseamnă să fie pus în dificultate!

            Avea dreptate fratele meu, dar forţa mea nu se compara nici pe departe cu a tunarului echipei. Când se-nfingea Carp odată pe picioare la limita careului de nouă metri şi când trăgea o ghiulea... aproape că spărgea plasa. Fusese convocat şi la lotul naţional...

             - Meşca, treci în teren! – porunci, de pe bancă, profesorul. Vezi că acolo, pe partea ta, ai o pâine de mâncat! – fu ultimul sfat, înainte de intrarea mea în joc.

            Aveam numărul treisprezece pe tricou. Nu-l dorise nimeni şi m-am găsit tocmai eu să-l port! Nu credeam în superstiţii şi voiam să conving în ciuda numărului fatidic de pe spate.

            - Şerbaneee, pasă, băi!

            Prima intercepţie, primul sprint, prima reuşită. Figura o repetasem îndelung la antrenamente şi, cu Şerban, portarul, mă înţelegeam de minune.

            - Sprint înapoi! – strigă de pe margine, satisfăcut, profesorul.

            Ei, da, nu era timp de felicitări. Doar că, reuşita neaşteptatului gol, mă aruncă iarăşi în obişnuita transă şi nedoritul văl al emoţiei îmi înceţoşă privirea. Vuietul tribunelor pline ale sălii I.C.O.R. îmi dădea aripi ce-mi permiteau să abordez partida mult mai curajos decât de obicei. Începeam să mă scutur de complexul inferiorităţii.

            - Bravo, Florine, bravo, băi, scârţ! – recunoscui alintătura obişnuită a fratelui, de undeva, din tribune. Venise însoţit de o gaşcă întreagă de prieteni să mă susţină. 

            Jucam cu Şcoala Sportivă din Oneşti. Pentru mine reprezenta un prim examen ca sportiv de performanţă. Şi voiam să dovedesc (şi să-mi dovedesc) că sunt bun. Îmi intrase în cap să nu-i las adversarului direct nicio posibilitate de mişcare. Astfel încât, de câte ori se pregătea să primească mingea, eu făceam un pas în faţă, incomodându-l.

            - Stai, băi, pe semicerc! – îmi strigă iritat Tatian, interul de pe partea mea.

            Nu consideram că trebuia să iau în seamă sfaturile lui. Ce, s-a găsit el mai deştept să mă-nveţe pe mine? Încăpăţânat, îmi continuai mişcarea de incomodare a adversarului direct. O dată... de două ori... La un al treilea atac, în clipa în care am făcut pasul în faţă, pivotul advers, observându-mi mişcarea şi profitând de spaţiul liber lăsat în spatele meu, s-a strecurat pe lângă Tatian, a primit pasa de la inter şi... a fost gol! Muream de ciudă!

            - Nu ţi-am zis, băi, să stai la locul tău? – mă apostrofă Tatian.

            Nu mai aveau rost reproşurile. Înţelesesem şi singur că schema mea fusese păguboasă. Din clipa aceea nu m-am mai desprins de semicerc atunci când eram în apărare. Şi nici nu s-a mai marcat în zona mea.

            - Meşca, treci pe bancă că te strici! – îmi strigă de pe margine profesorul.

            Îmi era necesară pauza. Trebuia să-mi pun ordine în gânduri şi să uit prostia făcută.

            - Nu-i nimic, din greşeli se învaţă! – mă ajută antrenorul să scap de trauma erorii.

            Tot lotul era rulat în timpul unui meci. Nimeni nu tocea banca de pomană. Fiecăruia i se dădea cel puţin o şansă în timpul unei partide. Eu am avut parte de două în jocul cu Oneştiul. Şi eram hotărât să fructific la maximum oferta.

            - Vasiliule, ieşi afară! Intră Meşca! Tu ce gâfâi aşa, măi? Ori n-ai mâncat azi dimineaţă?

            Schimbările se făceau întotdeauna pe faza de atac, când echipele se rearanjau pe semicerc. Exceptând cazurile în care se pleca pe un contraatac. Dacă în apărare adversarul direct mi-o făcuse, am început să-l sâcâi în atac, prin fente rapide din corp şi driblinguri scurte. De trei ori am reuşit să-l depăşesc şi tot de trei ori am fost faultat pe semicerc, în momentul aruncării la poartă. 7 metri! Colegii mai forţoşi erau responsabili ai loviturilor de la şapte metri, eu neridicând nicio pretenţie justificată în acest sens. Mă simţeam răzbunat şi consideram că mi-am reparat greşeala din debutul partidei. Unde mai pui că am mai prins un contraatac pe extremă, finalizat cu un gol la vinclu... Două goluri şi trei lovituri de la şapte metri obţinute... nu era deloc puţin pentru un meci-examen.

            - Ai grijă să nu te deochi! – îmi trase profesorul una scurtă după ceafă, semn clar de satisfacţie pentru jocul făcut.

            Credeam că – gata! – m-am lansat! Şi că sunt, într-adevăr, bun! Gândeam iar, cu curaj, la lotul naţional. Asta pentru că eram naiv. Mai aveam atât de mult de muncit...

 

            Mi-am descoperit un admirator! Peste ani când, am ratat admite-rea la facultate şi am ajuns să fac armata la un an şi patru luni, mi-am întâlnit un admirator, unul Herbei, caporal aflat în ciclul doi de armată.

            - Măi, tu nu cumva eşti Meşca, handbalistul de la Şcoala Sportivă? – mă interogă acesta de cum mă văzu.

            - Daaa, eu sunt! – îngăimai eu speriat de mediul ostil în care ajunsesem.

            - Băi, ce jucător mare eşti! Te-am văzut odată într-un meci cu ăia de la Oneşti. L-ai făcut arşice pe fazanul de pe partea ta! Gata: te iau la mine în grupă! O să fii protejatul meu, să să n-ai nicio grijă!

            Nu ştiu ce înţelegea el prin protejat dar, în luna de instrucţie ce a urmat şi în care el mi-a fost comandant de grupă (un termen ce-l consider cam pretenţios, având în vedere nivelul la care ne găseam noi), am avut parte de şapte plantoane doi! Şapte! Cele mai multe din toată grupa de pufoşi din care făceam parte! Tovarăşul caporal Herbei obişnuia să mă vrăjească că-mi face un mare favor, repartizându-mi schimbul doi la plantoane: - Meşca, iar dormi de două ori la noapte! Aş! Stingerea se dădea pe la nouă seara, iar schimbul doi începea pe la ora doisprezece. Nu puteai aţipi de şicanele veteranilor, a râsului şi umorii generale şi, când să te prindă somnul, intrai de planton. Până la ora trei dimineaţa. După ce predai schimbul şi-ţi găseai, în fine, odihna mult dorită în culcuşul patului, furat de visele, adeseori erotice, în compania iubitei de-acasă, auzeai nesuferita comandă a plantonului trei:

            - Deşteptaaaaarea! – însoţită de zgomotul antipatic al unei cârâitoare şi de aprinsul tuturor luminilor.

            - Scoală, răcane! – comanda, somnoros şi morocănos, de lângă mine, caporalul Herbei, în timp ce el se întorcea pe partea cealaltă, furând armatei câteva minute bune. 

            Nu am descoperit niciodată prietenul din el... – caracterul nu-l ajuta. Cert este că, în ultima lui zi de armată, câţiva dintre colegii mei de leat l-au urmărit prin livadă şi i-au aplicat o corecţie corporală aşa, ca de aducere aminte peste ani. Nu am făcut niciun gest pentru a-i împiedica. Îşi făcuse prea mulţi duşmani, admiratorul meu.

            Ca o ironie a soartei, coleg de ciclu cu Herbei, l-am găsit în armată pe fostul meu coechipier Paralizie. Avea armata aşa un efect în a deconspira caracterele umane... Lui Paralizie, care nu a strălucit niciodată ca sportiv şi nici cu şcoala nu a fost în prea mare tandreţe, i s-a ivit nesperata ocazie de a se răzbuna pentru mândria nereperată cu ocazia prinderii şpeonilor în pădurea de la Grota Urşilor. Iar eu i-am apărut în cale la momentul (lui) potrivit. În sarcina unui soldat de ciclul unu (cum eram eu) cădeau  toate corvezile armatei: amintitele plantoane, curăţenia pe sectoare (dimineaţa, la prânz şi seara), incluzând aici dormitoarele, sala de mese, WC-urile, plus garda la drapel, măturatul frunzelor pe-afară... La toate acestea se adăugau multiple abuzuri cărora noi nu ştiam a le face faţă, de genul spălatului şosetelor celor de ciclul doi, curăţarea mizeriei de pe jos cu ajutorul periuţei de dinţi sau a propriului trup, remorcat, în amuzamentul general, de către un fruntaş sau caporal. Mizerii umane!

            Revin la Paralizie. Într-o seară, după cină, am rămas la sala de mese pentru curăţenia de rigoare. Îmi venise rândul. Supraveghetor vigilent al îndeplinirii misiunii de luptă: Paralizie. Mă aşteptam la un serviciu uşor, doar eram camarazi vechi, dar... soldatul de ciclul doi a fost intransigent!

