Şerban Codrin: Elisabeta
Iosif – sau primul roman minimalist românesc
Cu o floare nu se
face primăvară, dar să nu ne grăbim: cu o floare se face o primăvară
minimalistă, dacă nu pierzi prilejul.
Minimalismul, ca
stil, este o prezenţă obsesivă în artele moderne; de multe ori atât
de prezent încât nici nu îl observăm, sau, din contra, îl ignorăm.
Muzica a ajuns la mari performanţe, s-au compus piese instrumentale,
concerte, simfonii, opere (Arvo Part, Phillip Glass, John Adams), în
arhitectură se construiesc vile, săli de sport şi de concerte,
serialele în manieră minimalistă invadează ecranele televizoarelor,
baletul minimalist ne modifică însăşi viziunea estetică asupra
corpului nostru în mişcare, artele plastice sunt în aceeaşi poziţie.
Constantin Brâncuşi este recunoscut ca un pionier în sculptura
minimalistă, prin forţa de sugestie o formelor aparent simple
inventate şi desăvârşite de imaginaţia sa, la fel Ernest Hemingway
în proză, Samuel Beckett în teatru. Probabil în poezie, alături de
muzică, s-a ajuns destul de departe. Dacă am analiza, dintr-o
viziune modernă, textualistă „Poema rondelurilor” de Alexandru
Macedonski, am descoperi puţin simbolism, în schimb minimalismul
domină, prin forma desăvârşită şi redundantă, repetitivă, prin
tendinţa de a reduce sensurile spre zero şi de a lăsa cititorul în
situaţia de a extrage orice semnificaţii doreşte, aşadar de la orice
la nimic. Poezia niponă este minimalistă, se bazează pe o estetică
interioară, aproape ezoterică, iar sensurile nu se difuzează în
enunţuri explicite, ci numai sugerate. Aici apar capcanele, în
aparenta simplitate, în realitate, în complicata simplitate.
Practicarea acestei poezii de către cunoscători, nu de mulţimea
aflaţilor în treabă, conduce la versuri reuşite în universul complex
al acestui stil de poezie, unde sensul cuvântului „minimalist”
presupune multă iniţiere, cunoştinţe teoretice multiple şi
cheltuirea unor intense resurse energetice de talent în
scurtcircuitări violente.
Prin „Bătrânul şi
marea”, Ernest Hemingway a primit laurii Premiului Nobel. Această
nuvelă sau un micro-roman este un exemplu de artă literară
minimalistă, cu o întreagă ţesătură de mijloace descoperite de
prozator, şi de procedee specifice. Îmi face impresia că „romanul”
(astfel subtitrat de autoare) „Contele de Madeira” de Elisabeta
Iosif este mai mult decât primul roman minimalist românesc, fapt cu
totul excepţional, nu numai istoric, ci, în primul rând estetic,
fără prea mari legături cu experimentul reuşit de autorul „Zăpezilor
de pe Kilimanjaro”. Nu ştiu dacă autoarea este conştientă de ceea ce
a realizat, dar indicatoarele romanului aflat sub observaţie arată o
singură direcţie: minimalism.
Privit la
suprafaţă, „Contele de Madeira” poate fi considerat roman biografic,
despre tinereţea unei pianiste foarte talentate, Isabella, fiica lui
Grigore Vrancea, un primar al capitalei pe la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cam acelaşi timp istoric
reţinut şi evocat de Mateiu Caragiale în capodopera sa „Craii de
Curtea Veche”, de unde uşoara confuzie, foarte în spirit minimalist,
că ambele romane ar avea ceva în comun. Romanciera depăşeşte
biografismul (Isabella s-ar putea să fi fost pianista Cella
Delavrancea, iar tatăl ei, binecunoscutul Barbu
Ştefănescu-Delavrancea?) dar începe apoi să lanseze spre adâncime
sonde cu graţie, cum se spune, o graţie de mare sugestivitate,
schițând o poveste, unde aproape totul este sugerat, de la conflict,
la personaje şi portretistică de personaje, la peisaje, la dialog.
