« Revista ASLRQ
 CONSTANTIN MĂNUȚĂ: O SĂRBĂTOARE A ROSTIRII ÎN SONETELE LUI MIHAI MERTICARU
  
Sonetele lui Mihai Merticaru din Urciorul de aur, al optsprezecelea volum de versuri al său, apărut la Editura Rawex Coms, București,2016, reprezintă o continuare a temelor și motivelor poetice din celelalte volume, o deschidere spre cosmic, natură, vital și elementar, o revelație lirică și muzicală, o mirabilă trăire a sentimentelor.
       Propensiunea spre arta sonetului derivă și din mărturisirea sinceră a autorului, care se  consideră un romantic autentic, ce se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic. În prefața celui de-al cincilea volum de sonete, Mihai Merticaru face și o altă mărturisire eclatantă: ,,Cine năzuiește să escaladeze piscul înalt al sonetului trebuie neapărat să treacă prin niște furci caudine aidoma alpinistului care nu ocolește, ci înfruntă pieptiș peretele vertical al muntelui.” În subsidiar el mai afirmă că esențializarea actului poetic și îndeosebi a sonetului cere har, concentrare, meșteșug, dăruire, disciplină, rigoare și putere de sacrificiu, virtuți și obstacole pe care, spunem noi,  le posedă și le depășește cu aplomb și eleganță.
Din punct de vedere compozițional volumul cuprinde trei secvențe poetice: Sonete luminoase,Sonete pioase și Sonete neguroase.
Sonetul sonetului este poezia cu care se deschide volumul, un elogiu adus acestui rege al poeziei care este sonetul, de origine și inspirație divină, imn de slavă, metaforă scumpă blagoslovită, în care s-au exersat spiritele cele mai strălucite ale veacurilor:”Pe liră se adună, se înșiră,/Timpul și nemărginirea domină,/Că-i rupt din creațiunea divină”.                                  „Femeia din sonetele lui Mihai Merticaru este o comoară, văzută ca o cerească minune într-o pioasă și sfântă rugăciune, încât poate da naștere unei noi galaxii, care posedă trup de fum și ochi de vijelie, metafore care pot declanșa furtunile în raportul dintre efemer și etern al ființei umane, veritabilă mitologie, continuă poetul în sonetul Ea e aceea, scânteia, capabilă să aprindă trotilul ce va declanșa explozia de iubire.
Iubirea care mișcă sori și stele, în accepțiunea lui Dante Alighieri, se înalță până la ceruri, dar în poezia lui Mihai Merticaru, aceasta  reprezintă o taină, o deschidere a simțurilor spre ceea ce este neelucidabil și misterios, o duminică a spiritului, o sirenă care ne ademenește cu profunziuni nebănuite.                                                                                                                                                 Suferința, pierderea iubirii poate arunca o punte de suspine, dar are și rolul de a transforma clipa în eternitate, aducătoare de noi frumuseți: „Eu ți-oi face clipa eternitate/ Și-ți voi croi o frumusețe nouă.// Vino să ne închinăm credinței sfinte,/ Să împlinim a Parcelor menire,/ Să ne legăm prin sacre jurăminte,// Cu voia Înaltcerescului Părinte!/ Jură-mi solemn că mă accepți de mire/ Și-ți voi dărui un colț de nemurire!” (Logodnă)
Eternului feminin, transpus de Mihai Eminescu prin sintagmele nu știu ce și un nu știu cum, poetul Mihai Merticaru îi conferă un surplus de frumusețe și de gingășie, încorporat în adevărate imnuri apoteotice conștient că dragostea este singura modalitate de a accede la absolut: „Anotimp cu soare-i orice iubire, /Sufletu-ți dansează cu pasărea –n zbor,/ Răsar noi stele pe cer strălucitor, /Planetele toate își ies din fire.(Sonetul fericirii).Un alt sonet are un titlu extrem de sugestiv: IN HOC SIGNO VINCES - Sub acest semn vei învinge. Este însemnul scris în cer, pe o cruce și văzut de către Constantin cel Mare pornit din Bizanț să lupte împotriva Romei decăzute, devenit un simbol al biruinței iubirii în lume, fiind cel mai de preț dar ceresc oferit de Creator oamenilor.