            - Asta numeşti tu, curăţenie, soldat? – mă apostrofă veteranul de ciclul doi Paralizie, ştergând cu mâna o dâră invizibilă de pe una din mese.

            - Ce-ai, băi, colega, ai înnebunit? Nu vezi că lucesc toate de curăţenie? – îi replicai pe un ton camaraderesc şi afectuos, totdată.

            - Aici nu suntem colegi, soldat! Unul ca mine nu are cum să fie coleg cu un pufos! – îşi bombă el pieptul de soldat de ciclul doi. Treci pe motoretă şi ia-o de la capăt!

            Motoreta reprezenta culmea descoperirilor ştiinţifice în materie de curăţenie pe sectoare în armată şi era, de fapt, un teu din lemn pe care se înfăşura o cârpă murdară, înnegrită în urma repetatelor utilizării, cu care nefericitul de ciclul unu îşi desăvârşea importanta misiune administrativă.   Sala de mese îmi părea imensă. Mai ales că trebuia să rezolv singur sectorul, sub atenta supraveghere neaşteptat de exigentă a soldatului de ciclul doi, cel cunoscut sub numele de cod: Paralizie.

            - Drepţi! – sună, dintr-odată, comanda tunătoare a şefului.

            Speriat, am luat instantaneu poziţia de drepţi, încurcându-mă în motoretă, pe care nu mai ştiam cum s-o tratez: ca pe o armă şi s-o strâng la piept sau să-i dau drumul pe cimentul sălii. Oricum aş fi procedat, rămâneam expus reproşurilor superiorilor şi, bineînţeles, pedepselor cuvenite.

            - Ce se execută aici, soldat? – mă chestionă cu intenţia vădită de a mă face să-i simt autoritatea, fruntaşul Fluturaş.

            - Curăţenia în sala de mese, să trăiţi! – bâiguii, disciplinat şi speriat, fruntaşului din faţa mea.

            - I-auzi, băi Fluturaş, bibanul are pretenţia c-am fi colegi! Nu crezi c-ar trebui să-l învăţăm cum stă treaba cu armata? – provocă, insidios, Paralizie, atacul decisiv.

            - Să trăiţi, tovarăşe fruntaş! Aşa se răspunde superiorului! – preluă Fluturaş pasa colegului său, belindu-şi la mine ochii bulbucaţi şi spălăciţi ce-i încadrau faţa rotundă, roz şi tâmpă. (Descrierea aceasta acum mi-o permit. Atunci nu îndrăzneam nici să ridic ochii la superiorul meu, darămite să gândesc atât de îndrăzneţ.)

            Stau şi acum şi mă întreb: cum de nu a avansat şi mai mult în grad fruntaşul Fluturaş? Avea toate calităţile unui candidat la gradele (cârpele şi tablele) milităriei la un an şi patru luni, adică: era prost crescut, cu carte puţină şi fudul. Ofiţerii epocii (pe care, în general, nici pe ei nu-i prea caracterizau bunele maniere – cu excepţiile de rigoare!) îi preferau deoarece, prin lipsa lor de scrupule, îi dominau pe soldaţii de ciclul unu (bibanii, pufoşii) şi, în felul acesta, menţineau fără prea multe eforturi, disciplina trupelor. Se spune că prostul, dacă nu-i fudul, parca n-ar fi prost destul! Se potriveau perfect proverbului de mai sus aspiranţii cu opt clase ai efemerelor grade cazone. Erau conştienţi că armata reprezenta unul din puţinele momente (dacă nu singurul) ale vieţii când puteau deveni şi ei şefi.

            - Băi soldat! – se răsti fruntaşul Fluturaş la mine. Băi, eu dacă mă scutur oleacă, cade rugina de pe mine, băi! Ăsta e soldatul de ciclul doi! – şi fruntaşul chiar execută o scuturare caraghioasă de trup, umflându-şi, în acelaşi timp, cu mândrie, pieptul, ciolănos.

            Am comis-o şi, până să mă controlez, un zâmbet mi-a scăpat în colţul gurii. Atât mi-a fost:

            - Băi, tu râzi de mine sau râzi cu mine? – se năpusti, furios, fruntaşul Fluturaş la inculpat.

            Am rămas mut. N-aveam ripostă. Ştiam răspunsul, le ştiam şi replicile, eram conştient şi de urmările actului de indisciplină comis. Dacă râdeam cu el (cu veteranul de ciclul doi), riposta i-ar fi fost pe măsură: - A, îţi permiţi să râzi cu mine?! Sau dacă, mai grav, alegeam cealaltă formulă de răspuns, o sfecleam de-a binelea: - Cum?! Râzi de mine?! O dilemă ce nu a fost niciodată rezolvată, de niciun biban, în faţa niciunuia dintre superiorii de ciclul doi.

            - Băi soldat, eu sunt veteran, mai am câteva luni şi mă liberez, pe când tu, tu ai armată pe viaţă, băi! Asta e diferenţa dintre noi! – îşi finaliză, triumfător, fruntaşul Fluturaş, filosofica-i disertaţie.

            - Hai liberare! – se trezi urlând din toţi rărunchii, Paralizie, ca o subliniere a spuselor fruntaşului şi, în acelaşi timp, pentru a adăuga noi motive de întristare umilului de pe motoretă.

            Într-adevăr, la acest capitol îi dădeam mare dreptate lui Fluturaş: în timp ce ei (el, Paralizie, Herbei şi-ai lor) mai aveau câteva luni până la liberare (ce puţine îmi păreau ale lor!), pe mine mă aştepta armată pe viaţă (ce multe îmi păreau ale mele!)!

            - A.M.R. 200! Hai liberare! – ţipă din nou, isteric, Paralizie, cât îl ţineau bojocii, în sala de mese.

            (Notă explicativă: A.M.R. = au mai rămas. Adică, urletul lui Paralizie, neprescurtat, ar fi sunat aşa: - Au mai rămas două sute de zile! Dar parcă, neprescurtat, nu ar mai fi avut acelaşi farmec, nu s-ar fi bucurat de aceeaşi rezonanţă! Prin toate cotloanele unităţii, adică pe pereţii de la W.C., pe mese, pe uşi, scrijelit pe copaci etc. găseai: A.M.R. 82! Sau: A.M.R. 45! Bine, punctuaţia... cam lipsea... De asemenea, nicio epistolă trimisă acasă, la părinţi sau la drăguţă, nu se putea încheia mai fericit decât cu acel A.M.R. ... Ce fericiţi trebuie să fi fost cei care puteau imortaliza aceste repere de timp cu cifre atât de mărunte!)

            În seara aceea am gonit cu motoreta pe sectorul numit sala de mese până târziu, în noapte, în batjocura şi dispreţul veteranilor de ciclul doi.

M-a salvat oboseala (lor, nu a mea, căci eu nu aveam dreptul la un aşa lux) şi plictisul unui joc ce devenise monoton.

            Nici de Paralizie şi nici de vreunul dintre superiorii de ciclul doi de care am avut parte în armată nu am mai auzit vreodată după aceea. S-au întors, mai mult ca sigur, în mediile din care au provenit, în anonimat, acolo unde le era locul.

            No Face, No Name, No Number – este refrenul şi titlul unui cântec al nemţilor de la Modern Talking. Aşa au rămas ei, veteranii, în conştiinţa mea. I-am uitat, i-am iertat, i-am şters din memorie. Dacă n-ar fi fost povestea aceasta... No Face, No Name, No Number.

            Dar cea mai mare dezamăgire am încercat-o atunci când, ajunşi în ciclul doi, majoritatea colegilor mei le-au copiat întrutotul apucăturile mizere. Chiar dacă, în clipele noastre de deznădejde şi frustrare, i-am convins să jure că nu vor uita aceste umiliri şi vor avea un comportament demn faţă de noii veniţi în armată. Şi-au uitat jurămintele, iar eu m-am dezis şi de ei, ca şi de înaintaşii lor.

           

            Gata?! Asta-i tot?! – nu mă lăsă Vocea să-mi opresc şirul gândurilor.

            Păi, ce-ar mai fi de adăugat?

            Termină-ţi ideea! Ce s-a întâmplat în ciclul doi cu leatul tău? De ce te-au decepţionat colegii? – mă ajută tot ea să reiau nararea de acolo unde mă oprisem intenţionat.

            Eram iritat. Nu pentru că retrăiam momente neplăcute – de mult le dădusem la spate – ci pentru că trebuia să-mi amintesc de răutatea oamenilor, o răutate generalizată. Şi, în armată, a fost pentru prima dată când m-am confruntat cu nimicnicia unor oameni, a semenilor mei! A fost un şoc!

            De ce m-au decepţionat colegii? Aş prefera să nu mai vorbesc despre ei. Cert este că, eu unul, am continuat să folosesc „motoreta” şi în ciclul doi, cot la cot cu noii „pufoşi”. Şi nu numai „motoreta”. Toate privaţiunile vieţii de ostaş le-am împărţit cu ei.

            O făceai demonstrativ? – mă presă, suspicios şi atentă la detalii, Vocea.