În prefaţă, Aureliu
Goci plasează romanul în preajma universului narativ şi filozofic al
lui Mircea Eliade, un prozator de dimensiuni uriaşe, unde „Ceahlăul
literaturii”, altfel zis Sadoveanu îşi pierde dimensiunile, însă le
capătă Vasile Voiculescu. Se prea poate ca, în viziunile sale
interioare, Elisabeta Iosif să fi aruncat nu numai o privire, ci mai
multe spre miraculosul esoterism afişat de genialul prozator care a
imaginat suprarealitatea de „Pe strada Mântuleasa”, însă autoarea
noastră are energia să depăşească forţa devastatoare de gravitaţie
eliadescă şi evadează esenţial, pretutindeni în literatură, sugerând
totul, inclusiv fantasticul, realismul metaforizat al lui Gustave
Flaubert, folclorul esoteric românesc, exotismul, heraldismul lui
Victor, personajul principal, obsedatul de „sângele albastru”,
nobiliar, din venele bunicii sale, deci, din propria sa alcătuire
fizică şi psihotică. Mai degrabă Elisabeta Iosif ar împărţi câteva
apropieri cu realismul magic sud-amarican, al lui Gabriel Garcia
Marquez, dacă ar fi să mai căutăm un reper şi să ne aflăm în treabă
pe panta comparatismului. Cert este un fapt, oricâte orientări am
căuta, oricât ar fi să nu credem, repet, să nu credem,
„Contele de Madeira” este o creaţie foarte originală, probabil o
bornă în literatura română: primul roman minimalist. De
aici încolo nu avem decât să discutăm la infinit: cum reuşeşte
prozatoarea să scrie minimal, virtuţile excepţionale ale dialogului,
care tinde de cele mai multe ori spre lipsa de comunicare, arta
descrierii grădinilor, a peisajelor din insula Madeira din Oceanul
Atlantic, pe care autoarea nu le cunoaşte, însă le imaginează şi le
transpune literar în stil minimalist, esenţial. Aureliu Goci observa
lipsa personajelor. Ba, dimpotrivă, există cu prisosinţă, însă
reduse la ghinda de unde va răsări stejarul. În acest sens, pagina
unde este descris grupul de prieteni remarcată de subtilul critic
este antologică. Ar fi o invitaţie pentru critica literară
preocupată până peste cap de genii optzeciste, douămiiste,
postmoderniste, fracturiste să-şi mai schimbe creioanele şi să
cerceteze, să definească structurile minimaliste, inclusiv în proză,
fiindcă poeţii s-au grăbit şi şi-au marcat teritoriul.
Probabil
romancierei noastre i-au scăpat unele amănunte în construirea
subiectului, aşa îmi face impresia, calcă de câteva ori pedala unor
exagerări, inclusiv stilistice. Posesor al unui conţinut redat cu
mijloace poetice şocante, romanul se cere cu adevărat citit de mai
multe ori, pentru a-i descifra nu atât subtilităţile de sens, cât
ingeniozitatea, suprarafinamentul construcţiei şi al expresiei
literare, nemaiîncercat, din câte ştiu eu, în proza românească decât
fragmentar, intuitiv, în I.L.Caragiale, Urmuz. Dacă alt autor ar fi
ajuns la o astfel de performanţă, oricine, inclusiv cei doi de mai
sus, am fi discutat despre un mare scriitor şi minunatele lui
creaţii, repet, minimaliste.
Deocamdată să
recunoaştem că numele Elisabetei Iosif, prozatoare, eseistă,
poetă, se plasează într-un loc unic, exact unde oricine s-ar aştepta
mai puţin, un loc în stare să definească un important destin
literar. Gellu Naum a publicat singurul roman suprarealist românesc,
capodopera sa „Zenobia”, o carte exemplară; alături se instalează,
stilistic şi structural, Elisabeta Iosif, cu singurul nostru roman
minimalist, cel puţin momentan, cu un amendament: autoarea devenită
foarte importantă prin ceea ce deja a realizat, să şlefuiască şi să
construiască un al doilea roman, unde universul minimalist să fie
explorat în toate dimensiunile sale abisale.