Atena, Diana sau Afrodita reprezintă femeia care-i duhul operei de artă,  iubita fiind privită ca împlinire absolută, ca mijloc de a ajunge la esența cunoașterii, ca un remediu de a ține moartea la distanță:  ,,Să-mi luminezi calea cum o făclie/Să intrăm împreună în veșnicie” (Femeie). Este omniprezent mitul androginului, un arhetip al ființei conceput ca o sferă din care s-au desprins cele două jumătăți–masculinul și femininul–predestinate să se caute mereu, pentru a reface unitatea primordială. Dragostea absolută este, așa cum spunea Mircea Eliade în Mitul reîntregirii, o ,,nostalgie a androginismului.”
O melodie lină ar dori să-i fie poetului marea plecare în Rugăciunea către Dumnezeu: „…Alungă-mi înserarea de sub sprâncene,/ Cu dragoste zidește-mă-n lumină,/ Speranță de viață pompează-mi în vene,// Năpasta rămână fără antene,/ Să-mi fie clipa plină și senină,/ Iar marea plecare, melodie lină!” (Rugăciune)
Un elogiu aduce poetul flăcării din piatră, focul, cel de-al patrulea element al cosmogoniei tradiționale, fiind prezent cu toate valențele lui purificatoare, mistuitoare și izbăvitoare, reprezentând starea sufletească a eului, pasiunea arzătoare a trăirii, centrul vieții spirituale:”Un foc roșu să curgă prin artere,/Făcând, din bicisnic, titanul Atlas,/Ultimul pahar pe un altul cere,/Răpind uitare,dăruind plăcere”(Sonetul vinului).
Universul poetic merticărescian explorează stări de intensă trăire sufletească, dezvăluind  tăceri și întrebări grupate în jurul dorinței poetului de a-și descoperi propria identitate.Fiind fascinat de trăirile unice și irepetabile, poetul scrie obsesiv despre nevoia de puritate și sinceritate, despre candoare și afectivitate, sentimente ce dau un sens profund vieții:”Candidă splendoare multicoloră,/Feerie ce nici în vis n-ai să vezi,/Cântată de miriade de aezi, /Magie cu parfum de mandragoră”.
Lumea lui Mihai Merticaru e o sumă de fragmente de realitate și irealitate, de cotidian și lume interioară:”Departe-s clipele crepusculare,/Ai încă timp destul să-nchini femeii/Prea plinul ce ți-l dăruiră zeii,/Să te bucuri de sfânta sărbătoare”(Sonetul clipei).Parabola scrisului său este susținută de o gestică a esențializării:tăcere, interiorizare, atitudine de pură contemplativitate.
Probe de eleganță și discreție, fantezie, mister și iluzie,sonetele lui Mihai Merticaru sunt exerciții de mare simplitate, nesofisticate care redau un copleșitor tumult lăuntric de stări, idei și sentimente.Sursa lirismului său constă în marea iubire pentru tot ce ne înconjoară:”Primăvara explodează în livezi,/Etalându-și mirifica ei floră/Înflorită-n nimburi de auroră,/Spectacol fulminant cu-o mie de amiezi”.
Solemnitatea, eleganța frazării și efectele obținute prin apelul la rimă și ritm ne dezvăluie un poet înzestrat cu o prodicioasă mobilitate a discursului liric, un bonom jovial care mizează pe muzicalitate și refinament prozodic, un poet care aspiră spre etalonul poeziei adevărate ce constă în ambiguitate și imprevizibilitate, în apropierea de elemente total disparate,într-o mirabilă trăire a sentimentelor.
Reamintindu-ne că, în vremuri imemoriale, poezia și muzica erau inseparabile, Mihai Merticaru, poet riguros și sugestiv, apolinic și dionisiac, enigmatic și colocvial, ne-a oferit volumul maturității creatoare depline, un splendid omagiu adus iubirii, o învolburată revărsare de lirism pendulând între real și ideal, între sacru și profan, între Eros și Thanatos.

sursa: Constantin Mănuţă, 2018