            Nu, deloc! – răspunsei speriat că aş fi putut lăsa loc unei astfel de interpretări. Aşa gândeam că este corect să mă port. Nu le eram cu nimic superior colegilor mai tineri, aşa cum nu le fusesem cu nimic inferior vechilor... „tovarăşi”. Atitudinea aceasta făcea parte din educaţia mea, era conformă celor „şapte ani de-acasă”.

            Şi cum, chiar toţi colegii de leat au dat dovadă de lipsă de caracter?!

            În toată vâltoarea aceea de amintiri neplăcute şi de chipuri şterse, schimonosite de urâţenii, reuşise să reziste timpurilor figura luminoasă a Grindanului şi un zâmbet fugar îmi trădă seninătatea. Mitică chiar a fost un personaj, unul pozitiv!

            L-am avut alături, tot timpul, pe Mitică Grindanu’...

            Tot e bine. Oricum, despre acest personaj o să ţi se mai ofere ocazia să povesteşti! – şi Vocea mă lăsă, în fine, cu ale mele.

           

            Aruncarea la poartă prin rostogolire sau... începutul sfârşitului. Antrenamentele debutau cu o încălzire uşoară, urmată de o alergare de anduranţă în jurul sălii I.C.O.R. (executată afară, indiferent de anotimp), apoi exerciţii de forţă, altele de îndemânare, de detentă, sprinturi repetate, joc de unu la unu pentru deprinderea driblingului, aruncări la poartă cu şi fără paravan, aruncări de pe semicerc, din plonjon sau prin rostogolire...

            Rostogolirea m-a pierdut. A fost o modă a deceniului şapte pe care profesorul punea mare preţ: executarea aruncărilor la poartă prin rostogolire. Dacă, până atunci, şuturile la poartă de pe semicerc se finalizau prin plonjon acum, în mare vogă, deveniseră rostogolirile. Pentru pivoţi, metoda îmi părea justificată şi... posibil de executat. Ei, în lupta acerbă de pe semicerc cu nişte adversari de regulă puternici şi neiertători, nu aveau întotdeauna şansa reuşitei unui plonjon eficient care să adauge un plus dinamicii aruncării. În schimb, rostogolirea, tot un fel de dribling, le oferea posibilitatea unei piruete rapide pe semicerc, finalizate cu o aruncare surprinzătoare pentru adversari. Valabilă figura pentru unul ca Pavel sau Grecu, pivoţii noştri scunzi, agili şi rapizi. În schimb, pentru unul ca mine, lunganul de pe extremă dreaptă, atacând poarta adversă dintr-un unghi ce, de regulă, nu depăşea cincisprezece grade, aruncarea prin plonjon îmi părea singura soluţie. Una eficientă. Spaţiul, dinamica mişcării îmi permitea o astfel de execuţie. În unghiul de cincisprezece grade avut la dispoziţie, cu maximum un metru, un metru şi jumătate distanţă între mine şi adversar, după depăşirea acestuia şi ajungerea pe semicerc, nu dispuneam de spaţiul necesar executării unei rostogoliri până la picioarele portarului şi a unei aruncări plasate pe lângă el. Intram într-un unghi mort, favorabil ultimului apărător. Putea chiar să mă lase liniştit în pace – n-aveam nicio şansă! Plonjonul, în schimb, îmi oferea posibilitatea intrării în viteză pe semicerc şi, cu mâna stângă largată în prelungirea corpului, îmi măream unghiul de aruncare şi, deci, şi şansele de reuşită creşteau.

            - Meşca, treci şi execută aruncări la poartă prin rostogolire! – auzeam nesuferita comandă.

            Profesorul nu mă slăbea deloc cu această execuţie. Odată cu acumulările fizice şi tehnice evidente, pretenţiile faţă de mine crescuseră şi se ocupa îndeaproape de şlefuirea deprinderilor handbalistice. Forţând ameliorarea carenţelor observate încă de la început, mă punea să exersez până la exasperare pasele cu peretele, aruncările de la nouă metri peste obstacole (reprezentate de o băncuţă nevinovată) şi, bineînţeles, chinuitoarea aruncare la poartă prin rostogolire. Mi s-a explicat mişcarea poză cu poză, mi-a fost exemplificată de către simpaticii pivoţi Grecu şi Pavel, chiar şi de către seniorii de la C.S.U. Galaţi, atunci când se nimerea să ni se intersecteze drumurile la schimbarea ştafetei în sala I.C.O.R., dar... nu se lipea de mine. Dacă mi-ar fi pus cineva piedică în timpul unui sprint, cădeam, instinctiv, prin rostogolire. Şi o făceam foarte bine! Da, dar adversarii... nu-mi puneau piedică ca să le pot da eu gol prin această metodă la modă. Profesorul mă dojenea, colegii se amuzau de neputinţa mea, iar eu sufeream cumplit! Am început să-mi pierd încrederea de sine, să nu mai cred în şansele mele şi chiar locul de titular în echipă, ce părea la îndemână, a început să fie tot mai mult pus sub semnul întrebării. Lovitura  decisivă am primit-o de la cine mă aşteptam cel mai puţin: de la Şerban, portarul nostru titular.

            Acesta, nu ştiu de unde i-a venit tâmpita idee, dar l-a adus la sală, să-l facă mare handbalist, pe un văr de-al său căruia nu-i mai ţin minte numele. Ştiu doar că, acesta, fiind un tip construit aşa, cam ca din topor, adică scund, îndesat, cu capul mare, vânos, şi-a atras din prima porecla de Ţăranu’. Şi-aşa i-a rămas numele din acel moment. Cel puţin pentru mine care, recunosc, îi acordam noţiunii conotaţii negative. Ţăranu’ poseda o calitate pe care nu aveam cum să i-o contest: era stângaci ca şi mine. La înălţimea sa modestă, n-ar fi fost productiv să fie folosit ca inter dreapta, chiar dacă era vânjos, rămânând însă să-i fie probate calităţile pe extremă, locul vizat de mine...

            Ţăranu’ a confirmat rapid. Stângaci era, forţă avea, viteză de reacţie, de asemenea şi... ghinion: i-a ieşit şi aruncarea la poartă prin rostogolire! Din acel moment, steaua mea de mare handbalist în devenire a început să pălească! Calităţile mele, care aveau nevoie de antrenament şi răbdare pentru ratificare, au pălit în faţa impetuozităţii Ţăranului. Din câte am aflat ulterior, a confirmat şi la echipa mare a Galaţiului, jucând în prima divizie de handbal a ţării.

            În ce mă priveşte, profitând de faptul că ajunsesem în clasa a XII-a şi trebuia să mă pregătesc temeinic pentru cele două examene esenţiale ale vieţii – bacalaureatul şi admiterea la facultate – mi-am găsit singur o scuză plauzibilă pentru a ieşi din scena performanţei sportive şi, în consecinţă, de a renunţa la visul de a deveni un mare campion la handbal, campion mondial şi/sau olimpic. A fost un eşec ce mi-a produs o enormă suferinţă. Mulţi ani apoi am continuat să trăiesc acest vis, dar transpus doar în zona eterică, revăzându-mă adeseori în atacuri furibunde pe extremă şi marcând goluri spectaculoase în poarta adversă. - Goooool! Publicul era în extaz, iar eu... eu mă trezeam cu obrajii plini de lacrimi. Totul a fost şi... a rămas (?!)... un vis!...

 

 

MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. A doua şedinţă

 

            Vocea tăcea. Acorda un nou răgaz liniştirii mele şi revenirii pe centru. Era cât se poate de adevărat: relatând poveşti din trecut, fără să-mi dau seama, devenisem nostalgic şi... cam alunecasem pe stânga. Yin. Trebuia să mă desprind şi să revin în prezent, pentru a putea supravieţui judecăţii propriei conştiinţe.

            1 – 1! – mă ajută Vocea să revin la timpul de acum.

            Da, de data aceasta am eşuat... – recunoscui spăsit. 

            De ce crezi că ai eşuat? Începea tirul întrebărilor incomode.

            Păi, totul a pornit de la aruncarea la poartă prin rostogolire... – găsii, pe loc, o scuză plauzibilă. Convenabilă. Şi în care credeam.

            Doar atât? Doar atât poţi scoate din tine?! – mă ironiză Vocea. Parcă o auzeam şi chicotind, pitită pe-acolo, pe undeva, prin adâncul fiinţei.

            Eram şi mai mic ca ani... eram timid...

            Timiditatea asta te-a pierdut mereu! De ce nu te-ai debarasat de ea?

            Păi, ce? Era aşa de uşor? – mă trezii ripostând violent, asemenea sindicaliştilor ce bat cu pumnii în masă atunci când vor să-şi impună revendicările în faţa veroşilor patroni. Sau, pe la noi, pe malurile Dâmboviţei, în faţa guvernanţilor...

            Da, pentru că timiditatea îţi aparţinea în totalitate! Depindea doar de tine să te debarasezi de ea! Nimeni nu ţi-a impus-o, nimeni nu ţi-a apreciat-o! – deveni imperativă, Vocea. Când ai observat că reprezintă o piedică în evoluţie, trebuia s-o lepezi! Trebuia... să devii bărbat!

            Din nou, tăcere. Nu aveam răspunsuri şi nici nu mai făceam eforturi a le găsi. Obosisem. Era o oboseală psihică.

            Era Vasiliu cu ceva mai bun? Sau mai dotat? Ştii foarte bine că nu! Singurul lui atu era vârsta: era cu doi ani mai mare decât tine! Mare scofală! Asta trebuia să te doboare?! Iar Ţăranu’? Doar vâna era de el! Ştii cu ce te-a dovedit? Nu era timid! Din contra: a făcut tot ce-a putut pentru a-ţi lua locul în echipă! A tras la poartă, cu ghioaga lui, din toate poziţiile! Fără eleganţă, dar cu tupeu şi cu rezultate pe tabela de marcaj.

            Ce să zic? Eram mut.

            Şi nu ai relatat tot. Ca să scapi de vinovăţia eşecurilor, trebuie

să-ţi înfrunţi cu curaj şi obiectivitate propria istorie.

            Nu mă lăsa deloc. Mă presa, mă presa...

            Eu zic că n-am omis nimic! – îngăimai, nevinovat.

            Să-ţi amintesc eu, atunci: când, în vara aceea, a venirii Ţăranului la echipă, profesorul a plecat în concediu şi v-a lăsat pe mâna secundului să continuaţi antrenamentele... tu ai chiulit!

            De aspectul acesta chiar uitasem! Aşa a fost. Vară, vacanţă, soare, plajă, fete... toate coroborate cu eşecurile din sala de sport... A fost suficient ca dom’ profesor să plece în concediu, pentru a fugi ca un laş şi a renunţa la lupta pentru un loc în echipă. Am uitat de marile aspiraţii la primele eşecuri şi... m-am învins singur.

            Am lipsit doar cât a fost plecat dom’ profesor în concediu! Doar atât! Atât... De fapt, eram lipsit de argumente. Ştiam că, din acel moment, mi-am anulat singur toată munca de până atunci, toate acumulările.

            Aşa credeai că se ajunge la marea performanţă? Că e suficientă dorinţa şi... gata, ajungi mare campion? 

            Mă agasa insistenţa profesorului cu exersarea aruncării la poartă prin rostogolire! – încercai o eschivă demnă de scopuri mai bune.

            Ce ţi-ai spus tu, atunci? “Ce rost mai are să muncesc, dacă dom’ profesor îl preferă pe Ţăranu’?” Dar te-ai gândit vreun moment că profesorul voia mai mult de la tine, că voia maximum şi că te muncea tocmai pentru că observase că ai potenţial? Te-ai gândit vreun moment la asta?

            Mă presa Conştiinţa. Mă presa al naibii de dureros.

            Nu... nu aşa am văzut atunci lucrurile. Mi-am zis că a renunţat la mine... că nu mai reprezentam o soluţie...

            Ţi-ai zis tu! – punctă decisiv Vocea, devenită Procuror.

            M-a trimis acasă! – răbufnii încolţit.

            A fost ultima încercare pentru tine! Profesorul ţi-a pus la încercare ambiţia, dorinţa de a face marea performanţă şi te-a pus să alegi!

            ... ?!

            Cum ai reacţionat? Îţi mai aminteşti?

            Întorcea cuţitul cu o determinare...

            Păi, m-am dus acasă, am pus tot echipamentul în geantă... m-am întors la sală şi... l-am predat profesorului...

            Aproape că-mi venea să plâng. La fel ca atunci, cu mulţi ani în urma când, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, depuneam la picioarele profesorului, în lumina difuză a sălii I.C.O.R., ca pe o ofrandă nepreţuită, geanta, geanta mea de sportiv cu ambiţii de mare performer, ambiţii năruite exact în momentul depunerii ei pe parchetul de joc.

            Acela a fost momentul rateului tău! Profesorul, altă reacţie îşi dorea din partea ta! El nu-şi dorea acea geantă! N-avea ce face cu ea! Nu era geanta lui! – aproape că strigă Vocea, subliniind dureros cuvântul “lui”, pumnal împlântat adânc, în carnea sufletului. Geanta, nu pe el îl reprezenta, ci pe tine! Pe tine şi ambiţiile tale de a deveni un mare performer! – şi mai răsuci odată pumnalul.

            Începeam să văd. Dintr-odată, vălul acela ce mi se punea pe ochi în timpul meciurilor mele de debut, s-a ridicat şi mi-a permis să văd. Să văd şi să înţeleg. După mulţi ani în care credeam că nu mai aveam de ce să revin asupra unor alegeri din trecut, Conştiinţa îmi descifra cu claritate (cu o dureroasă claritate!) marea eroare.

            Adică... nu fusesem tratat ca un ratat?! Profesorul mă pusese să aleg conştient şi eu... eu am ales ca un dobitoc! În loc să-mi recunosc greşeala şi să-i solicit înţelegere şi reprimirea în lot eu, asemenea unui cocoşel îngâmfat nevoie-mare, m-am ambiţionat şi i-am returnat geanta. Cine a pierdut cel mai mult? Eu, în primul rând, eu, aspirantul la gloria sportivă! Eu, adultul care, la ora actuală, îi judecă cu asprime pe sportivii ce nu-şi dublează talentul cu o muncă susţinută şi se pierd pe drum. Eu, sexagenarul care lăcrimează şi acum când, la marile întreceri sportive internaţionale, drapelul românesc flutură pe cel mai înalt catarg, în acordurile imnului naţional. Doar că alţi români sunt pe prima treaptă. Eu... nu am avut niciodată acest merit!

            Da, pentru accesul la marea performanţă, talentul trebuie dublat de multă muncă, de perseverenţă, tenacitate şi spirit de sacrificiu. Şi – da! – şi de norocul pe care ţi-l oferă steaua norocoasă ce singur ţi-o alegi de pe cer în nopţile senine ale copilăriei. Mi-am urmărit eu steaua norocoasă?

            Se pare că ai început să înţelegi, ai început... să vezi! – mă trezi Vocea din propria analiză. Era, parcă, mai înţelegătoare.

            Talentat, nu ştiu dacă oi fi fost. Dar, acum îmi dau seama: la prima nereuşită am capotat. Mi-am permis să capotez...

            Da, la prima nereuşită...

            ... În loc să depăşesc momentele critice printr-o muncă susţinută, prin perseverenţă, tenacitate şi spirit de sacrificiu, exact calităţile cerute unui performer, am permis negativităţilor să mă înfrângă: am preferat fuga, ce mai, am fost... am fost laş!...

            ... când era suficient să-ţi găseşti resursele în propria fiinţă, în propriile... vise! Bănuieşti, măcar, cum ar fi evoluat viaţa ta dacă te-ai fi ţinut de vis?

            Da. De propriul vis. Visul de a deveni un mare handbalist, un mare campion mondial. Singur l-am construit, singur am renunţat la el. Atât de uşor am renunţat!... Mi s-au împăienjenit ochii. O lacrimă s-a furişat printre şanţurile de pe obraz. O alta, mai... mi-a atins inima.         

            Închidem discuţia şi – da! – rămâne 1 – 1! Chiar dacă ţi-ai asumat eşecul şi ţi-ai însuşit lecţia, eşti depunctat pentru că nu ţi-ai dus până la capăt încercarea vieţii, nu ţi-ai atins culmile performanţei sportive. Nu ai făcut tot ce ţinea de tine şi te-ai oprit cu mult timp înainte de a te cunoaşte din acest punct de vedere. 1 – 1! Aminteşte-ţi de-al patrulea legământ al lui Don Miguel Ruiz – nu l-ai urmat!

            1 – 1...

            Dacă ar fi pe dreptate... scorul ar fi mai drastic. Bine că mă mai bucur, totuşi, de clemenţă. Mai ţineam ascunse câteva păcate pe care, Conştiinţa, sunt sigur că înadins nu le-a contabilizat. Poate pentru a mă... contra mai târziu?

            Următorul vis: ai vrut să devii aviator!

            O nouă provocare generatoare de dureri de cap şi transpiraţii reci pe şira spinării.

            Am fost foarte aproape! – aproape că strigai.

            Nu aşa. Ca de obicei, ia-o cu începutul. Şi Conştiinţa-Procuror-Avocat-Judecător se puse pe ascultat poveşti.

 

Capitolul III – AM VRUT SĂ ZBOR!...

           

            Se naşte un nou vis. Copil fiind, ascultam cu răsuflarea oprită, poveştile (poveşti absolut adevărate dar, relatate în atmosfera de pace a căminului copilăriei mele, cu greu diferenţiam realul de mit) tatei de aviator, a faptelor sale de eroism săvârşite la manşa avionului, din timpul marelui război mondial. Era perioada în care, prin educaţia primită la şcoală şi desăvârşirea ei (nealterată) în familie, lucrurile, pentru mine, erau cât se poate de clare: albul era alb şi negrul era negru. Adică, ruşii erau cei buni şi nemţii, cea mai nenorocită stirpă umană.

            - Mie, tovarăşa, îmi plac la nebunie timbrele ruseşti, dar când găsesc vreunul nemţesc... îl rup cu ciudă şi-l arunc la găleată! – obişnuiam să mă laud la şcoală, la tovarăşa învăţătoare, atunci când ne povestea despre faptele de eroism ale poporului sovietic eliberator, în contradicţie cu ororile săvârşite de fasciştii cei răi. Şi bine am făcut lăudându-mă, inocent, la momentul potrivit, pentru că, mai târziu, am aflat de la părinţi că tovarăşa învăţătoare era soţie de securist. Acum, nu sunt convins că tovarăşa ar fi dus vorba mai departe dar... prudenţa vremii cerea să fii precaut. Copilul din mine se comportase conform cutumelor vremii.

            Cel mai mult mă impresionau tehnicile de pilotaj descrise de tata. Povestindu-şi faptele, le retrăia la intensitate maximă şi ni le transmitea cu tot afectul cuvenit: ne dădea numeroase detalii despre manevrele efectuate în momentele critice pentru a scăpa de antiaeriana inamică sau de avioanele duşmane, despre loopinguri şi tonouri, despre periculoasele vrii şi picaje. Eram numai ochi şi urechi şi mă regăseam alături de tatăl meu, de extraordinarul meu tată, în carlinga avionului său.

            - Am avut un coleg de prin Moldova – îşi întărea el poveştile, relatând despre unii colegi şi luându-i martori tăcuţi ai istoriilor sale – căruia îi era o frică nebună de picaje. Pilot bun, de altfel, dar... nu pot să-mi dau seama de ce îl speriau aşa de tare picajele. De câte ori era pus să execute manevra aceasta în timpul zborurilor de antrenament, tremura din toată fiinţa şi se pierdea cu totul.

            - Nicule, nu ştiu cum faci tu, dar eu, când intru în picaj, văd negru în faţa ochilor şi îmi paralizează toţi muşchii. Noroc că intervine instructorul, altfel... direct în pământ aş intra.

            - Măi, Fănele – îl încuraja tata pe camaradul său, căutând să simplifice la maximum figura cu pricina – treaba este foarte simplă: pui avionul în picaj şi, înainte de a te apropia la limita critică de pământ... tragi de manşă cu putere! Asta-i tot!

            - Şi i-a ieşit picajul, tată? – interveneam, transpus complet în poveste şi, în acelaşi timp, nerăbdător şi plin de speranţe să aflu vestea cea bună. Pentru mine, pe colegul tatei, fiind şi el aviator, îl consideram un erou demn de a sta pe un postament aproape la fel de înalt cu al său.

            - Florinel, dragul tatei, la primul zbor în simplă comandă, având misiunea de a executa picajul, s-a dus bietul Fănel... s-a înfipt direct în pământ! Doar coada avionului a rămas afară...

            Povestindu-mi şi astfel de fapte, tragice şi sesizând tulburarea mea, tata mă lua de umeri şi mă strângea la piept. Aici îmi regăseam liniştea, calmul interior şi... vitejia! Voiam să fiu ca tata, voiam să devin pilot!

            - Copii, ce vreţi voi să vă faceţi când o să fiţi mari? – era una dintre întrebările obişnuite ale  „formatorilor“ scolii primare.

            Ce şofer, ce inginer, ce medic sau profesor? Nu mă încerca nicio îndoială, căci alesesem de multă vreme:

            - Eu vreau să mă fac aviator, tovarăşa! Ca tata! – strigam în gura mare, umflându-mi pieptul slăbănog.

            Adevărul e că mulţi copii îşi doreau să devină aviatori când vor fi mari, dar la ei visul se înfiripa doar urmărind  avioanele pe cer, cu palmele strânse cerc la ochi şi transformate în binoclu atunci când cântau cadenţat, pe maidanele copilăriei:

            Avion cu motor

            Ia-mă şi pe mine-n zbor...

            Ei vedeau doar nişte avioane pe cer, pe când eu ştiam cum se conduc şi ce fapte de eroism o să fac la manşă când o să-i urmez tatei visele de aviator...

            Poveştile părintelui meu erou au fost completate mai târziu de lectura câtorva cărţi despre aviaţie, pe două dintre ele considerându-le a fi de căpătâi: Aurel Vlaicu – un precursor al aviaţiei româneşti de Constantin C. Gheorghiu şi Un constructor de avioane povesteşte de A.S.Yakovlev. Desigur, copilul din mine era mai uşor de impresionat citind despre victoriile aviatorului Aurel Vlaicu asupra celebrului confrate francez Roland Garros în cadrul mitingului de la Aspern-Austria din 1912 şi despre ambiţia lui de a traversa primul Carpaţii, decât despre unicitatea soluţiilor tehnice descoperite de inginerul Vlaicu în proiectarea şi construirea primelor avioane româneşti. Mai mult: Aurel Vlaicu era român, eu, român...

            Celălalt titlu mi i-a apropiat pe eroii sovietici ai celui de-al doilea război mondial, făcând cunoştinţă cu inginerii lor constructori de avioane. Citindu-i în mod repetat şi cu cea mai mare atenţie cartea, l-am descoperit pe marele inginer Yakovlev, cel care a proiectat pentru aviatorii sovietici cele mai performante avioane de vânătoare, celebrele YAK-uri care le-au ridiculizat, pur şi simplu, pe cele ale duşmanilor nemţi, cunoscutele Messerschmitt, Focke-Wulf sau Heinkel. Cel puţin aşa afirma Yakovlev, iar eu nu eram în măsură a-i pune la îndoială spusele. De asemenea, numele celorlalţi giganţi ai construcţiei de avioane sovietice îmi deveniseră la fel de familiare: Mikoian şi Gurevici, constructorii celebrelor Mig-uri ce reprezintă şi azi principalele arme zburătoare ale noii Rusii, Tupolev, Antonov, Iliuşin, etc. Îndoctrinarea primită în şcoală, susţinută şi de filmele de război sovietice în care poporul rus eliberator era pus într-o lumină cât se poate de favorabilă, în contradicţie absolută cu toate celelalte popoare, îmi crea acea stare psihică favorabilă încrederii depline în adevărurile literaturii ruse. Eram fermecat de eroii din Tânăra gardă, Stiletul, Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi... şi mama mă găsea adeseori plângând pe înfundate atunci când citeam despre o tragedie trăită de protagoniştii lecturilor mele.

            - Mamă, de ce nu mi-aţi pus şi mie numele de Vasioc Trubaciov? De ce mi-aţi pus numele de Florin? – o întrebam, sincer necăjit, printre sughiţuri de plâns, pe mama, atunci când mă cerceta asupra tulburărilor mele.

            - Florinel, mamă, dar tu eşti român, cum o să te cheme Vasioc Trubaciov? – încerca să mă liniştească cu nişte argumente prea simple pentru a le accepta eu atunci.

            - Mai bine aş fi fost rus – uite ce fapte de eroism au făcut Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi!

            - Da, mamă, dar atunci era război...

            - Şi acum de ce nu mai e? – replicam nedumerit şi inocent.

            - Ei, lasă, că o să creşti tu mare şi o să înţelegi atunci mai bine – încheia mama discuţia filosofică, pecetluind-o cu un sărut tandru pe obrăjiorii plânşi.

            Aşadar, am vrut să devin şi aviator, şi erou de război! Erou (sovietic) de război sigur nu am devenit, dar aviator... chiar am fost pe-a-proape! Doar prudenţa tatei, iubirea sa nemăsurată pentru fiu şi anumite reţineri ale mele au făcut... Dar mai bine povestesc acest vis.

........................................................................................................

            Candidat la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. 1974. Regimentul de aviaţie Craiova. Ratasem prima încercare de a intra la facultate şi... am aterizat în armată tocmai la Craiova. La un an şi patru luni. Dezorientat, cuminte, sensibil, tuns zero şi aruncat într-o mulţime pestriţă de răcani cu o instruire şcolară inferioară – dar cu ambiţii de parvenire, până la a-şi vedea cârpele şi tablele atârnate pe umeri – greu adaptabil canoanelor şi disciplinei milităreşti. Mai bine zis, în opoziţie totală cu acestea. Să trăiţi!, Ordonaţi! şi Am înţeles! îmi păreau cele mai absurde şi umilitoare imperative de pe lume. De ce să-i spun eu unui soldat de ciclul doi Să trăiţi!? Sau Ordonaţi! Cu ce îmi era el superior? Eu fusesem învăţat în familie că toţi suntem egali şi că nu este frumos să te crezi în faţa semenului tău. Nu, cu toate că tatăl meu fusese militar de carieră, eu eram construit după alt calapod. Dar...

            - Tovarăşi soldaţi – ni se adresă într-o zi căpitanul Vasilache – vrea careva dintre voi să meargă la Academia Militară sau la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie?

            Ei, dar asta chiar era o oportunitate neaşteptată de a mai repara din ceea ce stricasem prin nereuşita la facultate! Iar Academia Militară... însemna să devin inginer! Fiind doar vreo trei bacalaureaţi în toată grupa, privirile se îndreptară automat înspre noi:

            - Eu vreau, tovarăşe căpitan! Vreau la Academia Militară! – răspunsei spontan noii provocări.

            - Şi eu, tovarăşe căpitan! Şi eu vreau la Academie! – sări, de lângă mine, Mitică Grindanu’, coleg de suferinţă de ciclul unu şi răsărit de undeva, din neanturile grindurilor tulcene, de unde şi porecla cu care se căpătase – Grindanu’ – şi care nu-i displăcea deloc. Din contră, chiar se mândrea cu ea! Un fel de mândrie patriotică pentru care-l stimam.

            - Hă, hă, i-auziţi, băi, la ăştia, vrea la Academie! Vrea s-ajungă ofiţeri! Nu le place soldaţi! Le pute! – se porni batjocura gloatei.

            Simţeam că-mi ard obrajii şi nici Mitică Grindanu’ nu cred că se simţea mai confortabil. Nu era indicat să ne punem cu cei de ciclul doi!

            - Măi băieţi – ni se adresă căpitanul blajin şi neluând seama la răutăţile veteranilor, aşa este, ni se cer candidaţi şi pentru Academie, dar...

            Căpitanu făcu o pauză lungă, căutându-şi, cu siguranţă, formula cea mai potrivită pentru a ne explica acel dar. Într-un final, se porni:

            - Haideţi să v-o spun pe şleau: măi băieţi, la Academie se duc toţi fiii de generali şi colonei din armata română – toţi piloşii, băi! Ăştia carte prea multă nu ştiu, dar... pilele funcţionează!... E greu... Uitaţi ce sfat prietenesc v-aş da eu: mergeţi, băieţi, la Şcoala de Ofiţeri de la Bobocu! Vă faceţi aviatori, vulturi ai înălţimilor, flăcăilor!

            Căpitanul a adoptat o tonalitate gravă şi joasă, care trebuia să apese major cuvintele, atunci când vorbea despre fiii de generali şi colonei dar când, însufleţit, ne-a dirijat imaginaţia către înălţimile accesibile vulturilor, tonalitatea folosită a fost una entuziastă, dublată de naturaleţe, de parcă doar simpla înscriere era suficientă şi – gata! – deveneam aviatori. În timp ce, la partea cu sfatul, tonu-i prezenta reale valenţe părinteşti.

            Urmă o pauză, nu foarte lungă. Pe mine chiar mă tenta ideea. Argumentul cu fiii de generali stătea în picioare, iar visul de a deveni aviator... nu dispăruse în totalitate. Unde mai pui că, lucrând în Punctul de Comandă a Regimentului, luasem contact direct cu toţi aviatorii de frunte ai unităţii, le urmăream zborurile pe planşetă şi în căşti... ce mai: eram fermecat de o astfel de perspectivă! Pentru mine ei erau, cu adevărat, nişte personalităţi demne de toată atenţia! Ce-ar fi să mă fac aviator? Ca tata! – şi vechile aspiraţii redeveniră de actualitate.  

            - Ei, ce spuneţi? – ne trezi din reverie, căpitanul.

            - Da, să trăiţi! – răspunserăm la unison, şi eu, şi Grindanu’. Ne facem aviatori! – conchisei, interpretând, din priviri, consensul Grindanului.

            - Bine, atunci... peste o săptămână, plecarea la Bucureşti pentru vizita medicală şi-apoi... la Bobocu cu voi! ’Ţeles, soldaţi?

            - ’Ţeles, să-trăiţi! – strigarăm, sacadat, formula (aproape) completă şi regulamentară cerută în astfel de ocazii, amândoi odată şi  consultân-

du-ne, din nou, din priviri. De invidia şi răutatea celor de ciclul doi nu-mi păsa. Ambiţiile lor se limitau la lupta surdă pentru tresele de cârpă sau tablă. Fie la ei!

            - Ce zici, Mitică? Dăm lovitura cu aviaţia? – îl luai deoparte pe Grindan.

            - Băi, mai tragem şi noi armata în piept! Măcar două săptămâni. Eu n-am niciun chef să devin ofiţer şi să fiu toată ziua la ordin!

            Va să zică, nici Mitică nu agrea ideea de a trăi toată viaţa încorsetat de cele trei formule imperative milităreşti: Să trăiţi!, Ordonaţi! şi Am înţeles!

            - Băi, prefer să stau la soare, sus, la mine pe grind şi să dau la peşte. Aer, apă, soare, nisip şi peşte – hai liberare!

            Grindanu’ tot grindan! Nimic nu-l scotea din lumea lui: grindul, balta şi peştele. Dar era un prieten de nădejde şi nu avea să mă dezamăgească niciodată.

            - Băi, Mitică, pe mine chiar mă tentează să devin aviator. Ca tata! El a fost erou în război, băi, a fost decorat cu Virtutea Aeronautică pentru faptele sale de vitejie!

            O dată alegerea făcută, în mintea mea începură să apară şi şovăielile. Nu în ce mă privea, pentru mine totul era simplu. Dar părinţii... Nu-i ascultasem când mă tot îndemnau să învăţ temeinic pentru admiterea la facultate şi, iată, făceam armata la un an şi patru luni. Făceau culcat cu mine prin livadă toţi neisprăviţii. - Culcat! / Drepţi! / Culcat! / Salt înainte! / Culcat! / Drepţi! / Aviaţie la joasă înălţime! Mă săturasem! Aş fi acceptat orice compromis ca să evadez din mediul cazon în care mă purtase prostia. Tocmai le scrisesem părinţilor o scrisoare sinceră, în care le cerusem iertare pentru neascultarea mea şi le promisesem ferm că, la întoarcerea din armată, o să fiu cel mai docil copil şi o să ţin cont de sfaturile şi deciziile lor. Nu telefoane, nu fete, nu plajă, nu plimbări! Nicio plăcere până la râvnita admitere la facultate!

 

            Analize, encefalogramă, cameră barometrică şi teste psihologice la Spitalul Militar. Cu astfel de frământări am plecat, alături de Grindanu’, la Bucureşti. Nu eram singurii candidaţi. Veniseră destul de mulţi rivali, proveniţi de pe la toate regimentele de aviaţie din ţară. Timp de o săptămână am fost supuşi celor mai riguroase controale medicale pe care mi le-aş fi putut închipui vreodată: măsurători anatomice, analize de sânge, verificări ale simţurilor, radiografii de tot felul şi... mult aşteptata encefalogramă! Ehei, acum or să-şi dea seama ăştia cu cine au de-a face, ce deştept sunt! – am gândit atunci satisfăcut, cu casca şi cu toţi electrozii ăia caraghioşi îngrămădiţi pe cap. Domnul Ego nu avea cum să se lipsească de un nou prilej de-a se împăuna cu toţi sclipicii lumii. - Tovarăşa doctor, vă rog, aţi putea să-mi daţi şi mie un exemplar din poza acestui examen? – mi-am încercat norocul la finalul cercetării genialilor neuroni. Tovarăşa doctor a zâmbit şi mi-a indicat, cu gentileţe, uşa. Am înţeles şi nu am insistat. Oricum, nu aveam cum să nu remarc uimirea de pe chipul ei la cercetarea edificatoarei imagini obţinute.

            Au urmat câteva examene specifice: camera de presiune (într-o capsulă etanşă, eram supuşi unor presiuni specifice zborurilor la mari înălţimi), centrifuga (într-un alt tip de capsulă, eram învârtiţi la viteze foarte mari, ce voiau să reproducă manevrele bruşte ale unui avion aflat în situaţii limită) sau strungul. Strungul era un fel de jucărie amuzantă prin care se analiza coordonarea mişcărilor ambelor mâini pentru urmărirea unei spirale desenate. Contracronometru. De aşa ceva aveam să mă lovesc şi mai târziu, la examenul pentru carnetul de conducere auto.

            Hotărâsem, încă de la venire, să mă supun fără niciun fel de reţinere examenelor medicale, căci unde altundeva mă mai întâlneam  cu o aşa ocazie? Să văd eu cât sunt de sănătos! Bine, personal, eram convins că sănătatea se afla la cote superlative, dar... trebuia să o constate şi alţii. Să observe şi singuri cu ce specimen perfect li s-au intersectat drumurile! În rest... luasem decizia de a boicota examenul psihologic, despre care auzisem că este de o importanţă capitală, că are cea mai mare pondere în tot ce se întâmpla cu noi acolo.

            Chiar şi aşa, îmi era foarte greu să dau curs propriilor decizii, atunci când acestora li se împotrivea acelaşi faimos Domn Ego. Cum naiba să boicotez examenul psihologic şi să răspund eronat unor teste simple de inteligenţă primară? Să par chiar un prost?! Nu eram chiar un geniu, dar nu agream nici ideea de a apărea drept un tâmp pe meridianele lumii! Chestia asta nu mă aranja de fel. Totuşi, cu strângere de inimă, am răspuns aiurea la unele teste. Lovitura finală mi-am aplicat-o la ultima întrebare, ceva referitor la felul în care m-aş comporta dacă m-aş afla, în acel moment, în zbor, ca pilot la manşa unui avion de vânătoare. Mi-am dat imediat seama că, dacă voiam să evit (elegant) recrutarea ca viitor pilot al armatei române, acum era momentul s-o fac pe nebunul. În clipa în care voi fi singur la manşă – mi-am început propria condamnare la eşec  – voi fi mânat de un aşa entuziasm şi curaj, încât o să forţez limitele avionului la maximum, până aproape de a-l rupe în două! Gata, în numele ascultării părinteşti, o comisesem. Doar că, din fericire, distracţia (vacanţa) noastră nu se terminase încă:

            - Mâine vă veţi prezenta cu toţii, la ordin, la Bobocu, la Şcoala de Aviaţie. Veţi primi acolo rezultatele la examenele medicale şi testele psihologice şi repartiţia pe arme. Până atunci, veţi urma programul militar adecvat şi – obligatoriu! – veţi frecventa cursurile de pregătire la limba română şi matematică ce vă vor fi ţinute de profesori specializaţi. Aţi înţeles, soldaţi?

            - Să trăiţi, am înţeles! – răspunserăm, în cor, toţi participanţii la careu.

            Nu era nici greu să înţelegem şi nici neplăcut. Se întrevedea o nouă perioadă de tras armata în piept. O săptămână o antamasem deja cu vizita medicală, dacă mai prindeam vreo două...

 

            Bobocu. Sau cum să întorci spatele visului. Am mai prins patru. Patru săptămâni de armată uşoară, fără corvezile umilitoare de la Craiova, fără Herbei, Fluturaş, Paralizie şi fumurile lor de soldaţi ruginiţi în armată. Mai mult de-atât: am reuşit imediat să mă afirm în cadrul cursurilor de pregătire organizate pentru noi, cei proveniţi din armată, în vederea unei prezentări onorabile le apropiatul examen de admitere la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Nu eram marcat de emoţia trecerii acestui obstacol şi, lăsând la o parte falsa modestie, eram cel mai bun dintre toţi! La matematică, mai ales. Acum ieşea în evidenţă, fără niciun dubiu, instruirea remarcabilă de care avusesem parte la Galaţi, la Liceul nr. 2, Mihail Kogălniceanu. Intervenţiile repetate şi corecte la orele de pregătire mi-au permis să mă afirm. Şi... recunosc, îmi făcea plăcere să fiu cel mai bun! Poate a fost pentru prima dată în viaţă când m-am aflat într-o astfel de măgulitoare (aţi făcut deja cunoştinţă cu numitul Domn Ego) situaţie. Ce bun sunt! – mă-m-păunam singur şi-mi admiram penajul invizibil al trufiei.

            - Acum, vă voi propune atenţiei un exerciţiu mai dificil decât anteriorul – ne atenţionă profesorul de matematică. Va trebui să rezolvăm – îşi continuă el monologul, ciocănind cu creta pe tablă – următoarea limită nedeterminată.

            Profesorul aşternu pe suprafaţa neagră din faţa sa complicatul exerciţiu şi, cercetând la reacţia mută a asistenţei, se lansă într-o rezolvare laborioasă, umplând două table.

            - Se-nţelege, de-acolo, din spate? – se sili dascălul, într-o încercare sortită, evident, eşecului, să capteze atenţia sălii.

            Doar că sala era... inertă. Practic, omul vorbea de unul singur, explicaţiile lui lovindu-se de imperturbabilul zid al generalei ignoranţe matematice. La o astfel de reacţie, profesorul nu avea cum să emită efuziuni de fericire.

            - Are careva dintre voi ceva de obiectat? De pus întrebări? De... propus altă soluţie? – lansă acesta, la final, o invitaţie mai mult într-o batjocură de nesesizat din partea asistenţei.

            - Eu aş propune o soluţie mai simplă şi mai rapidă, tovarăşe profesor! – mă trezii sărind ca un arc detensionat brusc în picioare şi pregătit să mă şi îndrept spre tablă. Încă de la începutul abordării problemei începusem să mă foiesc nerăbdător în bancă pentru că-mi adusem aminte de o soluţie originală pentru astfel de nedeterminări şi pe care mi-o însuşisem de la excelentul meu profesor de matematică din liceu, profesor ce mă purtase cu o prietenească asprime pe toată scara notelor permise de la 1la 10. Ei, 1 chiar n-am avut niciodată la el, dar 2... fie primit! Fie primit?! Doamne fereşte!

            - Zău, măi?! Şi care ar fi aceasta? – mă chestionă profesorul, neîncrezător. 

            - O astfel de nedeterminare se poate rezolva, mult mai simplu, folosind funcţia derivată, tovarăşe profesor! – răspunsei semeţ.

            Morga profesorului dispăru instantaneu. După sala inertă ce nu-l ajutase deloc în întreprinderea sa matematică, o voce tânără tindea (doar avea de rezolvat o limită, nu?) să-i schimbe umoarea negativă.

            - Ia poftim la tablă, soldat, şi demonstrează-ne măiestria!

            Tonul profesorului era unul cât se poate de serios. În plus, prin pluralul folosit, îşi luase ca partener în acest joc de-a şoarecele şi pisica, întreaga audienţă. El chiar îşi dorea să descopere performanţa la elevii săi.

            În ce mă priveşte, după obligatoria enunţare a domeniului de definiţie, din două relaţii matematice scrise pe tablă, am rezolvat problema, trăgând şi concluziile de rigoare. Părea prea simplu pentru a fi adevărat (pentru audienţa tăcută, lipsită de reacţie), dar nu şi pentru onestul profesor de matematică din faţa mea.

            - Bravo, tovarăşe soldat! Felicitări! Ai propus o soluţie inedită şi rar aplicată la nivelul vostru de pregătire. Felicitări, din nou!

            - Mulţumesc, tovarăşe profesor! – răspunsei radiind de fericire. Mândria iar îmi umfla pieptul de cocoş împintenat.

            - Ia spune: unde ai învăţat şi cu ce profesor ai studiat matematica?

            - La Galaţi, la Liceul nr. 2 – Mihail Kogălniceanu! Iar matematica am studiat-o cu tovarăşul profesor Cornel Novetschi!

            Da, eram mândru şi de liceul la care învăţasem, şi de profesorul Novetschi care, de cele mai multe ori, ne băgase forţat matematica în cap, din nişte considerente doar de el apreciate la timpul respectiv, dar care-şi arătau utilitatea acum, în astfel de momentele cruciale ale vieţii de tineri în devenire.

            - Felicitările mele şi şcolii dar, mai ales, profesorului tău de matematică! Novetschi?... parcă aşa ai spus că se numeşte!

            - Da, Cornel Novetschi!

            Îmi făcea plăcere să-i repet numele. Devenise, dintr-odată, prietenul meu secret. De altfel, ulterior, viaţa va dovedi că, datorită tenacităţii sale de a se-mpotrivi inerţiei noastre de elevi leneşi, majoritatea celor din clasa noastră va reuşi să acceadă în facultăţile dorite.

            Profesorul mă luă de umeri şi mă prezentă sălii.

            - Faceţi cunoştinţă cu viitorul ofiţer de aviaţie al Armatei Române! Nu am niciun dubiu: el va trece cu siguranţă de hopul examenului de admitere! Cum te numeşti, soldat?

            - Florin Meşca, să trăiţi, tovarăşe profesor!

            A fost momentul meu de glorie. Mă simţeam răzbunat de toate umilinţele îndurate în decursul primelor luni de armată. Parcă nici nu existaseră vreodată. Nu mai aveau nicio relevanţă, valoarea îmi fusese recunoscută! Începusem să mă cred şi eu cineva!

 

Scurt intermezzo. Cu Vocea.

 

            Cât sunt de înşelătoare aparenţele! Şi gloriile: efemere! Hi, hi, hi! – îmi râde, în ureche, Vocea.

            Nesuferito! – îi replic furios.         

 

            Doar că, acel moment de glorie nu l-am fructificat. Chiar dacă profesorul de matematică a bătut imediat darabana în unitate despre valoarea noului său favorit. Chiar dacă, în urma laudelor sale repetate, am fost chemat la ordin la şeful de stat major al unităţii. Chiar dacă, la aflarea numelui ce-l purtam, acesta şi-a dat seama că-l cunoştea pe tata, că făcuseră războiul împreună, ca piloţi în aceeaşi unitate de luptă.

            - Cum, tu eşti fiul lui Nicu Meşca, Nicu Meşca cu care am zburat pe Tecuci, Braşov şi Bucureşti?!

            - Da! – răspunsei mândru şi împăunându-mă cu gloria numelui ce-l purtam, numele tatălui meu.

            - Păi, tatăl tău a fost erou de război, măi, băiatule! Am zburat cu taică-tu, flăcăule! Prin câte n-am trecut împreună! – şi colonelul se lăsă cu toată greutatea pe scaunul de sub el, ridicând ochii spre un cer invizibil şi retrăind cine ştie ce fapte de arme din trecutul său glorios şi aventuros.

            - Gata, am decis! – reveni colonelul la cele lumeşti, adică la funcţia de şef de stat major – chiar mâine vei pleca la taică-tu, la Galaţi, îi spui că te-ai întâlnit cu mine şi-i ceri acordul să faci Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Îi spui că nu accept niciun refuz din partea sa! Şi-l inviţi aici, din partea mea, personal! Avem multe de povestit. Ai înţeles, soldat Meşca?

            - Să trăiţi, am înţeles! – şi luai poziţia de drepţi. Permiteţi să plec?

            - Liber, soldat!

            De fapt, a doua zi, întreg lotul de candidaţi aflaţi în pregătire la Bobocu a primit câteva zile de permisie (în funcţie de distanţa până acasă) pentru a se întoarce cu acceptul părinţilor, condiţie obligatorie pentru a fi acceptat la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Între timp, veniseră şi rezultatele de la Spitalul Militar. Răspunsurile mele nebune de la testul psihologic îşi atinseseră obiectivul: fusesem respins de la zbor, dar agreat pentru personalul navigant; adică, ofiţer în Punctul de Comandă. Nu în aer, ci la sol. Hm!

 

            Întreaga viaţă avem de făcut alegeri. Şi nu întotdeauna alegem corect. Sau, mai bine spus, niciodată nu vom şti cum s-ar fi derulat viaţa noastră dacă am fi urmat alte opţiuni. Visul de a deveni aviator s-ar fi putut împlini,  mi-a fost la îndemână,  dar alegerile,  condiţionate din exterior,  m-au purtat pe alte căi.

            Tata, prin poveştile sale şi lecturile de specialitate de mai târziu mi-au construit, încă din copilărie, visul.

            La adolescenţă l-am făcut uitat, devenind ceva mai pragmatic şi îndreptându-mă spre inginerie. La prima încercare am ratat şi aşa am ajuns să fac armata la un an şi patru luni.

            Visul a revenit prin propunerea de a urma Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Chiar eram tentat să zbor, să sfidez înălţimile, să fiu asemenea lui Aurel Vlaicu, lui Traian Vuia şi... tatei.

            Dar tata nu dorea ca fiul său iubit să trăiască la fel de periculos ca el, în tinereţe. Iar fiul, simţindu-se vinovat de ratarea primei admiteri la facultate, a hotărât, la modul cel mai onest, să-i dea ascultare părintelui, să ţină cont de înţelepciunea-i dobândită în anii de grele încercări. Şi s-a faultat singur, răspunzând aiurea la testele psihologice.

            Au urmat laudele profesorului de matematică, evocările trecutului glorios ale şefului de stat major, camaradul de zbor al tatei şi insistenţele sale.

            Doar că, de data aceasta, alegerea fermă mi-a aparţinut şi am luat-o singur, independent de voinţa tatălui, dar în acord deplin cu el: dacă tot nu puteam zbura, am renunţat definitiv la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. Nu eram dispus să trăiesc la ordin, nu eram făcut pentru militărie. Compromisul l-aş fi acceptat doar dacă aş fi avut dreptul la zbor. Ar fi fost un compromis dulce-amar. Dar aşa...

 

 

MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI. Şedinţa a treia

 

            Recunoaşte: singur ai renunţat la vis! Ai fost aproape, ţi-a fost la îndemână, paşii erau previzibili, dar ai preferat să dai ascultare imboldurilor părinteşti. Recunoaşte!

            Conştiinţa trecuse la atacul la baionetă. Voia să mă aducă la ordin. Am parat aproape instantaneu:

            Da, şi nu regret deloc! Liniştea părinţilor mei devenise importantă pentru mine! Începusem să-mi dau seama că ei sunt cei mai buni şi mai sinceri prieteni ai mei! Că-i iubesc, îi preţuiesc şi niciun sacrificiu nu este prea mare pentru liniştea lor!

            Aşa este – nu conteni Conştiinţa cu atacurile – dar, astfel, ţi-ai ratat visul. Căci acesta este cuvântul potrivit: ratat!

            Nu eram dispus la replică. Încercam să-mi închipui cum s-ar fi derulat povestea vieţii, ce aş fi devenit dacă aş fi zburat, unde m-ar fi purtat paşii. Sau aripile. Hm! Aripile... Îmi scăpă un zâmbet. Mă şi vedeam în-

tr-un alt vis, un alt vis netrăit, neprobat, doar unul... visat. Mă scoase din reverie Vocea:

            Să închidem povestea. S-o terminăm împreună. Ce-ai făcut, apoi?

            Păi, după ce am tras în piept armata timp de şase săptămâni, Grindanu’ s-a întors la unitate, iar eu... 

            Ei, da, tu, tu cum te-ai mai distrat?

            Eu... eu am tras o fugă de vreo două zile până acasă, la Galaţi...

            Ascult!...

            Tata şi-a dat seama că nu am permisie... şi m-a expediat cu primul tren la unitate, la Craiova.

            Te-au aşteptat toţi cu braţele deschise, nu-i aşa?

            Nu prea. Am ajuns noaptea... am sărit gardul... santinela era să mă împuşte crezând că sunt un spion... am ajuns la carceră!

            Aha! La carceră, care va să zică...

            Mda, am dormit pe ţambal vreo cinci nopţi...

            Şi, şi?

            Timp de cinci zile am săpat la o groapă enormă, de doi pe doi pe doi... alături de un alt condamnat...

            ... Şi Fluturaş ţi-a adus fasole cu cârnaţi de la bucătărie ca răsplată că i-ai reprezentat cu cinste, nu-i aşa?

            Au râs de mine!

            - Hă, hă, hă! Aviaţie la joasă înălţime! Adică... la groapă! Sapă, sapă soldat! Sapă, că mai ai până să devii ofiţer... aviator!... Hă, hă, hă! Uită, bă, soldatu’! Ofiţer, ai? Să mă comanzi tu pe mine, ai? Nici în visele tale, bibane!

            Nu-mi mai păsa de ei. Mă simţeam cu adevărat bărbat. Eu fusesem cel care renunţase la vis, eu şi numai eu! Şi-apoi, eram fericit că nu fusesem judecat ca dezertor: direct la batalionul disciplinar aş fi ajuns! 

            Înţeleg că nu trebuie să te depunctez... – mă salvă şi Vocea de la alt batalion disciplinar.

            Nu, şi pentru asta sunt gata să lupt!...

            Să lupţi?! Pentru ce?! Că ai eşuat într-un alt vis?! – mă luă Procurorul în zeflemea.

            Da, dar am avut nişte părinţi extraordinari! Şi sunt fericit că am putut, astfel, să le demonstrez că ţin cont de ei, că-i iubesc, că-i preţuiesc!

            Gata, i-am închis gura. Vocii. Conştiinţei. Procurorului. Judecătorului... Se pare că dacă-i iau pe părinţi drept scut, drept scuză... pot limita proporţiile scorului...

            Scuza ar fi plauzibilă. Dar tot eşec se cheamă. Un vis este vis. Şi trebuie făcut totul pentru a-l împlini. Iar tu te-ai oprit în cel mai favorabil moment al desăvârşirii lui! 2 – 1, amice!

            Aproape că ţipai:

            Da, trebuie, făcând... tot posibilul! Dar... trecând peste cadavre?! Adică, sacrificând liniştea celor mai importante fiinţe din viaţa mea?! Nu! Niciodată! Niciodată n-o să le pot returna părinţilor mei suficientă dragoste, pe măsura sacrificiilor şi iubirii lor necondiţionate!

            De revoltă, un nod mi se puse în gât. Aproape să mă înec. Apoi, după o scurtă pauză, suficientă recâştigării calmului interior şi revenirii la un puls normal, contraatacai impertinent:

            Ştii ceva? Nici nu-mi mai pasă de judecata ta! N-ai decât să mă duci şi la... 10 – 1!

            Tăcui. Tăcea şi Conştiinţa. Oare la ce medita? Nu prea-mi mai păsa, de vreme ce mă liniştisem şi eram tot mai convins că procedasem corect, în acord cu... cu propria conştiinţă? Păi, asta însemna că mă situam exact unde trebuia, respectasem una dintre poruncile Decalogului, a cincea: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ!”

            Mda! – reveni Judecătorul pe planşa de scrimă. Ai fost  convingă-tor. Ţi-ai respectat şi onorat părinţii. Mai am o întrebare: dacă ar fi fost stare de război, ai mai fi renunţat la vis?

            O lovitură frumoasă, subtilă, de spadasin versat, o nouă întrebare-capcană.  Era  suficient  să  răspund  în acord cu propriile convingeri şi

n-aveam cum da greş. Am răspuns şcolăreşte, sacadat, ca la examen:

            Dacă ar fi fost stare de război, chiar tata m-ar fi îndemnat să-mi slujesc ţara cum pot eu mai bine şi ar fi fost primul care m-ar încurajat

să-mi urmez visul în astfel de condiţii excepţionale! Şi l-aş fi urmat!

            Instinctiv, parasem perfect! De data aceasta, Judecătorul nu avea cum să nu-mi dea dreptate. Mi-a dat-o:

            La acest cap de acuzare, inculpatul a fost găsit nevinovat. Aşadar, scorul devine 1 – 2! Caz încheiat!

            Na, na, na! Exultam. O nouă victorie. La acest punct, rezistasem judecăţii anilor. Obţinusem o victorie, e adevărat, dar Procurorul se contopi din nou cu Conştiinţa şi mă avertiză insidios:

            E adevărat, dar pentru mine, tot un looser eşti! Şi acum, pregăteşte-te să-ţi aperi următoarea cauză şi, fii sincer: chiar ţi-ai dorit să devii inginer? Abia aştept să-ţi combat pledoaria!... Loosere!

            Şi mă abandonă în vălmăşagul gândurilor, al gândurilor şi îndoielilor.